Erudit, cumpănit, cordial, Matei Călinescu refuză o „fericire mincinoasă” (sperând în van în „îmblânzirea” sistemului) şi alege calea traumatică a exilului…
Odată cu bursa pariziană (1968), despărţindu‑se – treptat – de „logica de ostatec”, Matei Călinescu intră în anul de cotitură, inclusiv în atitudinea faţă de scris. Atunci estul european era deja o lume cinic stabilizată, ne reamintea memorialistul N. Breban, evocându‑l pe „fostul mare prieten”, cel care şi‑a permis „să‑l uite”. Încercând „a‑şi înţelege timpul”, Breban chema în pagină un şir de „umbre calde” şi visele lor estetice, chiar paranoide, într‑un climat sufocat ideologic, acceptând că o carieră lineară nu era cu putinţă fără un anume „preţ moral”. Grupul de aspiranţi, cu Matei în frunte, cel „supra‑dotat”, dând tonul, încerca să penetreze lumea literară, „închisă ermetic”, scrie Breban, atât ideologic, cât şi generaţional, reuşind, într‑o tinereţe luptătoare, breşe în „fortăreaţa ideologică”. Or, Matei Călinescu ştia, era „eruditul nostru”, cu lecturi bine orientate; era teoreticianul grupului, lansând observaţii „pline de miez”, chiar dacă, peste ani, revenind în ţară, cultivând alte alianţe, se va dovedi – în ochii lui Breban – „uituc” şi resentimentar, propunând „liste abracadabrante”.
În acei ani tulburi, bucurându‑se de flerul şi protecţionismul lui Paul Georgescu, încă o ascultată primadonă ideologică, predând lecţia cinismului, vor intra, aşadar, în viaţa literară, încercându‑şi „discernământul şi peniţa”, evitând, cât se putea, religiozitatea partinică. Vor fi şi „nopţi de devergordaj”, îşi aminteşte Matei Călinescu, pe ruta Trocadero‑Turist‑Doamna Candrea, încondeindu‑şi afectuos confraţii: deplângând lenta sinucidere morală a angelicului Nichita, alcoolizat, de o „eficacitate halucinatorie”, ignorând sistemul sau rolul de „catalizator” al prietenului Miron Chiraleu, de o delicateţe maladivă, arestat în 1956; sau trecând în revistă „libertăţile speciale” ale lui Miron Radu Paraschivescu ca internaţionalist pensionat, oferindu‑şi, cu intermitenţe, răbufniri de „disidenţă verbală”. Desigur, disidenţa solitară a lui Goma, erudiţia unui doctor angelicus (Edgar Papu), temperamentul anarhist al lui Ţepeneag ori tragismul lui Negoiţescu, cu al său Eminescu „plutonic”, anunţat cumva chiar de Matei Călinescu în Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu (1964)[1]; sau „cenaclul privat” la semi‑disidentul Baconsky, afişând un orgolios aristocratism estetic, schizofrenia unui Mircea Horia Simionescu, apolitic şi fantezist, dar veghind la aplicarea „liniei partidului”. Şi, în fine, estetismul sfidător al lui Tudor Ţopa, travestit în hoffmannianul Anselmus, un veşnic student, predând lecţia derealizării. Şi, tot transideologic judecând, „curioasa” relaţie cu structuralismul, un sofisticat joc al inteligenţei conducând la imbecilizare, zicea chiar Matei Călinescu.
Recapitulând epoca de pe poziţiile unui anticomunism organic, el vorbeşte despre o istorie literară impură, îmbibată de clişee politice şi scheme maniheiste, mimând lupta arhetipală dintre bine şi rău; cu inşi capitularzi şi concesii „smulse”, rulând vocabularul sacru, făcând din realismul socialist „un instrument de demoliţie”. Încât despărţirea devenise inevitabilă, ieşind salvator din angoasa duplicitară. Ca visiting professor Fulbright (1973) la Indiana University, solicită azil politic (din 1979, cetăţean american); dincolo de opţiunea existenţială, dobândind o nouă identitate, Matei Călinescu îşi construieşte şansa unor preocupări sintetice de anvergură, pe linia interesului său statornic pentru categorial şi contextual, făcând din modernitate, cu toate „chipurile” ei (modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, Postmodernism), genul proxim al unor decupaje problematice de ecou, ordonând o materie în ebuliţie, asaltată de cohorte de exegeţi „babilonici”.
Erudit, cumpănit, cordial, Matei Călinescu refuză o „fericire mincinoasă” (sperând în van în „îmblânzirea” sistemului) şi alege calea traumatică a exilului; adică, „respiraţia minţii în libertate”, realizând că rezistenţa estetică este doar „o biată iluzie”. Eul care scria hotărâse; optase, în ipostaza americană, pentru studii docte, înţesate de referinţe, abordând un unghi mai degrabă culturologic. Provocator, consistent, acest „aristocrat al literelor” începe în mediul academic american o nouă viaţă, continuând şi aprofundând studiile de comparatistică şi teorie literară, impregnate – constata Monica Lovinescu – de o nouă „viroză”, cea a corectitudinii politice. E drept, ca dogmă „moale”, oricum deziluzionantă, de vreme ce, în ochii „papesei” de la Paris, Matei Călinescu rămâne „o decepţie strălucitoare”, contribuind şi la „coborârea” lui Eliade (care, culmea, şi l‑ar fi dorit executor testamentar).
Să observăm că, în ţară fiind, atipicul Matei Călinescu, risipind rezervele legate de originea „nesănătoasă”, cultiva un anume tip de critică, de aplomb teoretizant, oarecum în prelungirea lui Tudor Vianu. Chiar volumele ivite în acei ani, de la Aspecte literare (1965) la Eseuri critice (1967), Eseuri despre literatura modernă (1970) şi Fragmentarium (1973), probează această apetenţă şi apartenenţă. Iar doctoratul său, dezvoltând Conceptul modern de poezie (cu Liviu Rusu, la Cluj, în 1972), anunţa interesul pentru modernitatea plurală, cu feţele şi vârstele ei (trei, în 1977; cinci, în 1987), fixat pe „studii de problemă”.
S‑ar părea că teoreticianul, un om al ideilor, un debater mereu curios, un cititor famelic, l‑a redus la tăcere pe poet, nota Cristian Livescu (ignorând volumul Tu); şi, în acelaşi timp, s‑ar cuveni să observăm că, sub crusta academismului scrupulos‑„tehnic”, „anatomist” (cf. Monica Spiridon), răzbate o voce detaşat‑suferitoare, precum în confesiunea tatălui (v. Portretul lui M.), deplângând dispariţia lui Mathew, fiul autist („intangibil, dar prezent”) sau racursiurile memorialistice, odată cu „vestea neagră”, cronometrând timpul rămas. Şi pregătindu‑se cu lecturi (tratate filosofice, cărţi mistice) „pe patul de moarte”, încercând – cu „transparenţă rece” – să cucerească indiferenţa. Privit cu o crudă luciditate (raţionalizabilă?), drumul spre propria‑i moarte pare vegheat de o seninătate resemnată, evidenţiind conflictul identităţilor. De fapt, însemnările diaristice recunoşteau discret senzaţia de dedublare încă din 1978, când, odată cu gheara vârstei, cercetându‑se în oglindă, descoperea „un corp înstrăinat”[2]. Acum, revoltat şi resemnat, pendulând, în faza terminală, între temeri şi speranţă, îndopându‑se stoic cu lecturi din „raftul thanatologic”, Jurnalul său agonic (cf. Paul Cernat) dezvăluie, copleşitor, „o singurătate din ce în ce mai mare”; şi, în proximitatea sfârşitului, odată cu invazia trecutului, o „reinventare” a amintirilor. Ca diarist proustian, încă supravieţuitor, reînvie reflexiv‑confesiv „un mozaic de euri” aduse din timpul „recuperat”, făcând din Un altfel de Jurnal (Humanitas, 2016) un adevărat tratat de ars moriendi, cum observase Alex Goldiş. Mereu autoanalitic, Matei Călinescu (1934‑2009) reuşeşte performanţa de a se privi din exterior; coboară în labirintul amintirilor, se autoevaluează şi dialoghează cu sine, frisonat de marile întrebări. Teribila maladie („cancerul meu”) îl obsedează, desigur, dar încearcă să se contemple detaşat, cu răceală de clinician. „Recititor” al propriei vieţi, călătorind spre sine, foloseşte un ton impersonal, recunoscând că a fost un produs al „culturii cititului”, făcând din Rereading (1993) o arhitemă a preocupărilor sale de un perspectivism regresiv. Lectura este, de fapt, o experienţă labirintică şi presupune „a meşteşugi” chei potrivite, de fiecare dată altele (cu alţi ochi), coborând în sine. A citi în mine însumi este suprema izbândă, înviind cartea, donându‑i un sens personal, însăşi postcenzura fiind – ne avertizează – o variantă perversă a relecturii. Fiecare literă este un semn de viaţă; chiar „adunătură de vechituri”, jurnalul exorcizează realitatea; iar scrisul, „evazionând”, se insinuează substitutiv, ca „asceză constructivă”.
Suspectat de „sterilitate” în anii americani, presat de obligaţiile universitare, renunţând la a configura, rămas acasă, „o troică critică a timpului” (cum şi‑ar fi dorit Marian Popa), Matei Călinescu a fost un îndrumător, o prezenţă altfel, ca ins educat, diplomat, „calităţi nu foarte bine cunoscute”. A simţit, printre primii, mutaţia culturală a epocii, anunţând, cu priză socio‑culturală, „o estetică a tranzitoriului şi a imanenţei”, de un eclectism rafinat, supracodificat. Sintezele sale rămân titluri de referinţă: Faces of Modernity (1977), Five Faces of Modernity (1987), Reflections on a Psihosophic Metaphor (1985), Exploring Postmodernism (coeditare, 1988). Plus interesul pentru autori români (Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade, 2002), temele identitare şi existenţiale ale lui Eugen Ionesco (2006) şi scrisul „la nesfârşit” despre Mateiu I. Caragiale (2007, recitit cu ale sale „amintiri imaginare”). De la pasiunea „veche şi secretă” pentru istoria conceptului de poezie, pe traseul de la romantism la suprarealism, testată în acel doctorat clujean (când realismul socialist bătea, din fericire, „în retragere”), Matei Călinescu, la curent cu avalanşa bibliografică, pledând pentru întărirea „conştiinţei lingvistice”, ajunge, inteligent‑disociativ – într‑o modernitate amplă, care supravieţuieşte – la o estetică „citaţionistă”, de o „codificare multiplă” (precum cea a Postmodernismului) şi la omul‑kitsch, acceptând hedonist „minciunile estetice”.
În fine, cărţile din urmă, în seria de autor de la Humanitas, aduc la lumină zestrea diaristică (inedită). Autorul, mărturiseşte, „nu se simte nicăieri acasă”. România, deşi „o absurditate îndrăgită”, pare o ţară fără viitor, un vulcan noroios, în erupţie în primii ani postdecembrişti, pentru care normalitatea rămâne o utopie. Inadaptatul deplânge haosul, „ţara pierdută”, soarta bibliotecilor şi a librăriilor etc., dar ştie că „Itaca este o limbă” (v. Spre România). Şi, în acelaşi timp, recunoaşte că exilul este „o altă formă de sinucidere”. Încât cele două vieţi ale lui Matei Călinescu, dincolo de falia existenţială, fuzionează prin temele obsesive (modernitate, relectură, identitate) şi studiile referenţiale, recunoscute, omagiate (vezi, de pildă, un Festschrift, volumul 59/2013, apărut, în 2016, la Toronto University Press, prin grija lui Călin‑Andrei Mihăilescu).
Curios, dintre titlurile lui Matei Călinescu, micul eseu romanesc din 1969, acea „carte” cum o numise imprecis autorul însuşi, fragmentaristă, potenţial infinită, dedicată „alesului” Zacharias Lichter (un „nume ezoteric”, după Marian Popa), rămâne, în ochii unor exegeţi, „cea mai importantă”; o operă‑cheie în efortul de a descifra personalitatea atipică a marelui „profesor de lectură”, dar şi fizionomia unei epoci, ca „mixtură de veselie şi teroare”, sigilată – transistoric – de victorioasa ipocrizie bizantină.
NOTE:
Breban (2001): Nicolae Breban, Stricte amintiri literare, Editura Dacia, Cluj‑Napoca.
Breban (2009): Nicolae Breban, Trădarea criticii, Ideea Europeană, Bucureşti.
Călinescu (1994): Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, Editura Litera, Bucureşti.
Marcu (2014): Luminiţa Marcu, O revistă culturală în comunism: Gazeta literară (1954‑1968), Editura Cartea Românească, Bucureşti.
Niţescu (1995): M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Ediţie îngrijită de M. Ciurdariu, Editura Humanitas, Bucureşti.
Popa (2009): Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine (23 august 1944 – 22 decembrie 1989), Volumul II, Versiune revizuită şi augmentată, Editura Semne, Bucureşti.
Ungureanu (1995): Cornel Ungureanu, La Vest de Eden (O introducere în literatura exilului), Editura Amarcord, Timişoara.
Note:
[1] Fructificând, poate, ideea lui Edgar Papu despre „titanismul ţărilor mici” şi ignoratele „rezerve interne” şi, negreşit, studiul lui T. Vianu despe Istoria ideii de geniu.
[2] Corpul, scria antropologul David Le Breton, este „casa omului” (v. Antropologia corpului şi modernitatea, Editura Amarcord, Timişoara, 2002). Neîndoielnic, referinţele corporale abundă în speciile confesive. „Corpul învins”, înscris pe versantul declinant (avansând către moarte), însoţit, deseori, de „indiferenţa umilitoare” a celor din jur, bogat tematizat etc. nu putea scăpa reflecţiilor lui Matei Călinescu.
Adrian Dinu Rachieru
