Auzind, la un moment dat, atunci, în adolescenţa ei, în anii ’80, la radio, că Mihai Eminescu e poetul naţional al românilor, previzibil, a reacţionat prompt: „Сe tari sunt românii! Ni l‑au şterpelit pe poetul nostru naţional! Eminescu e poetul naţional al moldovenilor!”
Necunoscute sunt căile istoriei
În anii de studii m‑am apropiat temeinic, prin intermediul programei şcolare şi a celei universitare, de culturile câtorva popoare europene, cu excepţia celei… române; e adevărat că aici se impune o nuanţă, la care voi reveni. Pe actele schimbate de‑a lungul timpului, în dreptul locului meu de naştere figurează câteva repere: Uniunea Sovietică, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, Republica Moldova – ceea ce îmi creează, din timp în timp, previzibil, confuzii identitare. Născută în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, la Chişinău, am avut parte de manuale de istorie, de limbă, geografie şi literatură (şi nu numai), în care numele patriei mele – România – cred că n‑a figurat niciodată, lipsind cu desăvârşire, aproape, orice reper, model sau eveniment legat în mod direct de ţara mea şi a unei părţi a strămoşilor mei: România. Excepţie sunt cronicarii şi clasicii asimilaţi abuziv culturii moldoveneşti, între care Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Antioh Cantemir, Titu Maiorescu, Creangă, Eminescu ş.a. Aş putea întocmi o antologie alcătuită din istorii iscate dintr‑un fel de competiţie dintre haz şi necaz, adevăr şi neadevăr, manipulare şi falsificare etc. Una dintre acestea a povestit‑o prozatoarea Liliana Corobca la o întâlnire cu lectorii, organizată la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Tânăra scriitoare învăţase, pe vremuri, la şcoală, că Mihai Eminescu e scriitor naţional moldovean; auzind, la un moment dat, atunci, în adolescenţa ei, în anii ’80, la radio, că Mihai Eminescu e poetul naţional al românilor, previzibil, a reacţionat prompt: „Сe tari sunt românii! Ni l‑au şterpelit pe poetul nostru naţional! Eminescu e poetul naţional al moldovenilor!”. Replica aceasta l‑ar face să râdă cu poftă pe un iniţiat, după acea izbucnire firească urmând o linişte care te reduce la tăcere. Evident că din manualele şcolare sovietice lipseau nu puţine istorii, evenimente, modele, legate ombilical atât de înstrăinata şi în ziua de azi Bararabie, cât şi de România, numită sub dictatură Republica Socialistă România. Mai târziu voi afla că din manualele editate în Republica Socialistă România lipsea numele pământului românesc înstrăinat – Basarabia, tot ce ţine de istoria acesteia fiind amputat.
Pentru mulţi copii şi adolescenţi din spaţiul Basarabiei sovietizate era contrariant şi de neînţeles, de pildă, ce caută Chiriţa la Iaşi şi, mai cu seamă, cum de comunică fără translator cu locuitorii vechii şi legendarei Cetăţi, sau din ce cauze podurile bunicilor erau ticsite de cărţi şi reviste scrise într‑o limbă la care aveam acces noi, românii din Moldova de dincolo de Prut, elevi ai unui liceu de elită de la Chişinău, pentru că învăţam limba franceză din clasa întâia primară! Să ai acces la limba strămoşilor tăi prin intermediul unei limbi străine? Ce întortocheată şi de neînţeles mai e, uneori, istoria! Şi ce bulversantă pentru un spirit în formare a fost descoperirea asemănării izbitoare dintre română şi limba aşa‑zis moldovenească! Întrebările curgeau spre profesorii care se tot uitau cu coada ochiului la uşa de la intrare, spre părinţi, spre bunici… Spaima şi un stil de viaţă disputat de puseuri schizoide erau răspândite la scara socială sub dictatură. Spaima care disloca destine, vieţi, oameni. Nu voi uita nici în mormânt murmurul excedat al Tatălui meu, Semion: „Ascunde‑te, nu arăta ce eşti”, „Eşti un pericol, opreşte‑te”. Citeam, reciteam amândoi aceleaşi cărţi, apoi se convoca statul major (fie în bibliotecă, fie în bucătărie) şi discutam pe marginea lecturilor proaspete, părintele meu fiind excedat, nu rareori, de comentariile mele pe marginea celor citite. Nu voi uita nici lecţiile date de Tatăl meu, militar în trupele de elită ale aviaţiei: „Trebuie să‑ţi asiguri independenţa absolută, pricepi? Independenţa înseamnă să fii ceea ce eşti”. La întrebarea mea: „Ce sunt?” venise răspunsul, ca o lovitură de secure: „Un om puternic!”. Loviturile de secure nu se pun în discuţie. Nici cascadele de întrebări, la care voi aştepta răspunsul potrivit, uneori‑adeseori, decenii: Ce este un om puternic? Din ce trăsături e construit corpul lui psihic? ş.a.m.d. Ţin minte dezamăgirea părintelui meu, care provenea dintr‑o familie de oameni serioşi, o familie înstărită (profesori de fizică, matematici), când l‑am anunţat solemn (şi acum râd în hohote de acea solemnitate, care nu admitea comentarii) că voi fi poet.
Majoritatea lecturilor formatoare le‑am făcut pe cont propriu la Biblioteca „N.K. Krupskaya”, la etaj, unde exista o secţie specială pe a cărei uşă de intrare se regăsea următoarea inscripţie: Literatură străină. Este locul unde am descoperit o planetă uriaşă – patria mea, a moşilor şi a unei părţi a strămoşilor mei, despre care ştiam atât de puţine lucruri, şi cele puţine cunoscute nu mă lăsau să şomez, fiindcă mă întrebam, mereu şi mereu, cât adevăr conţin! Planeta uriaşă, contrariantă, cvasinecunoscută, descoperită în sala care adăpostea mii, sute de mii de tomuri ţinând de literatura străină? Literatura, limba şi istoria română (această disciplină, între multe altele, era, şi ea, cenzurată, după cum se ştie, şi în România bolşevizată). Acolo, la acel etaj, în acea sală, revăzută de curând în timp ce, pur şi simplu, mă sufocam de emoţie – eu, tocmai eu, care îmi stăpânesc inteligenţa emoţională – am citit şi recitit clasicii şi contemporanii literaturii române, mulţi, foarte mulţi dintre ei inexistenţi în manualele din Basarabia sovietizată. Acolo mi s‑au limpezit o sumedenie de realităţi interzise în viaţa de zi cu zi sau explicate pe sfert sau pe jumătate de bunici, mătuşi, rude de dincolo de Prut, care ni se părea – ori de câte ori ne revedeam, mai rar decât ne‑am fi dorit – că vin dintr‑o lume diferită, deşi gândeam, vorbeam, visam şi citeam în aceeaşi limbă. Pe măsură ce realităţile conturate de lecturile făcute în baza unui program urmat cu o voinţă de nezdruncinat – o voinţă lesne de confundat cu un tip ciudat de manie –, aşadar, pe măsură ce realităţile se limpezeau înlăuntrul meu, realitatea culturală şi istorică din jurul meu nu înceta să mă contrarieze, uimindu‑mă, reducându‑mă la tăcere şi aducându‑mi alte şi alte argumente în favoarea întârzierii în lumea cărţilor. În primele tinereţi, adesea aveam senzaţia că mi s‑au răpit cei mai frumoşi ani, în care multe lucruri din cele învăţate conţineau tone, megatone de adevăruri spuse pe jumătate, pe sfert sau nici atât. Un adevăr spus pe jumătate riscă să creeze o realitate falsă, dacă nu de‑a dreptul calomnioasă.
Manuale cenzurate… într‑un regim democratic?
Din anii adolescenţei şi ai primei tinereţi, am tratat România şi tot ce e românesc ca pe un vis, aproape. Da, România, şi astăzi, a rămas pentru mine un vis, un vis atât de frumos, minunat şi real, în egală măsură… Prin urmare, s‑ar putea să fie, măcar din când în când, ceva mai mult decât un vis. Şi, ca să‑mi fac curaj, în continuare, trăiesc în aerul marilor oameni care au construit ţara mea, ţara noastră. Ca să‑mi fac curaj… mie însămi şi tinerilor de azi, elevilor, studenţilor, care – uimitor – trăiesc aceeaşi experienţă, aproape, deşi, la ora actuală, România nu se află sub ocupaţie străină, cel puţin în formă. Şi aceşti
tineri, puberi, adolescenţi în formare, învaţă în baza unor manuale de limbă, literatură română şi istorie, din care modelele şi reperele, în majoritatea lor, au fost eliminate!
Am întârziat îndelung asupra manualului de literatură română pentru clasa a XII‑a cu un amestec de stupoare, uimire şi revoltă, eşuate, în cele din urmă, în vechea frază transformată în tic, aproape: înţeleg că nu mai înţeleg nimic. Şi m‑am gândit cu admiraţie la profesorii curajoşi pe care i‑a adus în viaţa mea Cerul şi care mi‑au pus în braţe cărţi, liste de autori canonici, formându‑mă temeinic, aşa încât oriunde m‑aş afla în lume, îmi regăsesc spatele drept, căci sunt departe de a resimţi complexe de orice tip. Ori de câte ori mă gândesc la profesorii Ana Chioibaş, Ana Platon, Sergiu Pavlicencu, Silvia Olşansky, Boris Volosatîi ş.a., simt cum ceea ce numim corpul psihic mi se umple de căldură şi recunoştinţă. De la ei, profesorii mei, şi, în primul rând, de la membrii familiei mele, inclusiv părinţii părinţilor mei, am învăţat enorm! Şi acum, amintindu‑mi istorii de pe vremuri, continui să învăţ de la ei, sfinţii, călugării albi – cum le spun cu dragoste – revitalizând acea Sorbonă a celor şapte ani de acasă şi a celor 16 ani de studii intense, când mi se părea că istoria, cu meandrele şi căile ei necunoscute, mi‑a răpit, spuneam, enorm de mult timp, că trebuie să reuşesc să recuperez, să ard etapele de formare, să repar ceea ce se poate repara, că am timp atât de puţin şi că timpul se cuvine locuit – se cuvine onorat, aşa cum se onorează Viaţa, minunatul dar care este Viaţa – cu seriozitate! De când mă ştiu am tratat viaţa cu o exasperantă gravitate. Gravitate care uneori se întoarce împotriva mea. Dar ce şansă, Doamne, că ai gândit câteva refugii pentru cei croiţi din acelaşi aluat: lecturile, râsul, umorul, călătoriile, muzica, în special, cea clasică, romanticii, în a căror rază mă simt ca delfinii în ape… Сe şansă unică e să‑i ai printre prietenii cei mai apropiaţi pe Homer, Dante, Shakespeare, Nietzsche, Dostoievski, Puşkin, Eminescu, Blaga, Bacovia, Nichita Stănescu şi alte câteva spirite superioare, ultravii şi neaşteptat de prezente în realitatea văzută, uneori, adeseori, ca o realitate de fum, o lume neobişnuită şi stranie, prin care treci pe jumătate fascinat, pe jumătate contrariat, cu gâtul sucit spre modelele uriaşe pe care le iubeşti, descoperindu‑le, mereu, din alte unghiuri.
Ca milioanele de tineri în formare în epocă real‑socialistă, tinerii de azi, în democraţie, nu au acces decât cu excepţii la literatura română de vârf. Din demersurile făcute în sprijinul reformelor succesive ale educaţiei se resimte puternic că întregul sistem de predare a materiilor incluse în programa şcolară, inclusiv a literaturii române, în liceu, este deficitar ca viziune culturală ţintind valorile naţionale de vârf. Dacă pe vremuri manualele erau cenzurate de cerberii stalinismului şi, mai târziu, ai real‑socialismului, acum, în condiţiile unui regim democratic, manualele destinate formării elevilor pare că sunt drastic revăzute, deci, cenzurate, de cerberii politicii corecte şi ai globalizării înţelese greşit, ca prilej de clătinare, deci, de anemiere a identităţii naţionale a popoarelor membre ale Uniunii Europene. Printre cei care girează asemenea demersuri maligne e cel puţin straniu să regăseşti profesori de un real prestigiu.
Cum să ocoleşti fondul discuţiei?
Atacul la persoană, programa şcolară şi manualele alternative
În interviul intitulat Naţiunea română este aptă de democraţie (Contemporanul. Ideea Europeană nr. 1/ 2020), între alte subiecte abordate în stil brebanian – lesne recognoscibil: un stil intempestiv, marcat de accente de un radicalism nietzschean – N. Breban a vorbit despre manualul de literatură pentru clasa a XII‑a. Ce face M. Martin în replica d‑sale (v. Precizări privind neadevăruri şi exagerări în Cotidianul, 7 ianuarie 2020)? Dl M. Martin îl atacă pe marele creator şi îi sugerează să consulte programa şcolară şi manualele alternative. E o situaţie aceasta care‑mi readuce în actualitate exemplul dat de Mihai Ralea, referitor la polemica dintre două studente. Excedată şi văzând că pierde teren în toiul unei dispute, una dintre ele exclamă că cealaltă e tuberculoasă, recurgând la un procedeu neonest intelectual vorbind şi trădând astfel o carenţă de caracter. În cazul unei dispute literare, la o idee se răspunde cu o idee, la un argument se răspunde cu un argument. Or, universitarul Martin schimbă discuţia la nivel esenţial, făcând ceea ce se cheamă o diversiune logică. În loc să răspundă la o idee cu o altă idee, la un argument cu un alt argument, d‑sa face ceea ce se cheamă un atac la persoană, adică discută persoana domnului N. Breban, îl acuză de agresivitate, de faptul că este grăbit, revoltat, de faptul că romancierului Breban nu‑i sunt străine „necunoaşterea, nepregătirea şi neglijenţa” ş.a. Apoi recurge la alte diversiuni logice: programa şcolară şi manualele alternative. Din ce motive – după ce îl atacă pe domnul N. Breban – prof. Martin aduce în discuţie manualele alternative, ocolind fondul discuţiei? Pentru că fondul discuţiei – manualul de literatură pentru clasa a XII‑a – e o catastrofă, girată de prof. Martin. Referitor la manualele alternative, ultraelogiate şi invocate cu asupra de măsură de M. Martin, teamă mi‑e că acestea – şi mai exact spus, şi acestea – au creat degringolada în învăţământul preuniversitar, concurând reformita ce‑a cuprins educaţia preuniversitară răstimp de circa trei decenii şi îmbelşugând câştigurile editurilor care şi‑au dat concursul la această situaţie deplorabilă, a cărei consecinţă este analfabetismul funcţional ce‑a atins cota alarmantă de peste 44%.
O altă diversiune logică la care recurge dl Martin e comparaţia dintre un interviu acordat de romancierul Breban şi Punctul de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învăţământului preuniversitar din România. Manualul de literatură pentru clasa a XII‑a, manualele alternative, programa şcolară şi Punctul de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învăţământului preuniversitar din România alcătuiesc planuri distincte, subiecte de discuţie distincte. Din ce motive sunt aduse laolaltă într‑o polemică, ocolindu‑se fondul chestiunii – manualul de Limba şi Literatura Română de clasa a XII‑a? Întreb în stil condondent: pentru că domnul Breban e… tuberculos? Ei bine, nu e! După ce domnul Breban l‑a întrebat pe dl prof. Martin la Târgul de carte Gaudeamus ce‑i cu manualul de literatură al cărui coordonator este, dinspre dl prof. Martin a venit o replică năucitoare, nu‑i aşa?: – Păi, de unde să ştiu ce‑au făcut fetele alea? Referindu‑se la profesoarele Elisabeta Lăsconi Roşca, Carmen Ligia Rădulescu, Rodica Zane, nu‑i aşa? Distanţa dintre acea replică, emisă la Târgul de carte Gaudeamus, şi replica publicată în prestigiosul Cotidianul în data 7 ianuarie 2020 e cel puţin halucinantă. Şi mă întreb în ce mod o să‑şi ceară scuze dl prof. M. Martin în faţa zecilor, a sutelor de mii de elevi, care au citit manualul de literatură pentru clasa a XII‑a, dar, mai cu seamă, ce şi cum ar putea repara scuzele d‑sale?
Confuzia – deliberată? – a planurilor la care recurge dl prof. M. Martin e departe de a fi de nivelul d‑sale. Ce‑ar fi ca un profesor de la şcoala înaltă de aviaţie, de cum apare o problemă în timpul aterizării unui avion, să‑l trimită pe pilot… la şcoală sau la unul din manualele alternative, punându‑i la dispoziţie câteva rafturi generoase? Ce‑ar fi ca un profesor de neurochirurgie, de cum apare o situaţie la limită în cazul unui pacient aflat pe masa de operaţii, să‑l expedieze la şcoală sau să‑l îndemne pe neurochirurgul pomenit în acea situaţie să consulte câteva rafturi de manuale alternative? De acord, aviaţia şi neurochirurgia nu au legătură cu literatura – domeniu ale căror vârfuri (între care e şi Nicolae Breban, care alături de alţi scriitori – care sunt departe de a fi o armată – au păstrat identitatea românească a culturii române în timpul dictaturii, devenind scriitori canonici) conservă identitatea unei naţiuni, deservită de manualul de clasa a XII‑a, al cărui coordonator e dl prof. M. Martin, care e – în altă ordine de idei fie zis – membru al Grupului de Dialog Social, nu‑i aşa? Am scris nu o dată despre importanţa şi rolul GDS – finanţat copios de „marele patriot român” G. Soros – în polarizarea centrilor de influenţă în cultura postcomunistă şi, respectiv, prin unii membri, în mineriada mediatică sau odiseea cenesasică de acum câţiva ani, nu‑i aşa? Revista 22 – după cum se ştie – a atacat nu o dată Academia Română, inclusiv membrii conducerii celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării.
Nicolae Breban nu are dreptate…
Ascunzându‑se după fraze bombastice, menite să pună în discuţie diverse metodologii – definite într‑un limbaj greoi, alambicat şi anost – în defavoarea operei, a obiectului de studiu propriu‑zis, manualul de clasa a XII‑a la care facem referire – fondul chestiunii aflate în discuţie – taie din start setea de a citi şi exclude vârfurile litetraturii române, între care Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Liviu Rebreanu, fondatorul romanului românesc, Hortensia Papadat‑Bengescu, Lucian Blaga, G. Călinescu, Emil Cioran, Ştefan Bănulescu, Mircea Eliade, Panait Istrati, Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Eugen Uricaru, Leonid Dimov, Cezar Baltag ş.a. Din opera unor spirite ca, de pildă, Bacovia, Arghezi, Ştefan Augustin Doinaş şi ale altor vârfuri ale literaturii din perioada postbelică, între care Ileana Mălăncioiu şi Ana Blandiana, sunt citate texte literare departe de a face parte din palmaresul excelenţei acestor autori canonici. Acest manual e, pur şi simplu, o catastrofă. Şi aici domnul N. Breban nu are dreptate, afirmând că e o mârşăvie. E o catastrofă, după cum am spus! Cu ce se alege dintr‑un asemenea manual un tânăr în formare? Dacă avea obiceiul de a citi, spuneam, setea de noi lecturi îi va fi, cred eu, ucisă în faşă, căci asemenea manuale lasă impresia că literatura română e o literatură minoră, şi dacă e minoră, prin urmare, nu merită efortul de a o cunoaşte!
Literatura unei naţiuni vorbeşte despre identitatea acestei naţiuni. O parte din actualele manuale ating o performanţă malignă unică: din paginile lor sunt excluse, în libertate şi democraţie, inclusiv spiritele care sub dictatură au luptat pentru conservarea europenităţii culturii române, dăruind acesteia opere majore, pe care şi le‑ar dori oricare dintre naţiunile membre ale Uniunii Europene. Cum şi cine va explica din ce motive în respectivul manual lipsesc cei câţiva erudiţi români, de factură mitteleuropeană: Ion Ianoşi, Nicolae Balotă, N. Steinhardt, Ion Vianu, Virgil Nemoianu sau Alexandru Ciorănescu? Din ce cauze obscure nu sunt prezenţi cu opera lor, aşa cum se cuvine, în paginile aceluiaşi manual, G. Călinescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion? Probabil, citind aceste rânduri, dl prof. Martin mă va trimite la şcoală… sau la manualele alternative. Sau va compara acest text polemic cu exemplarul şi curajosul Punct de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învăţământului preuniversitar din România.
Repere de un calibru comparabil cu cele de mai sus lipsesc sau sunt tratate din vârful buzelor şi în manualele de istorie, Ministerul Educaţiei postcomuniste făcând eforturi, printr‑o serie de experţi al căror nume refuză să le facă publice, să desfiinţeze istoria, limba şi literatura română, comasându‑le sub titluri exprimate într‑o păsărească politic corectă, păsărească ce nu transmite nimic, da, cu o excepţie: golul. Ştiinţele comunicării, limbaj şi comunicare şi alte expresii, la fel de goale de conţinut, trădează intenţia de a distruge identitatea naţională, creând pe locul gata format de matriţa real‑socialistă a omului şters, lipsit de personalitate, de tradiţie, identitate şi credinţă, matriţa individului hipertehnicizat, a unui robot pregătit să fie conectat docil la inteligenţa artificială, conectată ea însăşi la un epicentru computerizat, ce‑l va manipula fără reale dificultăţi. Un om neşcolit, un om neinformat, lipsit de cultură, decontectat de la identitatea sa, lipsit de părinţi – cuvintele mama şi tata fiind înlocuite deja în Franţa şi Italia, bunăoară, cu ştersele şi lipsitele de viaţă noţiuni: tutore 1 şi tutore 2 – un asemenea om devine uşor manipulabil. Trăim timpuri în care istoria – mă refer la istoria scrisă corect, în baza documentelor şi în spirit nepărtinitor, excluzând din start cărţuliile rollerilor postdecembrişti, cărora nu le fac onoarea să le spun numele – aşadar, istoria ne dă lecţii, atrăgându‑ne atenţia asupra lecţiilor trecutului, neînvăţate, probabil, decât la suprafaţă. Teamă mi‑e că atât neoliberalismul, cât şi neomarxismul, după ce şi‑au arătat, în perioada postdecembristă, faţa brutală, de circa un deceniu recurg la masca vicleniei şi, ca pe vremuri, la masca progresului. Oportuniştii de ieri s‑au remodelat şi ei, actualizându‑şi instrumentele şi exercitându‑şi atribuţiile prin menţinerea deliberată, la suprafaţă, a unui haos. Haos, care, în realitate, ascunde un nivel extrem de bine organizat şi bine finanţat printr‑o reţea de ong‑uri, aflate la galaxii distanţă de interesele naţionale, printre acestea figurând – în chip firesc pentru o ţară europeană care se respectă, respectându‑şi, totodată, tradiţia, credinţa, cultura, înaintaşii, reperele modelatoare – integritatea teritorială, păstrarea bogăţiilor umane, naturale, educaţia, familia, tradiţia, identitatea, credinţa.
Dacă vrei să distrugi o naţiune, reformează la nesfârşit educaţia şi tipăreşte pe bandă manuale alternative
Dictatura nu excludea nici cultura, nici educaţia, ci le folosea ca instrumente de propagandă. Politica de azi, cea aşa‑zis corectă, le exclude din start, subfinanţându‑le, reformând la nesfârşit învăţământul şi recurgând, în schimb, la serviciile unor intelectuali publici sau, direct vorbind, la serviciile oportuniştilor, care sunt departe de a fi puţini, tăcuţi sau retraşi aidoma unor monahi (se retrag şi devin tăcuţi ca lebedele, când sunt atacate valorile naţionale – de pildă, în cazul Mircea Vulcănescu – şi redevin, brusc, ultrazgomotoşi când mai bricolează un set de file de dosar extrase din rafturile CNSAS), în nu puţine cazuri cenzura economică spunându‑şi răspicat cuvântul. Capul plecat sabia nu‑l taie – îl corupe. Dacă vrei să distrugi o naţiune, reformează la nesfârşit educaţia şi tipăreşte pe bandă manuale alternative. Dacă vrei să distrugi o naţiune, omite din manualele de literatură vârfurile, prin care s‑a conservat identitatea europeană în vremea dictaturii. Dacă vrei să distrugi o naţiune, trivializează‑i eroii şi sfinţii, ucide în efigie modelele, bricolând dosarele securităţii. Un templu se surpă cu de la sine putere, dacă îi clatini la temelie stâlpii de rezistenţă. Ce urmează după ce îi clatini binişor stâlpii? Manuale alternative, materii alternative sau grupate sub titulaturi cel puţin ciudate, sunând a lipsă de personalitate. Apoi profesori alternativi, părinţi alternativi, tradiţie alternativă. Care să fie scopul unor asemenea demersuri? O ţară alternativă?! Brrrr. Adică o ţară second-hand, vorba fostului preşedinte al ţării, servit, sprijinit de o seamă de intelectuali publici, intelectuali de curte, unii dintre aceştia membri ai GDS, nu‑i aşa? Ca, de pildă, colegii dlui prof. Martin de la GDS: Monica Macovei, H.R. Patapievici şi… Să continui?
Teamă mi‑e că o parte a lumii contemporane s‑a transformat într‑un imens teren de implementare a şigaliovismului, mai exact, a soluţiei propuse de revoluţionarul anarhist Şigaliov din romanul dostoievskian Demonii, care prefigura o situaţie izbitor de asemănătoare cu ceea ce am început să vedem în jurul nostru: „Dumnealui [Şigaliov] propune, ca o soluţie finală a problemei, diviziunea omenirii în două părţi inegale. O a zecea parte capătă libertatea personală şi dreptul neîngrădit asupra celorlalte nouă zecimi ale omenirii. Aceste nouă zecimi trebuie să‑şi piardă personalitatea şi să se transforme într‑un fel de turmă şi printr‑o supunere nelimitată să atingă, pe calea unei regenerări succesive, o stare de inocenţă primitivă, un fel de rai primitiv, deşi vor trebui totuşi să lucreze. Măsurile propuse de autor pentru deposedarea celor nouă zecimi din omenire de libertatea voinţei şi pentru transformarea lor într‑o turmă, pe calea reeducării mai multor generaţii, sunt absolut remarcabile, se bazează pe date naturale şi sunt foarte logice” (s.n.). În scopul instaurării raiului primitiv, invocat în profetica frescă dostoievskiană, se folosesc varii instrumente: de la o parte a presei vorbite şi scrise până la manuale. Manuale prin care răstimp de decenii se pune umărul la formarea hibrizilor culturali, despre care scria aplicat Mircea Eliade – neînzadar atacat după 1990 (prin ideile lor şi felul de a fi despostic – aici Şigaliov are dreptate – oamenii de seamă fac o punte peste veacuri, deci, oamenii de seamă sunt, în esenţă, o catastrofă) – în profetica d‑sale conferinţă Profetism românesc. Destinul culturii româneşti (1953).
Dincolo de jocurile vanităţilor şi ale orgoliilor, dincolo de luptele pentru influenţă şi putere – şi susţin acestea răspicat, tăios şi ferm –, prin atacurile asupra vârfurilor canonice ale culturii române, prin atacurile asupra instituţiilor culturale emblematice ale naţiunii române (Academia Română, Patriarhia Română ş.a.), prin atacurile asupra valorilor fondatoare (familia, cultura, credinţa, tradiţia, istoria, educaţia în spiritul şi lumina acestor repere) este atacată naţiunea română, căci e limpede faptul că inclusiv realitatea socială, culturală şi politică de azi – la cea românească mă refer, pentru că aici am văzut lumina zilei, aici am crescut, am fost formaţi, iubiţi şi tot aici am dăruit lumină şi am primit lumină – prefigurează destinul de mâine al naţiunii române, destin la care se referă autorul conferinţei invocate adineaori, spre al cărui sfârşit scriitorul român cunoscut pe tot mapamondul – şi atacat la el, acasă – se întreabă: „Printr‑un miracol, sămânţa Romei nu s‑a pierdut după părăsirea Daciei de către Aurelian — deşi această părăsire a însemnat o adevărată catastrofă pentru locuitorii bogatei provincii. Dar Europa îşi mai poate îngădui această a doua părăsire a Daciei în zilele noastre? Făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat, de Istorie, acestei întrebări nu depinde numai supravieţuirea noastră, ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului”.
În aceste vremuri la suprafaţă tulburi, educaţia, cultura şi istoria, de bună seamă, devin vital necesare, pentru că prin aceste pârghii se cuvin aduse în prim-planul vieţii sociale, culturale şi politice, reperele naţionale reale, elita reală. Modelele vii revin în actualitate cu acel calm specific valorilor reale, invocat de eruditul drag inimii mele – Virgil Nemoianu. Şi cine să apropie tinerii de modelele reale dacă nu părinţii, bunicii şi profesorii? În Japonia, la ceremoniile de la palat, singurii care nu‑şi pleacă fruntea în faţa Împăratului sunt Învăţătorii! Rolul şi locul acestor formatori de conştiinţe se află în capul listei lucrurilor importante. La noi, în România, „şcoala este aşezată tot mai mult la marginea societăţii, dascălii sunt desconsideraţi, iar cărturăria a ajuns ţinta ironiilor – scrie istoricul Ioan‑Aurel Pop. Pentru îndreptarea situaţiei, ar fi de ajuns ca decidenţii politici români să cunoască mottoul de la intrarea Universităţii Stellenbosch, din Africa de Sud, să şi‑l însuşească şi să ia măsurile care se impun: «Distrugerea oricărei naţiuni nu necesită bombe atomice sau rachete balistice intercontinentale. Este nevoie doar de scăderea calităţii învăţământului şi de permisiunea fraudei la examenele studenţilor. Pacienţii mor în mâinile unor asemenea medici. Clădirile se prăbuşesc, fiind construite de asemenea ingineri. Banii se pierd în mâinile unor asemenea economişti. Dreptatea se evaporă în mâinile unor asemenea judecători. Crahul învăţământului este crahul naţiunii». Şcoala prost făcută poate îngropa o naţiune, aşa cum şcoala temeinică şi aşezată asigură bunăstarea şi gloria unei naţiuni” (s.n.).
Din ce motive opoziţia atât de puternică în faţa firescului, a valorilor fondatoare şi a identităţii, atât sub dictatură (cu nuanţa că dictatorul Ceauşescu a instrumentalizat naţionalismul, deci l‑a distorsionat plasându‑l într‑o matrice falsă) şi în democraţie? Qui prodest? Unii dintre noi intuim cu o precizie buimăcitoare răspunsul la această întrebare.
6 decembrie 2019
Aura Christi
