Recent, un articol proclama solemn că, „în conformitate cu ultimul ranking pe research, cutare universitate este în top”. M‑am gândit cum ar fi sunat dacă s‑ar fi scris acolo că, „în conformitate cu ultimul clasament pe cercetare, cutare universitate este prima”. Evident, varianta a doua ar fi sunat româneşte şi nu romglezeşte! Oricine urmăreşte programele de televiziune sau receptează mesaje de pe reţelele de socializare se cruceşte de mulţimea de „inovaţii” aduse limbii române, mai ales prin preluarea unor decalcuri din engleză.
Fenomenul pocirii limbii nu este nou. Eminescu se revolta în „Scrisoarea a II‑a”, publicată în 1881: „Căci întreb, la ce‑am începe să‑ncercăm în luptă dreaptă/ A turna în formă nouă limba veche şi‑nţeleaptă?”. Mai devreme, în perioada paşoptistă, în versuri uşor naive, uitate astăzi, Anton Pann scria: „Cântă, măi frate române/ Pe graiul tău şi limba ta/ Şi lasă cele streine/ Ei de a şi le cânta./ Cântă să‑nţelegi şi însuţi/ Şi câţi la tine ascult’:/ Cinsteşte, ca fieşcare,/ Limba şi neamu‑ţi mai mult”. Veţi zice că secolul al XIX‑lea, supranumit „secolul naţionalităţilor”, era deformat de naţionalism şi că astăzi trăim în cu totul alte împrejurări. Dar şi în secolul al XVIII‑lea, Ienăchiţă Văcărescu apăra şi preamărea limba română, lăsând‑o moştenire spre a fi „crescută” şi „cinstită” împreună cu patria. Cam toţi oamenii de cultură români, din secolul al XVI‑lea încoace, de la Diaconul Coresi („În sfânta besearecă mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înţeles decât 10 mie de cuvinte neînţelease în limbă striină”, pasaj preluat din Biblie) până la Nichita Stănescu („Limba română este patria mea”), au preţuit limba română, s‑au preocupat de acurateţea ei şi au tras semnalele de alarmă necesare.
Şi‑atunci de ce stâlcim limba necontenit, ca şi cum am avea un program de urmat în acest sens? În chip constant, nu se mai spune „al treilea oraş ca mărime”, ci „al treilea cel mai mare oraş”, ca şi cum s‑ar putea, logic vorbind, să fie şi al treilea şi cel mai mare în acelaşi timp. Este aici clar un decalc preluat mecanic din engleză: „The third largest city”. Unui om fără vlagă în argumentaţia sa, fără putere de convingere i se spune „patetic” în loc de „jalnic”, numai pentru că adverbul din engleză este „pathetic”. Un complex de agrement este „resort” (ca şi cum ar fi un arc), un loc de cură se cheamă „spa”, un frizer este „hair stylist”, un bucătar este „chef” (Ce facem cu şeful de gară? Îl facem şi pe el „chef”?). Oricine ştie că termenul „chef” înseamnă în româneşte petrecere. Firmele magazinelor sunt, de asemenea, copleşitor de împănate cu fel de fel de cuvinte neromâneşti. Este de ajuns să mergi pe jos pe o stradă principală dintr‑un mare oraş ca să te confrunţi cu toată „străinătatea” anglofonă americanizată. „Second hand” a înlocuit total „de mâna a doua” sau „refolosibil”, orice ieftinire este „promotion”, aşa cum aproape orice lucru vechi este „vintage”. Gustările sunt snackuri, mâncarea este „food”, moda este „fashion”, iar alimentarele, confecţiile, legumele şi fructele, băcăniile, măcelăriile, mezelurile, drogheriile etc. se ascund toate în marile magazine cu nume ciudate, precum Kaufland, Auchan, Carrefour, Penny, Profi, Lidl, Mega Image. Ce vor fi însemnând toate astea? Unele au sens: Kaufland înseamnă „ţara cumpărăturilor”, Carrefour înseamnă „răspântie” (de drumuri), Penny ar însemna „bănuţ” etc. Mai demult, când veneau să investească în România, reţelele străine făceau un efort minim de românizare sau de traducere a numelor. Acum, totul este otova, ca pretutindeni în Europa. Până şi supermagazinele au devenit hipermarketuri. Nu mai există vânzare cu amănuntul, ci „retail”, nici birou al directorului, ci „headoffice”, iar directorul este cu necesitate „manager”, dacă nu este de‑a dreptul CEO (Chief Executive Officer). Am lăsat deoparte intenţionat jargonul din IT (pe româneşte ar fi TI, adică „tehnologia informaţiei”), care, pentru profani, pare o limbă păsărească.
Asemenea cuvinte şi expresii sunt presărate fără noimă în propoziţii şi fraze româneşti, încât un om cu educaţie medie nu înţelege nimic. În fotbal – pe care nu‑l frecventează numai oamenii cei mai educaţi – avem play off (categorie în care joacă cele mai bune echipe din campionat) şi play on (partea a doua a campionatului, unde joacă echipele mai slabe, dintre care unele retrogradează). Aceşti termeni, popularizaţi de pariori până la paroxism, au intrat în limbajul reporterilor, dar oamenii de rând nu înţeleg nimic şi nu‑i folosesc. Tot legat de sport, văd că toţi crainicii (azi li se zice „jurnalişti sportivi”, de la franţuzescul „jour”, ca şi cum termenul de ziarist, care vine de la românescul „zi”, nu ar mai fi bun) spun că are loc anul acesta „campionatul European U21”. Greu pricepe necunoscătorul că este vorba despre sportivi sub 21 de ani. Probabil că acel „U” vine de la englezescul „under”, adică „sub”. Iată că – lucru rar – românescul „sub” este mai scurt decât englezescul „under” şi, totuşi are succes „under”. Unii, mai şmecheri, explică în mijlocul frazei româneşti că este vorba despre sportivi „under twenty one”, încât încâlceala este şi mai mare. Ce‑ar fi să‑i zicem ca odinioară „Campionatul European de Tineret”? Sau, cu atâtea cuvinte româneşti la un loc, nu sună bine? Tot ca abreviere, înfloreşte de curând sintagma AI. Astfel, ni se spune că „în AI se folosesc multe instrumente, între care versiuni de optimizare…”, fără explicarea prescurtării. Fireşte, mulţi români ştiu că este vorba despre „inteligenţa artificială”, sintagmă preluată din engleză, unde sună altfel: „Artificial intelligence”. Prescurtarea corectă românească este, aşadar IA şi nu AI, fiindcă în limbile romanice adjectivul se pune în mod curent după substantiv. Dar oricum am zice şi scrie, avem obligaţia elementară de a explica de unde vine prescurtarea, fiindcă o mare parte dintre români, curioşi, dar neştiutori, ar vrea să ştie.
Există, între elevi mai ales, de când este lumea fenomenul de hărţuire. Din păcate! În loc să‑l numim aşa, adică „hărţuire”, îi zicem invariabil „bullying”, scris după ortografia limbii engleze, dar transformat în româneşte în substantiv neutru. Deocamdată, sună ciudat în limba română, deopotrivă la singular şi la plural. Fireşte, cu timpul, dacă vom insista, termenul se va naturaliza şi se va scrie cu ortografie românească, specifică unei limbi fonetice, cum este a noastră. În acest moment, termenul de hărţuire mi se pare cel potrivit. De asemenea, observ că multor români nu le mai plac nici semnele de punctuaţie şi semnele diacritice româneşti şi inventează alte reguli şi alte semne. Astfel, ghilimele, care se pun în partea de jos la începutul citării şi în partea de sus la sfârşit, precum în titlul revistei „Curierul românesc”, sunt acum toate urcate „la etaj”, în forma ”Curierul românesc”. Mi se spune adesea, când atrag atenţia, că nu are nicio importanţă, fiindcă se înţelege despre ce este vorba. La fel, observ şi diacritice noi. Mi‑a sosit de curând o revistă din Republica Moldova – de altminteri, bună – al cărei titlu este „Sãptãmâna”. Dacă se scrie aşa, corectorul românesc de pe programul word indică (deocamdată) o eroare. Cum să punem deasupra lui „a” acest semn (~) numit tildă, definit clar în dicţionar: „Semn diacritic de forma unui «s» de tipar culcat, care se pune deasupra unei litere pentru a conferi pronunţării sunetului pe care îl reprezintă un caracter palatal, nazal”? Semnul se pune mai ales în ortografia spaniolă deasupra lui „n”, pentru a arăta că respectiva consoană se pronunţă muiat. Ce să palatalizăm ori să nazalizăm în româneşte? Şi de ce? Din păcate, am văzut semnul respectiv deasupra lui „a” şi chiar deasupra lui „i” în denumiri oficiale, la intrarea în anumite localităţi din România. Gramatica românească are reguli precise, iar semnele diacritice corecte sunt fixate încă din secolul al XIX‑lea.
Alt fenomen similar este în domeniul manifestărilor ştiinţifice, al conferinţelor, al colocviilor, al granturilor, al festivalurilor etc., toate cu nume exotice. Instituţii foarte serioase din România dau acestor evenimente numai denumiri în engleză. Nu vorbesc aici de „Untold”, de „Neversea”, de „Electric Castle” sau de „Saga Festival” – pentru care cauza este pierdută –, ci de conferinţe pe teme medicale, tehnice, de fizică, matematică, biologie, chimie etc., din titlurile cărora un om cu pregătire medie nu înţelege nimic. Veţi spune că nici nu este nevoie să înţeleagă tot ignorantul marea ştiinţă. Ba este nevoie să înţeleagă măcar titlurile sau temele. În fond, ce este aşa de greu să dai evenimentului respectiv, care se desfăşoară pe teritoriul României, numele lui românesc alături de cel străin? Asta chiar dacă este vorba despre o participare internaţională. Se poate scrie mai întâi, cu litere mari şi aldine, varianta în engleză şi ulterior, cu litere mai mici şi mai modeste, traducerea în româneşte. Oare ar fi aşa de greu ori de ruşinos să o facem?
Vă îndemn să privim împreună oleacă şi numele firmelor, ale ONG‑urilor (sau NGO‑urilor, cum zic unii, plecând de la numele în engleză „Non‑Governmental Organization”). Mai nimic nu este româneşte. O firmă de pază a unui obiectiv se cheamă „Security”, iar una de instalaţii electrice este „Techlight”. Recent, pe o stradă din Cluj, am văzut un microbuz (sau o fi fost un mini‑van?) pe care scria „Napoca Rally Academy”, ceea ce va fi voind să însemne „Academia de Raliu (sau Miting, sau Adunare, sau Manifestare etc.) Napoca”. Din întâmplare, ştiu că este vorba despre o firmă care se ocupă de maşini şi de raliuri. Dar câte alte „academii” nu mai sunt, de la cea de poliţie până la cea de fotbal şi de la cele de frumuseţe până la cele „coaching”. Nu mai avem antrenori, supraveghetori şi nici psihologi sau îndrumători, ci „coachuri”, ceea ce, dincolo de faptul că sună oribil, nu ne comunică nicio nuanţă în plus faţă de cuvintele româneşti enumerate mai sus. Despre devalorizarea cuvântului „academie” voi vorbi cu alt prilej. Oricum, nu apucăm să asimilăm bine un neologism, că vin altele buluc şi ne copleşesc.
Pretindem că suntem un popor educat, dar nu suntem. Este destul să ne uităm la sondajele din ultimii ani care arată mulţi absolvenţi de liceu care nu ştiu ce citesc şi mulţi absolvenţi de şcoală primară care nu citesc deloc. Cum să înţeleagă aceştia englezeşte, dacă româneşte nu ştiu ca lumea? Cum să‑i încurajăm şi ajutăm să ştie, dacă noi le dăm de‑a dreptul texte englezeşti, multe pline, şi ele, de greşeli? Oare nu ar fi mai firesc să cultivăm întâi limba noastră şi nu direct „limbile cele streine”? Constatăm uşor (cercetând datele recensămintelor recente) că, pe teritoriul României, limba maternă a aproape 90% din populaţie este româna. De aici ar trebui să plecăm, adică să‑i învăţăm pe toţi românii bine româneşte şi apoi să trecem la alte limbi. Se ştie că gramatica limbii române este moştenită, preluată şi prelucrată în mare parte după cea latină, iar gramatica latină este o cheie pentru asimilarea altor gramatici şi pentru învăţarea altor limbi. Ideea oralităţii în însuşirea contemporană a limbilor, prin ocolirea totală a regulilor de gramatică, s‑a dovedit un eşec lamentabil. Oamenii care se laudă cu reuşita acestui falit experiment vorbesc, dar nu ştiu ce vorbesc. Limbile se învaţă temeinic, iar temeinicia înseamnă a începe cu limba maternă şi a continua cu alte limbi străine, studiate serios şi pornind de la gramaticile lor. Astăzi constatăm un fenomen îngrijorător: pe măsură ce ignoranţa creşte, pe măsură ce abandonul şcolar ajunge la ordinea zilei, pe măsură ce analfabetismul funcţional ne potopeşte, pe măsură ce cultura generală ajunge „rara avis”, pe măsură ce grobianismul se lăfăie în viaţa publică şi pe măsură ce galanteria şi politeţea pălesc, proliferează pojghiţa de americanisme şi englezisme, de expresii neînţelese, de forme aberante sub aspect gramatical. Altfel spus, pe fondul ignoranţei, poluarea limbii române atinge cote îngrijorătoare. Poate sunt unii, dintre cei care se ruşinează să vorbească româneşte, cu anumite rudimente de gramatică şi de stilistică, dar sunt destui care habar nu au de vreo limbă, care se exprimă după ureche, dar care au tupeu, care profanează locurile publice, care latră în loc să vorbească şi care îi jignesc pe alţii prin felul lor de a fi. Şi mulţi dintre aceştia, din păcate, reuşesc sub aspect material în viaţă, ocupă funcţii înalte, fiindcă s‑a abolit în multe locuri meritocraţia sau promovarea pe bază de merit.
Morbul străinătăţii a pătruns şi în lumea ştiinţifică, încât mulţi savanţi români îşi publică lucrările exclusiv în limbi străine, mai ales în engleză. Noi nu avem dreptul moral să ne redactăm toate lucrările în limbi de circulaţie internaţională, pentru simplul motiv că „suntem datori – cum zicea Duiliu Zamfirescu într‑un cunoscut motto la al său ciclu al Comăneştenilor – să scriem şi să citim în limba noastră”. El adăuga că „popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Fireşte, noi nu suntem un popor mare, dar nici nu ştim să ne ţinem rangul, aşa mic cum este el. Ca creatori români, patria noastră este şi rămâne limba română, cum ar fi spus Nichita Stănescu. Asta nu înseamnă că anumite rezultate de excepţie şi de mare relevanţă ale muncii noastre nu trebuie publicate şi în alte limbi, la edituri de prestigiu din străinătate. Tot aşa, lucrările din domeniile ştiinţelor fundamentale, tehnice, ale naturii dobândesc relevanţă internaţională doar dacă apar în engleză sau alte limbi de mare circulaţie. Altfel, străinii – care nu ştiu şi nu învaţă româneşte decât prin excepţie – ne vor ignora tot mai mult. Dar a face distincţii, cu valoare discriminatorie, în acest empireu al creaţiilor şi personalităţilor de elită, între creaţia ştiinţifică şi cea literară, între ştiinţele exacte şi umanioare, între un articol ISI din fizică şi unul de gramatică românească dintr‑o revistă a Academiei Române este nu numai nedrept, incorect şi subiectiv, dar este total lipsit şi de colegialitate. Nu se pot compara elemente incomparabile, deoarece este fără sens, fără relevanţă şi chiar imoral.
Concluzia este că nu mai scriem şi nu mai vorbim româneşte, iar când o facem ne bâlbâim, ne prostim, jugulăm limba, o trecem spre periferie, ca şi cum ar fi un lucru de ruşine. De ce se întâmplă acest lucru? Cred că din ignoranţă, din dispreţul pentru studiu, pentru învăţătură, din superficialitate, din tendinţa de a ne robotiza, de a‑i imita pe alţii. Şcoala temeinică – prin aşezarea limbii şi literaturii române în centrul său – ne‑ar feri de asemenea rătăciri, ne‑ar determina să fim preocupaţi de felul cum scriem şi vorbim, ne‑ar aduce în postura de a fi mândri de limba noastră. Rădăcinile culturii noastre generale trebuie construite nu în engleză, ci în română. Fără cultură generală solidă nu vom şti corect nicio limbă. Astfel, este clar de ce vorbim şi scriem rău româneşte: fiindcă nu mai muncim, nu mai învăţăm gramatică, nu mai memorăm versuri. Pe de altă parte, nici Gramatica Academiei – odinioară cel mai important punct de reper al corectitudinii limbii – nu mai este ceea ce a fost, iar profesorii de română aleg ceea ce înţeleg şi cât înţeleg din această gramatică brusc „modernizată”.
Vor zice mulţi că am făcut aici pledoarie pentru limba română în sens naţionalist, dar eu ştiu că a fost doar un îndemn în sens naţional. Dacă vom fi serioşi şi demni în studiul limbii române – care nu creşte automat în noi, prin moştenire, ci se învaţă cu muncă stăruitoare – atunci engleza va fi floare la ureche. Ba, vom putea învăţa, mai bine ori mai rău, şi alte limbi. Eu nu cer nimănui să fie neaoş şi ignorant, ci să rămână român şi să fie instruit în cadru european şi mondial. De ce să zic de‑a dreptul „sorry” în loc de „iertare”, de ce să zic mereu „ok” în loc de „bine”, de ce să zic „star” în loc de „stea” şi câte altele, când avem o limbă aşa de bogată? Nu ar fi mai folositor să înţelegem de ce Ion Heliade Rădulescu crede că steaua care cade este „cobe” şi că lumea ajunge noaptea „în braţele somniei”? De ce Eminescu zice că „icoana stelei ce‑a murit încet pe cer se suie” şi de ce Coşbuc vede cum „în vaduri ape repezi curg”? În ce fel a putut Blaga să audă „cum bat în geamuri razele de lună”? Studiind bine româna, am trece de la etapa buchiselii la stadiul metaforei şi ne‑am putea înfrupta din ambrozia zeilor. Ce au inferior toate aceste ziceri în comparaţie cu imagini similare exprimate în alte limbi? Ba, spun mai mult: nu se pot înţelege creaţiile universale decât după asimilarea şoaptelor locului de naştere, ale locului în care am fost legănaţi de mama şi de bunica, în care am auzit primul susur de izvor şi primul foşnet de frunze, în care am învăţat să pătrundem ciclul vieţii, de la botez până la prohodire. Cum să asimilăm şi să iubim alte limbi dacă nu ştim limba noastră, dacă o ocolim, dacă o pocim, dacă nu‑i cunoaştem sensurile ascunse şi vorbele mari, dacă nu avem habar ce este dorul şi ce este doina, dacă nu am cutreierat niciodată păduri, dacă nu am mirosit floarea de tei şi cozonacul rumen făcut în casă de Crăciun? Veţi spune că toate astea sunt „acqua passata”, că nostalgia aceasta este fără rost, că lumea s‑a modernizat şi globalizat, că se poate trăi şi fără toate aceste „dulcegării”. Se poate, evident, dar este trist. Aşa nu se vieţuieşte, ci se supravieţuieşte, se trăieşte la minima rezistenţă. Eventual, se face asta în belşug material, dar fără confort spiritual, fără un căpătâi anume, fără sarea şi piperul vieţii. Dincolo de toate sentimentalismele mele, un adevăr apare ca indubitabil: limba română ne dă sensul etnicităţii noastre şi fără ea încetăm să mai fim români. De aceea, este bine să luăm aminte la păstrarea şi apărarea limbii. Ea se apără şi singură de intruziuni şi se primeneşte de rău, dar până la punctul în care paragina nu a cuprins‑o de tot şi nu i‑a înăbuşit vieţuirea. Căci limba este un organism viu care se naşte, creşte, se dezvoltă şi moare odată cu poporul care a creat‑o şi căruia i‑a servit drept mijloc de comunicare. Pe tot acest parcurs, noi nu avem nevoie de limba română oricum, de o limbă română oarecare, ci de limba română în toată frumuseţea, armonia şi măreţia ei.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
