Continuăm consideraţiile din numărul trecut prilejuite de radiografierea universului spiritual al lui SILVIU LUPAŞCU cu retroactivarea unui citat autodefinitoriu al autorului, care se află în secţiunea a IV‑a a recentului său volum Salvator salvatus. Articole de istorie comparată a religiilor (Ed. Univ. Al. I. Cuza Iaşi, 2022): „După cum a observat Henry Corbin, termenii «solitar» (mutawahhid) [şi] «străin» (gharib) … sunt cuvinte‑cheie ale gnozei mistice din istoria intelectuală a islamului”, ele aflându‑se, de regulă, în concatenare cu alţi doi termeni esenţiali, cel al căutării/al drumului (suluk) şi cel al apropierii de/contopirii cu Intelectul Activ, perspectivă din care se înţelege întregul traseu spiritual al lui Silviu Lupaşcu, bazat pe complexul solitudinii deschise, universalizante, de tip cosmopolit. În sprijinul ei, în Salvator salvatus autorul citează Ghidul celor rătăciţi al lui Maimonide, care are, pentru el, o dublă semnificaţie, întrucât, în economia acestui dualism, ştiinţa rătăcirii se dovedeşte a fi la fel de importantă ca şi soteriologia regăsirii de sine. Explicaţia se află în Stylit, cel dintâi ciclu din triada epică ce configurează Povestea ceaiului verde, unde, detaliind sensul termenului de apokerixis, Silviu Lupaşcu îl poziţionează sub semnul arhetipal al lui Cain, care corespunde – dacă ţinem neapărat să detectăm corespondenţe în spaţiul filosofic autohton – „fiului rătăcitor” din scrierile lui Constantin Noica: „… apokerixis este o noţiune care închide sensul demnităţii şi al blestemului, apoteoza curajului, exploziile frumuseţii şi fatalitatea de a fi pretutindeni străin. Înseamnă «cel alungat» din cetăţile pământeşti, din comunităţile ochlocraţiei şi democraţiei deopotrivă. Locurile se revoltă sau pier împreună cu tine. De aceea, dacă în sufletul tău pacea este un suflu ca o pâine hrănitoare, ele vor rămâne cufundate în linişte, ca o întindere perfect plană.”
Din perspectiva acestei „chei” de interpretare pot fi abordate personajele din proza scrisă de către Silviu Lupaşcu, ea meritând, cu certitudine, o mai mare atenţie decât aceea, aleatorie, care i s‑a conferit până acum, întrucât eroii fixaţi de către prozator sunt, fără excepţie, fiinţe atipice, paradoxale, scurtcircuitate de genialitate pe fondul unei istorii în care pot fi detectate atât urmele ambiguu‑traumatizante ale marxismului de pretutindeni, cât şi propensiunea pentru anarhism sau pentru fronda contraculturală. Fiecare personaj este, în felul său, un „străin” aruncat într‑o lume alienantă pentru a supravieţui în oceanul de conformism al majorităţii, ceea ce explică şi subtila componentă existenţialistă din gândirea autorului. Dar lecţia anilor ’60 rămâne predominantă: „Datoria omului – spune unul dintre aceste personaje – e să fugă de puterea politică” şi să se izoleze într‑o excepţionalitate vulnerabilă, unde şansa de a reuşi este egalată de aceea de a pierde partida. În sprijinul acestei cerinţe, Arabesques littéraires, cartea apărută la Honoré Champion din Paris în 2016, citează, la pag. 18, utopia Sufi a „cetăţii perfecte”, definind‑o ca pe un loc în care prezenţa suveranului şi a legiuitorilor este superfluă, întrucât „relaţiile interumane sunt bazate pe iubire şi înţelepciune”.
Aş putea înmulţi exemplele de acest gen, însă, ca vechi şi sistematic cititor al lui Silviu Lupaşcu, am ajuns de mult la concluzia că tipurile de cărţi pe care autorul gălăţean le‑a conceput, cele de proză şi cele de hermeneutică religioasă comparată, au în centrul lor o cosmologie de un alt tip decât cea platoniciană. Metafora predilectă a spaţiilor ficţionale refuză logica zidurilor, a claustrării specifice polisului elen, Silviu Lupaşcu fiind interesat, obsesiv, de infinitatea îmbătătoare a spaţiilor deschise, nelimitate. Modelul fiinţei sale ideale, cu care, desigur, se identifică, îl reprezintă rătăcitorul în pustie, „călăuzitorul de măgari” sau pelerinul, care pornesc la drum cu speranţa că adevărul pe care‑l caută poate fi obţinut doar cu preţul rătăcirii drumurilor din deşert şi nu prin cartografierea lor prealabilă. Dumnezeu li se arată doar rătăciţilor în ontocraţia lui Silviu Lupaşcu: putem suferi descoperind acest adevăr, dar trebuie să recunoaştem că are o frumuseţe aparte.
Există şi un alt aspect esenţial aici, care se cere neapărat precizat. De‑a lungul „călătoriilor mistice prin minte şi iubire” pe care el le practică, pledând, aşa cum o face în Despre sfinţi şi asini. O istorie a ideilor (2013) pentru „perspectiva unei axiologii spirituale anarhice, de inspiraţie teocratică”, Silviu Lupaşcu înţelege prin „intersecţii” planul de contact şi de întrepătrundere dintre diferite religii şi sisteme de gândire, ceea ce face ca adevărata lui fascinaţie să se îndrepte înspre „arta combinatorie” a sincretismelor religioase şi spirituale, înspre rezultatul complex al liniilor şi culoarelor de fuziune. Preocuparea pentru gândirea Sufi, ca „a patra cale” de apropiere de divinitate, după cele trei clasice abrahamice (iudaism, creştinism, islam), defineşte, de fapt, sensurile cuvântului „misticism” care apare în cărţile sale: cel al texturilor religioase întreţesute, amalgamate, şi cel al maeştrilor „ascunşi”, care se lasă pătrunşi de ele strângând înţelesuri aparent disparate, sosite din blocuri de înţelepciune care lasă la o primă privire impresia de a nu fi comunicat niciodată. Tot printr‑o decantare de tip contracultural, Silviu Lupaşcu proiectează în acest artist al simbiozelor spirituale hibride, utopia gânditorul marginal inspirat de divinitate, a cărui forţă rezidă în capacitatea de a nu se lăsa angrenat de dogmă sau de Sistem, trăind cu înţelepciune în afara acestora: „prezenţa indirectă, dar statornică a înţelepţilor ascunşi poate să schimbe în neant, în deşertăciune, somptuoasele şi strălucitoarele edificii alcătuite din şcoli, autori, sisteme şi doctrine, nimic altceva, de fapt, decât plămădiri himerice, iluzorii, ale ficţiunii filosofice profane, translaţii de o clipă ale vălului Mayei, care ecranează, obstaculează accesul spre esenţa unică a adevărului.” (Despre sfinţi şi asini, p. 19)
„Revendic un ideal simplu, o anumită sfinţenie individuală” – se spune la un moment dat în Stylit. Tot acolo, condiţia artistului fusese identificată cu anormalitatea, în timp ce un alt personaj invocă „scânteia de la marginea singurătăţii”, sau, mai târziu, în Cartea de cristal, starea de „exil în lumea oamenilor obişnuiţi”. Propensiunea anarhică, de marginal dăruit cu harul căutării lui Dumnezeu, i‑a conferit lui Silviu Lupaşcu spaţiul de libertate necesar pentru o artă combinatorie de tip holistic, neîngrădită şi necontaminată de pericolul dogmei, el fiind unul dintre gânditorii heterodocşi de care dispunem, eticheta însemnând, în acest caz, refuzul oricărei înregimentări, deşi nu se poate spune că autorul nostru trăieşte exclusiv diafan, fără să dispună de simţ politic sau critic pentru marasmul naţional din jur. Omul fără escopetă, din Cartea de cristal, poate fi oricând inclusă şi‑n cea mai exigentă dintre selecţiile noastre de proză politică, şi‑ntr‑un loc de excelenţă similar poate intra Sentimentul românesc al dezastrului fericit…, dacă e să ne gândim la o selecţie eseistică. Nu e, de altfel, singurul indiciu de „activism ascuns” din scrierile autorului nostru, menit să reconfirme ataşamentul lui Silviu Lupaşcu la militantismul ieşean de tip Antonesei‑Antohi‑Culianu, de ultimul dintre aceştia legându‑l şi pasiunea ardentă pentru „sistemele impure” cum e Gnoza. În toate aceste cazuri, căutarea figurilor tutelare rămâne o constantă a preocupărilor lui Silviu Lupaşcu, aşa cum se întâmplă (în Arabesques littéraires) cu faimosul călugăr nestorian Sergius Bahira („Alesul”), cel care a prezis apoteoza profetică a lui Mahomed, contribuind totodată la irizarea Coranului cu elemente creştine, în defavoarea celor iudaice.
Salvator salvatus e un volum care s‑a lăsat îndelung aşteptat, de cel anterior despărţindu‑l mai bine de şase ani, autorul mărturisindu‑mi între timp că tăcerea sa editorială se datorează faptului că îşi consideră „spusele” încheiate. Mă bucur că nu a cedat mai multă vreme vocaţiei pentru tăcerea şi anonimizarea despre care a glosat în repetate rânduri în cărţile anterioare, încredinţând tiparului un volum bilingv, conceput în oglindă, cele 5 texte scrise în limba română fiind traduse în limba engleză.
Prima impresie, după ce pătrunzi în intimitatea lor, este aceea a frumuseţii spirituale a celor cinci drumuri descrise aici, care e o constantă a ontologiilor senzoriale caligrafiate de către autor. Atât în proză, cât şi în ontologiile teocratice de care s‑a ocupat, Silviu Lupaşcu s‑a lăsat fascinat de puterea persuasivă a imaginilor sapienţiale, sincretismele pe care el le interpretează fiind, în multe privinţe, o înlănţuire de scenarii imaginative înzestrate cu miez filosofic. Ideea reapare în primul dintre microstudiile din volum, cel dedicat lui Maimonide şi succesorilor săi (dintre care unul îi este fiu), în care autorul disociază programatic între „două categorii de fiinţe umane” care se supun influenţei Intelectului Activ Superior: „cele care receptează emanaţia Fiinţei Divine prin facultatea logic‑raţională” [unde ar intra şi asceticii radicali, neconcesivi] şi cele care o receptează „prin facultatea imaginativă”. S. Lupaşcu manifestă predilecţie pentru această din urmă cale, întrucât ea explică atât arta combinatorie secretă prin care sunt edificate sincretismele, cât şi finalitatea apropierii de divin, adică strălucirea care i se arată căutătorului sub forma deschisă a unei imagini sublime. Citându‑l, în cel de‑al doilea studiu din volum, pe Aloys Grillmeier (Christ in Christian Tradition), Silviu Lupaşcu scrie cu satisfacţie despre „incendiul subteran mocnit [întreţinut de „origenism, gnosticism, marcionism şi maniheism] care a ameninţat lumea ascetică din Orientul Apropiat”, sistemele deschise, dinamice, de tip sincretic fiind cele care întreţin pasiunea pentru religiile comparate profesată de către gânditorul gălăţean, atras, pe toate căile, de aglutinări şi de conexiuni spirituale hibridizate, cu o ascendenţă analogică de tip baroc, alchimic.
Volumul fiind dedicat, în esenţă, metodelor de eliberare a adevărului prin intermediul potenţării până la incandescenţă a simţurilor, reconversia fricii de trup din teologia clasică, realizată pe cale sincretică, şi resemantizarea femeii (în special de către Gnoză) nu aveau cum să lipsească din registrul tematic al cărţii, pe linia Zoe‑Eva‑Sophia în primul rând, dar şi ca mediu iniţiatic în ultimul studiu al volumului, Tripiţaka, consacrat prezenţei feminităţii catalitice în cele „trei coşuri ale învăţăturii buddhiste”. O cosmologie politică transplatoniciană, dedicată, în cel de‑al patrulea studiu, „relaţiei dintre individul solitar şi cetatea perfectă” readuce în discuţie efigia „străinului”, atât de des prezentă în scrierile inegalabilului Silviu Lupaşcu, ea reprezentând obsesia sa paradigmatică atât în studiile de istorie comparată a religiilor, cât şi în proză.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
