Din nacela sufletului, Anna Dan (1950‑2023) a învârtit motoarele poeziei, picturii, muzicii, dar și ale artei de a vindeca, ea fiind medic inițiat la Institutul Carol Davila, din București, orașul care a cunoscut și a consemnat primele vindecări miraculoase, despre care, în multe duminici, ne vorbește cinul preoțesc. Ne‑am putea întreba ce legătură au medicii patologi cu poezia, cu arta în general. Răspunsul e simplu: ambele domenii își mențin atenția, din perspective contigue, asupra vieții: unul se străduiește să întrețină viața, o viață frumoasă, plină de zâmbete („Râzi, să râzi, te rog,/ haide‑mpreună să râdem/ a zis Muza adevărată, nu cea de împrumut”), iar celălalt, ține să‑i descopere magia, splendoarea, măreția („poezia se face în stradă… poezia se face/ mișcând stele și sori/ – cu orice preț –/ din locul lor/ la fel de albastru‑sângeriu”). Observăm convergența țintei aflând, din scurta și concludenta biografie, că Anna Dan a văzut pe viu, în zilele noastre, cruzimea războiului din Israel, participând la salvarea celor terorizați de explozii. Evenimentele schimbă, evident, destine și modelează suflete, care, cu toate motoarele turate, doresc pacea. Ilustrațiile viu colorate – 12, număr cabalistic, incluse în acest volum, Nemărginita absență, Editura Coresi (2023) – însoțesc cele aproape 200 de poeme despre iubire, despre libertate, libertatea de exprimare, despre viață și moarte și iar viață. Nu lipsesc miturile și nu lipsește reverența adusă lui Brâncuși, ca expresie a artei românești: „Ascultă‑mă pe mine,/ a surâs Muza,/ instalându‑se muzical, inefabil/ în cuibarul inimii mele/ peste ouăle visător vioriu‑portocaliu/ lăsate acolo de o mare Măiastră/ ce și pe Phydias l‑a inoportunat”. Așteptam această prezență magistrală – apare și o ilustrație intitulată Măiastra – anticipată în biografia care o amintește pe Milița Petrașcu, cea care îi aprecia desenele și picturile Annei Dan.
Viața înseamnă și râsul care străbate lumea, zguduind‑o din temelii și ajungând până la urechea lui Apollo, înseamnă dansul care întrece ritmul clavecinului, înseamnă copilărie sub forma unui basm cu miros persistent de crizanteme care se povestește, iar și iar, înseamnă mai mulți trandafiri, mai multe graiuri, înseamnă întâlnirea cu Dumnezeul ivit pe nepusă masă, înseamnă să săruți florile iubitoare primăvara, înseamnă obrazul sfânt al mamei, ochii sfinți ai cerului patern, înseamnă libertate – e toată lumea descompusă și recompusă, din culori, din sunete, din mișcări, din trăiri, din ziceri, din legende. Surprinde Anna Dan și zidurile ghimpate din dreptul inimii, frica și echipamentul de lacrimi, stelele care se ofilesc înainte de a fi primit mângâierea razelor lor, iubirile care se sting ca niște crini abandonați pe lespedea veșniciei, iertările amânate, continentele de ură, jocurile sărace cu duhul, umilințele zilei bine plătite cu lacrimi, nefericirile, întunericul, lacrimile, mărgăritare azvârlite, un potențial cancerigen al frumuseții, un potențial cancerigen al binelui ajuns banală cunună de lauri, un potențial cancerigen al Iubirii, adevăruri care supără, trădare, răni, spini, pribegie, cruci. Toate astea se repetă, urmează același ciclu al vieții și al morții, aceiași noi care ne naștem și murim și aceleași mame care ne nasc pentru a trăi și pentru a experimenta, când mai încet, când mai departe, când mai prezent, aceeași lumină între toate luminile, același singur soare sub care găsim un singur pământ, același pământ, aceeași iubire părintească, aceeași glorie, aceeași patrie, aceeași pasăre măiastră zburând, aceleași jocuri de fericire, aceleași zambile, crini, flori de măr, aceleași stele coborând irepresibil, aceleași iertări pe care le vom face altă dată, niciodată acum, același Mene, Tekel, Ufarsin, același mărțișor, același bombardament, același potop al lui Noah, aceeași Ariadna, aceleași ploi, aceleași priviri ce se aud picurând, aceleași încăpățânări, aceleași asfințituri, aceeași dezghiocare glorioasă a trandafirului, aceiași măslini, același porumbel care uguie: Ave Maria, Dominus tecum!, aceleași cântece divine, aceeași iubire: „Așa cum v‑am iubit eu pe voi”, aceleași vise, aceleași cuvinte nerostite, același Tertium non datur est, aceeași Lumină Dintâi care se aude făurindu‑se din ceruri.
Cele aproape 200 de poeme scrise de Anna Dan, medic, violonist, pictor, poet, grupate de sora sa, Fanny Silviu‑Dan, cea care n‑a aflat decât târziu că sora ei e o urmașă a unui Mozart sau Botticelli, sau Arnold Schönberg, ne conduc prin multiversuri, prin mitologie, prin legende, prin istorie, prin lumea ei complexă și completă, ca să pricepem că viața, pe care o tot trăim, e despre iubire și despre bucurie în nemărginirea ei. Suntem eternii absenți din prezentul nostru: „Nu înțelegi? (…)/ Totul era un dans,/ un dans în care te regăseam/ de la un grai la altul trecând,/ de la culoare la culoare,/ schimbat, de la o zi la alta,/ adevărată Artă a Fugii,/ nu înțelegi?” (Nu înțelegi…)
■ Scriitor, traducător, jurnalist, profesor
Dana Oprica
