În cartea Cele cinci sexe, publicată în 1993, Anne Fausto‑Sterling explică în ce fel „cultura occidentală este profund atașată de ideea că există doar două sexe”. E atât de atașată de ideea asta, încât majoritatea limbilor occidentale au doar pronume masculin și feminin. Dacă oamenii se identifică a fi altceva decât bărbați sau femei, nu au cum să vorbească despre ei înșiși.
Fausto‑Sterling susține că dovezile existenței oamenilor intersexuali datează de la vechii greci. Cuvântul hermafrodit este o combinație a numelor grecești Hermes și Afrodita. Aceste două zeități au dat naștere lui Hermafrodit, care a devenit jumătate bărbat și jumătate femeie. Platon susținea că au existat cândva trei sexe, masculin, feminin și hermafrodit, dar că sexul hermafrodit a dispărut. Unii erudiți experți în Vechiul Testament consideră că Adam a început ca hermafrodit și s‑a separat într‑un singur bărbat și o singură femeie numai după căderea sa din grație și din Grădina Edenului.
Fausto‑Sterling continuă să explice că în Europa, la sfârșitul Evului Mediu, hermafrodiții erau forțați să aleagă un gen și să‑l mențină, sub pedeapsa cu moartea. În anii 1600, un hermafrodit scoțian care a trăit ca femeie a fecundat fiica stăpânului ei. Pedeapsa pentru încălcarea depășirii limitei sacre de gen a fost moartea. „Infractorul” a fost îngropat de viu.
Fausto‑Sterling relatează că de ceva timp medicii au identificat cinci sexe, și anume masculin, feminin, hermafrodit, pseudohermafrodit masculin și pseudohermafrodit feminin. Sterling consideră că fiecare dintre aceste variații de intersex merită propria sa categorie. Fausto‑Sterling îi numește pe adevărații hermafrodiți „hermes”. Aceste persoane au un testicul și un ovar. Masculii pseudohermafrodiți au testicule și o anumită formă de organe genitale feminine. Ele sunt etichetate „merms” de către Fausto‑Sterling. Femeile pseudohermafrodite sau „ferms” au ovare și o anumită formă de organe genitale masculine. Oricât de variate ar părea aceste cinci categorii, Fausto‑Sterling afirmă că „sexul este un continuum vast, infinit de maleabil, care sfidează constrângerile celor cinci categorii”.
Ea vorbește și despre practicile medicale din secolul XX. Practica obișnuită a fost ca medicii să ajute părinții să aleagă cât mai devreme posibil un sex masculin sau feminin pentru copilul intersexual. Odată luată decizia, intervenția chirurgicală a urmat cât mai repede posibil pentru ca organele genitale ale copilului să se apropie cât mai mult de sexul ales. Fausto‑Sterling explică și că, deși acest tratament al bebelușilor intersexuali de către comunitatea medicală a fost probabil bine intenționat, n‑a fost bazat pe știință. Fausto‑Sterling revendică afilierea cu Michel Foucault din Voința de a cunoaște și conceptul său de bioputere, modul în care știința va fi construită pentru a adapta corpurile la procesul de producție capitalist.
La finalul eseului său, Fausto‑Sterling invită cititorul să‑și imagineze un viitor în care societatea nu pedepsește oamenii care nu se conformează rolurilor tradiționale de gen și în care nimeni nu e obligat să se identifice ca bărbat sau ca femeie. Ea prevede acceptarea unei game largi de categorii sexuale și identități de gen. Fausto‑Sterling recunoaște că probabil va fi nevoie de generații pentru ca societatea să‑și sporească înțelegerea până la punctul în care diferențele de sexualitate să fie celebrate mai degrabă decât „temute sau ridiculizate”.
La șapte ani după ce a publicat The Five Sexes, Fausto‑Sterling a scris un eseu intitulat The Five Sexes, Revisited (2000) în care informează cititorul că „s‑au schimbat multe din 1993”. Una dintre schimbări este apariția indivizilor intersexuali în sfera publică. Fausto‑Sterling susține că a scris primul eseu cu o atitudine ironică. Nu e clar, totuși, care parte din „Cele cinci sexe” a intenționat să nu o ia cititorul în serios. Motivația principală a lui Fausto‑Sterling pentru a prezenta „Cele cinci sexe” a fost să le exprime cititorilor că genul binar între bărbați și femei este un mit și că variația sexuală e mai complexă decât s‑a crezut.
Fausto‑Sterling ne încurajează să pornim într‑o călătorie intelectuală captivantă, care ne va transforma pentru totdeauna înțelegerea noastră despre noi înșine și despre societatea în care trăim. Ipoteza sa centrală „că împărțirea umanității în două sexe este un produs al culturii” rămâne neschimbată și e în concordanță cu gânditori precum Donna Haraway, care văd corpul ca politică prin alte mijloace și o continuitate între masculinitate și feminitate. Într‑un fel, ea este, de asemenea, în concordanță cu gânditori precum Freud, care a vorbit în anii 1890 despre „bisexualitate psihică”, un „concept” care i‑a fost inoculat de prietenul său apropiat Fliess (1887‑1904).
Pentru a reveni la Fausto‑Sterling, în capitolul Sisteme de gen din Corps en tous genres publicat în 2012, ea analizează o fotografie cu ea în vârstă de doi ani și ținând o eprubetă, pentru a pune la îndoială originile gusturilor sale științifice și sexuale. Ea se întreabă apoi cum să reprezinte pur și simplu procesul cu două fețe care asociază „producția de cunoștințe de gen despre corp, pe de o parte, cu materializarea genului în interiorul corpului însuși, pe de altă parte”. Astfel, ea folosește metafora seducătoare a păpușilor rusești pentru a ilustra reproducerea ca proces biologic și social. Cea mai interioară păpușă reprezintă procesele corporale asociate cu gene, celule și organe. Păpușile mai mari reprezintă procese la nivel individual (identități etc.) și apoi la nivel interacțional (familie, prieteni, educatori etc.). În cele din urmă, păpușa exterioară reprezintă procese istorice, structurale și culturale. Este important de remarcat faptul că o schimbare la o păpușă afectează în mod necesar formele tuturor celorlalte păpuși. Ca rezultat, metafora păpușii rusești permite o vizualizare a modului în care procesele biologice și sociale pot fi analizate fiecare în parte, deși sunt indisolubile. Ea încheie cu un apel vibrant la muncă interdisciplinară pentru a obține cunoștințe mai ample despre sexualitatea umană.
Unul dintre principalele merite ale operei lui Fausto‑Sterling este de a deconstrui, așa cum a făcut Derrida, dihotomiile lingvistice ale culturii occidentale precum masculin/feminin, natură/cultură, construcția sexului și a genului, cu o teorie de sisteme dinamice care ne permite să înțelegem cum diferența culturală devine o diferență corporală. Dar sunt mai puțin convinsă de metafora păpușilor rusești, în primul rând pentru că teoria interblocării nu ne permite să ne gândim la transmiterea organică sau ideologică dintre păpuși și la ideea celulei ca fiind cel mai mic lucru și indestructibil, ca și cea mai mică păpușă rusească, nu ne permite să ne gândim la diviziunea celulei ca atare. Mi se pare că Fausto‑Sterling descrie mai degrabă păpușile rusești ale bioputerii. Dacă scopul lui Fausto‑Sterling este de a lăsa dualitatea în favoarea pluralității, cred că avem nevoie de metafore și sisteme de gândire mai complexe care să permită dialectica. Dacă ne întoarcem la hermafrodit, sau la monstrul sacru din bestiarul medieval care era un semn al lui Dumnezeu, funcția lui era să scape de taxonomie, să fie un semnificant instabil, capabil să se metamorfozeze, să fie atât la un lucru, cât și la opusul său fără ca să le suprime neapărat pe ambele într‑un Aufhebung. Să luăm de exemplu romanul lui Carl Jonas Love Almquist Bijuteriile reginei (1834), unul din cele mai importante romane din literatura suedeză, și personajul său principal Tintomara, o hermafrodită care traversează câmpul de gen în diagonală, de parcă ar fi diagonala nebunului de la șah. Ea face acest lucru pentru a scăpa de dorințele distructive care încearcă să o îmblânzească sau să‑i atribuie un gen care ar putea fi totalizat într‑o unitate. Multiplele sale transformări sunt realizate și cu scopul de a găsi „o mască pentru inimă”, pentru a folosi un concept al criticului literar suedez Mikael Van Reis, care a scris un text foarte frumos despre aceasta în cartea Den röda fläcken (The Red Spot) în 2022. El explică în ce fel indiferența de gen este înfățișată aici ca un dinam al ambiguității ce permite menținerea misterelor, precum și libertatea subiectului, un fantastic precursor al personajelor din literatura de metamorfoză modernă precum Orlando de Virginia Woolf, Nadja de André Breton sau Robin Vote de Djuna Barnes. Dacă există o politică a metamorfozei în opera lui Almquist, aceasta implică refuzul identificării stabile, deoarece un om, ne amintește Judith Butler, nu coincide niciodată cu el însuși și nu poate avea o identitate fixă. Omul este întotdeauna în decalaj cu propria lui poveste. Butler vede omul ca un proces într‑o narațiune, mai degrabă decât ca un tip ideal într‑o imagine stabilă, și propune filozofii sau teorii narative ce permit combinarea epistemologiilor incomensurabile unde nu există nicio privilegiere epistemică a vreunuia dintre intrigi asupra celorlalte, deoarece fiecare poveste este independentă de celelalte.
Mi se pare că ceea ce este în joc în zilele noastre nu sunt sistemele de clasificare sau științele interdisciplinare, deoarece nu contextul social determină și structurează în primul rând indivizii, ci ficțiunile pe care ei le spun. Numai prin poveste, și nu prin orice poveste, ci printr‑o poveste metamorfică, subiecții se pot integra sau se pot elibera de cătușele bioputerii, pe scurt din ultimul mare grand Autre al zilelor noastre – anume știința.
■ Scriitoare, psihanalist şi redactor‑şef la Paletten Art Journal
Sînziana Ravini
