Literatura română după o revoluţie
Memorialista nu îşi dramatizează existenţa, nu îşi asumă un rol de personaj justiţiar, nu face caz de superioritatea ei intelectuală. Pur şi simplu povesteşte şi întreabă. Ea nu vrea să convingă pe cineva de ceva.
În anul 2000 apare la Editura Vitruviu, pe neaşteptate, un remarcabil volum de memorii Timpul ce ni s-a dat de Annie Bentoiu. Pentru un cunoscător al literaturii române, volumul este o revelaţie. Clarviziunea memorialistei, talentul ei literar mereu evident şi mai ales nobleţea − de neîntâlnit în societatea noastră de azi − a atitudinii adoptate în judecarea faptelor trecutului au ceva neverosimil. La fel de surprinzătoare au mai fost, la vremea apariţiei lor, doar jurnalele şi evocările semnate de Jeni Acterian, Mihail Sebastian, Petre Pandrea şi Ion Ioanid. Jeni Acterian, Mihail Sebastian şi Petre Pandrea au murit însă de mult, Ion Ioanid a murit şi el, de mai puţină vreme, departe de 
România, dar Annie Bentoiu este contemporană cu noi şi, cu puţin noroc, poate fi întâlnită pe străzile Bucureştiului. Tocmai de aceea, altitudinea intelectuală a cărţii ei ne găseşte nepregătiţi şi ne uimeşte. Mai există cineva care şi-a păstrat o gândire elevată în lumea noastră copleşită de trăiri viscerale şi de prozaism? De necrezut!
Annie Bentoiu (născută la 1 mai 1927, soţie a compozitorului Pascal Bentoiu şi mamă a sopranei Ioana Bentoiu) s-a manifestat discret ca scriitoare înainte de 1989, publicând volume de poezie şi proză poetică proprii, scrise în limba franceză, ca şi traduceri în franceză ale textelor unor poeţi români importanţi ca Eminescu sau Arghezi. În 1969 i-a fost tipărit şi un roman, scris de data aceasta de autoare în limba română, Strada Mare, care însă n-a avut ecou. Volumul de memorii Timpul ce ni s-a dat reprezintă însă o apariţie-eveniment. Autoarea cărţii îşi concentrează atenţia asupra anilor 1944-1948, făcând însă şi unele incursiuni în trecut, până la începutul secolului, şi în „viitor”, până în vremea lui Ceauşescu. Pentru a reconstitui ce s-a întâmplat în viaţa ei şi în istoria României în perioada 1944-1948, îşi reciteşte însemnările din agendele de adolescentă (avea 17 ani în 1944 şi era elevă de liceu), consultă, la Biblioteca Academiei, colecţiile ziarelor din acei ani şi, mai ales, îşi aminteşte.
Spune-mi ce îţi aminteşti, ca să-ţi spun cine eşti − aşa ar putea fi reformulat un vechi proverb românesc, pentru a atrage atenţia asupra calităţii actului amintirii. Numeroşi contemporani ai noştri suferă de amnezie, trăind aproape exclusiv în prezent cu o dezinvoltură care la animale poate să pară inocentă şi graţioasă, dar care la oameni este grotescă. Iar dacă totuşi îşi amintesc ceva, îşi amintesc numai ceea ce i-a atins în mod direct, de exemplu ce alimente au cumpărat la un moment dat şi la ce preţ sau cine anume i-a insultat cu ani în urmă.
Annie Bentoiu are, dimpotrivă, în minte o imagine cuprinzătoare a întregii ei existenţe şi a secvenţei de istorie căreia îi aparţine. Ea şi-a făcut datoria de om de a trăi în cunoştinţă de cauză. În raza conştiinţei ei intră şi o mare parte din lume, privită cu un sentiment de responsabilitate. Este vorba de vocaţie, dar şi de educaţie. Chiar şi azi, Annie Bentoiu îşi cultivă memoria, completând ceea ce ştie din propria ei experienţă cu ceea ce află din cărţi. Memoria ei culturală este vastă şi asumată existenţial, permiţându-i să evoce firesc, cu un fior de emoţie, şi situaţii trăite de predecesori.
Memorialista aduce în prim-plan imaginea părinţilor ei, făcându-le portrete sobre şi expresive (tatăl ei, descendentul unei familii numeroase şi prospere din Olteniţa, era medic, membru marcant al P.N.Ţ., pasionat de arheologie şi numismatică, iar mama, o elveţiancă venită în tinereţe în România pentru a da lecţii de franceză unor copii de familie bună şi stabilită definitiv, în urma căsătoriei, în această ţară, avea o personalitate puternică şi exercita o influenţă benefică asupra celor din jur). Îi evocă, de asemenea, pe părinţii părinţilor, ca şi întreaga încrengătură a unui arbore genealogic viguros, dintre aceia care au dat stabilitate societăţii româneşti. Pagini emoţionante, de omagiere austeră şi respectuoasă, sunt consacrate profesorilor din liceu, prietenilor politici ai familiei, cunoscuţilor care au ajuns să însemne ceva în viaţa publică din România.
De fapt, Annie Bentoiu reconstituie o întreagă lume, cu stilul ei de viaţă, calm, de o eleganţă firească. Cartea ne oferă şansa nesperată de a ne vizita propriul nostru trecut, care ne încântă şi ne trezeşte nostalgii sfâşietoare. Este ca şi cum am vizita Atlantida, ştiind că nu avem nici o posibilitate de-a o scoate din adâncul oceanului. Cum se trăia în România de altădată? Annie Bentoiu ne plimbă pe străzile Bucureştiului (oraş în care familia ei avea o locuinţă în Piaţa Amzei, folosită alternativ cu reşedinţa din Olteniţa), ne arată şlepurile de pe Dunăre, ne duce la munte, ne introduce în mediul studenţesc (povestind cum a devenit studentă la Drept), ne creează prilejul de a înţelege cum iubeau tinerii pe atunci (protagoniştii exemplificării fiind ea însăşi şi viitorul ei soţ, compozitorul Pascal Bentoiu). Înainte de instaurarea comunismului, în România se trăia cu adevărat. Era viaţă, nu o caricatură de viaţă, aşa cum ne-a fost nouă dat să trăim.
În Timpul ce ni s-a dat, se istoriseşte, succint şi dramatic, cum s-a prăbuşit civilizaţia românească, sub presiunea brutală, necruţătoare exercitată de invadatorii sovietici în complicitate cu comuniştii din România. Annie Bentoiu analizează − mai bine decât orice „analist politic” la modă azi − reacţia inadecvată a partidelor istorice, incapabile să renunţe la orice urmă de bun-simţ, asemenea adversarilor lor. În general, populaţia din România nu credea că se întâmplă ceea ce vedea că se întâmplă, întrucât nu avea obişnuinţa să ia în considerare absurdul.
Cu subtilitate filosofică, memorialista sesizează apoi esenţa comunismului, care este ura celor învinşi în marea competiţie a vieţii faţă de învingători, ura rataţilor faţă de realizaţi. Această ură se instituţionalizează, pentru prima dată în istorie. Annie Bentoiu nu se limitează la o teoretizare a aberantei situaţii; ea povesteşte cum toţi oamenii de valoare în mijlocul cărora a crescut şi s-a format au început să fie hăituiţi numai pentru că erau de valoare. Meritele lor au devenit un blestem, şi pentru ei, şi pentru familiile lor.
Memorialista găseşte ca nimeni altcineva tonul cel potrivit pentru a istorisi această tragedie, dar şi pentru a manifesta o anumită înţelegere, de fiinţă superioară, faţă de toţi frustraţii de pe Pământ, care au lansat comunismul în lume ca pe un cumplit urlet de nemulţumire, urcat din adâncul fiinţei lor.
În Occident, mi s-a cerut adeseori să indic o carte din care s-ar putea înţelege ce s-a întâmplat în România în timpul comunismului. De fiecare dată, am ridicat din umeri. Nu avem o asemenea carte. Nu există la noi un Pasternak, un Soljeniţîn, un Bulgakov, un Havel, un Kundera. Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid şi Caietul albastru de Nicolae Balotă sunt admirabil scrise, dar se referă aproape exclusiv la condiţia deţinuţilor politici. Cum era viaţa de fiecare zi în „libertate”, cum au fost infirmizaţi sufleteşte oamenii, până la a deveni de nerecunoscut, cum s-a distrus sistematic civilizaţia românească – nu are de unde să afle un străin. Îi pot fi recomandate unele cărţi – de Marin Preda, de Augustin Buzura, de Constantin Ţoiu, de Dumitru Radu Popescu, de Ioan Groşan, de Paul Goma –, dar toate la un loc abia dacă îl ajută să îşi reprezinte ceva din ceea ce a însemnat comunismul.
Citind volumul II din Timpul ce ni s-a dat de Annie Bentoiu (apărut în 2006 la Editura Vitruviu) am înţeles însă că a apărut, în sfârşit, cartea din care se poate afla ce experienţă tragică au făcut românii, după cel de-al doilea război mondial, timp de mai mult de patru decenii. Deşi nu este o carte de ficţiune, aşa cum mi-aş fi dorit, ci una de memorialistică pură, ea înregistrează şi acele realităţi subtile pe care numai literatura le poate înregistra, datorită împrejurării fericite că autoarea, în afară de o conştiinţă atotcuprinzătoare, are şi talent literar.
Acest volum II evocă perioada de după 1947 (volumul I ia considerare, după cum am văzut, anii 1944-1947), perioadă la începutul căreia familia autoarei a părăsit Bucureştiul şi s-a stabilit temporar – cu o precauţie politică naivă – la Olteniţa, localitate din care provenea. Este un prilej pentru memorialistă să evoce un stil de viaţă pe care avea să-l distrugă comunismul:
„Ce liniştită era viaţa pe atunci, în ceasurile dinspre seară, în orăşelele de provincie în care, slavă Domnului, «nu se întâmpla nimic»! Ai fi putut număra de câte ori auzeai, într-un singur drum prin oraş, sunetul totodată sec şi prietenos al zarurilor rostogolite pe cutia de table… Chiar înainte de a-ţi arunca privirea peste gard în curtea cu pricina, sunetul ţi se asocia în minte cu imaginea unei farfurioare cu dulceaţă şi a unui pahar aburit, sau a unei ceşcuţe de cafea neglijată pe margine, din cauza concentrării adânci a jucătorilor.”
Enumerarea cărţilor interzise, a bisericilor dărâmate, a oamenilor nevinovaţi întemniţaţi etc. nu poate lipsi, bineînţeles, dintr-un dosar al dezastrului pe care l-a reprezentat instaurarea comunismului în România. Există însă şi pierderi poate mai mari, dar imposibil de evidenţiat cu ajutorul documentelor de arhivă şi al statisticilor, aşa cum este pierderea unui farmec al vieţii, greu de înţeles de omul de azi. Cu mijloacele unui scriitor înzestrat, Annie Bentoiu reconstituie, iată, acea bucurie calmă de a trăi, care are o valoare morală imensă, dar insesizabilă (ca bun distrus) în plan juridic.
Memorialista nu îşi dramatizează existenţa, nu îşi asumă un rol de personaj justiţiar, nu face caz de superioritatea ei intelectuală. Pur şi simplu povesteşte şi întreabă. Ea nu vrea să convingă pe cineva de ceva. Obiectivitatea (nu rece, ci plină de bunăvoinţă faţă de semeni) pe care o practică este impresionantă. Chiar şi când povesteşte ce au însemnat pentru ea dragostea, maternitatea şi moartea celor dragi, păstrează aceeaşi detaşare. Cartea sa este un „raport către El Greco”, de genul celui imaginat de Kazantzakis.
