Demersul reconstituie istoria protopărinţilor românilor, urmărindu-le o evoluţie prin timpii istorici şi prin cei mitologici, de la mărturiile biblice despre seminţia sciţilor trăitori pe meleagurile actualei Românii, pe o rază mult mai extinsă la vremea aceea.
Sentimentul înstrăinării este trăit de către Constantin Virgil Gheorghiu cu intens dramatism în anii de după război, ca şi în toţi ceilalţi ani ai vieţii sale, aflându-se în exilul impus datorită renunţării de a se întoarce într-o ţară ocupată de eliberatorul sovietic. Era firesc, aşadar, să caute prin mijloacele de care dispunea – de cele ale scriitorului, ca şi de cele ale preotului – a-şi păstra identitatea naţională, 
înfăţişându-se lumii occidentale în calitate de român ce nu-şi abandonează, cu nici un preţ, tradiţiile şi istoria ancestrală a neamului său. „Eu caut patria mea – se confesa într-un demers eseistic evocator: Poporul nemuritorilor – cu aceeaşi insistenţă precum lumina, apa şi aerul; şi pentru că nu o mai regăsesc, reconstitui patria mea, pentru a o avea aici – cu mine –, căci ea este de neapărată trebuinţă vieţii mele. Acesta este scopul pe care-l vizez, reconstituind istoria dacilor. Ea trebuie să fie o fotografie şi nu o operă de artă (…) Faţă de istoricul care caută documentele sale cu calm, cu sânge rece, eu caut detaliul necesar reconstituirii cu pasiunea celui care, închis într-o cameră fără aer, caută cerul”. Demersul reconstituie istoria protopărinţilor românilor, urmărindu-le o evoluţie prin timpii istorici şi prin cei mitologici, de la mărturiile biblice despre seminţia sciţilor trăitori pe meleagurile actualei Românii, pe o rază mult mai extinsă la vremea aceea: „Către anul 700 î.Hr., sciţii au invadat civilizaţia villanoviană a Carpaţilor. Putem să ne imaginăm foarte limpede cum ar fi putut să aibă loc invazia scită în Dacia după descrierea Profetului Ieremia”. E partea legendară a trecutului Daciei şi a dacilor pe care această năvălire i-a aflat deja statorniciţi aici, aşa cum afirmă istoricul Flavius Josephus: „Dacii au sosit în Carpaţii danubieni şi la Marea Neagră cu veacuri şi veacuri înainte”; sunt mărturii care îl determină pe scriitorul nostru să urmărească „istoria dacilor” pe un fir ce vine din adâncurile lumii, „urcând către originile lor până la potop şi chiar până la Noe”. Dar scriţii au dispărut la un moment dat din prim-planul istoriei şi întreg acest imens teritoriu rămâne populat de traci, pe care cei mai mulţi istorici ai vechimii îi identifică cu dacii, care erau, desigur, o altă spiţă a acestora („Thiras – fiul lui Iafet şi nepotul lui Noe, urmând poruncile Domnului: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul» – a creat prin urmaşii săi familia tracilor”; apoi: „arheologul evreu Josepus, pentru care Thirasul biblic este un nume etnic, afirmă că Thiras trebuie identificat cu poporul numit de către greci, trac”. Constantin Virgil Gheorghiu preia sinteza acestei dinamici de la Lenormant (Les Origines de l’Historie, vol.II, p. 378), menţionând: „Am constatat existenţa unei mari ramuri a rasei ariene care şi-a început migraţia pornid din leagănul comun al rasei, la fel ca cea mai mare parte a popoarelor europene, prin imensele câmpii din nordul Caucazului şi Pontului Euxin, coborând, mai întâi, în bazinul inferior al Dunării şi Tracia Europeană, pentru ca apoi, de aici, o parte din triburi să se îndrepte către apusul Asiei Mici şi septentrionale, trecând Bosforul şi Helespontul, printr-o mişcare de rotaţie dinspre Apus spre Răsărit… Acestei mari ramuri etnice îi aparţineau în Europa grecii şi tracii… Din Asia, leagănul comun al arienilor, provin strămoşii românilor. Aceşti strămoşi erau stâns legaţi de familia iraniană, care a dat naştere vechilor perşi. Iată cum problema originii românilor se leagă îndeaproape de etnologia generală a Europei”.
Constantin Virgil Gheorghiu face astfel o carte de popularizare, în felul ei, tratând la modul eseistic istoria veche a unei părţi a Europei, aceea populată de daci, recomandaţi ca fiind strămoşii poporului român. Era necesară pentru el o asemenea descindere pe firul arborelui genealogic al neamului din care făcea parte („Tot ceea ce compune viaţa poporului meu face parte din viaţa mea. Tot ceea ce face parte din istoria dacilor este parte integrantă din persoana mea./ Dacii au fost primii locuitori ai patriei mele”), întrucât în străinătatea în care se stabilise („Despărţit de poporul meu prin exil, eu îl caut fără încetare”) trebuia să-şi legitimeze identitatea. În plus, simţea nevoia unei asemenea reconstituiri pe care s-o prezinte cititorilor săi, întrucât Occidentul se dovedea a fi destul de ignorant în domeniu, ştiind foarte puţine lucruri despre istoria României, despre trecutul ei milenar.
Modalitatea de expunere literară a acestui excurs a fost bine aleasă. Nu trebuia să fie o carte de istorie, în înţelesul propriu al cuvântului, cu atât mai puţin un roman, care ar fi fost receptat, desigur, în termenii unei ficţiuni, ci construcţia elaborată a unei evocări de tip eseistic, în care documentul să se armonizeze perfect cu comentariul pasional, vibrant al scriitorului. „Pagină cu pagină – spune autorul – eu am mers alături de istoric, îndeplinind acelaşi lucru ca el încercând să aplic disciplina sa, sobrietatea sa. Însă scopul meu este unul diferit de cel al istoricului şi iată de ce: această istorie a dacilor este scrisă de un român care trăieşte în exil (…) Despărţit de poporul meu prin exil, eu îl caut fără încetare. Prezenţa poporului meu este pentru mine o problemă vitală precum aerul, pâinea, apa şi somnul. A fi privat de patria ta înseamnă a fi privat de o parte din trupul tău, pentru că patria este o prelungire a persoanei tale fizice”. Tonul e patetic, afectat, şi din întregul demers al comentariului descriptiv se degajă căldura unui patriotism autentic, fără a fi însă, câtuşi de puţin, tendenţios şi propagandistic.
Cu mare acurateţe relatează despre relaţiile dacilor cu greci, cu romani, etc., urmărindu-le strategiile militare şi economice, politice la urma urmelor, dar având mereu în prim-planul atenţiei acea credinţă a poporului dac într-o viaţă veşnică, dincolo de moarte, care le-a dat forţa şi tăria de a rezista în vreme tuturor ameninţărilor: „Cu veacuri înainte de apariţia creştinismului, dacii erau un popor de nemuritori. Istoria lor este istoria credinţei lor în nemurirea omului. Toate celelalte diferenţe dintre daci şi alte popoare trace, pălesc, devenind nesemnificative”. Tocmai de aceea se ocupă atent, pe spaţii ample, de figura lui Zamolxis, „fondatorul unei religii şi un profet”, despre a cărui doctrină Platon însuşi spunea că i-a fost de învăţătură: „Platon declară textual în Charmide că această doctrină a supremaţiei spiritului şi a nemuririi sufletului a deprins-o de la traci, mai exact de la Zamolxis, îndrumătorul şi sfătuitorul dacilor. «Am deprins-o – spune Palton – de la un medic trac, unul din discipolii lui Zamolxis, a cărui ştiinţă ajunge, spune el, până a-i face pe oameni nemuritori»”. Rezultă de aici, după cum comentează eseistul, că dacii puneau accentul pe ceea ce este etern, pe „nemurirea omului”, căci în viaţa lor pământească, acesta şi sufletul omului, constituia punctul de sprijin în dimensiunea eternităţii divine. „Este cu neputinţă – atrage atenţia C.V. Gheorghiu – să scrii despre daci fără a cunoaşte sufletul dacilor. Tot ceea ce ei au întreprins a fost coordonat de suflet. Totul a plecat de la suflet. Dacă noi ignorăm toate în privinţa sufletului lor, ignorăm toate bunele şi toate relele care li s-au întâmplat”.
Unul din personajele reale, cheie, ale istoriei acestora, este Burebista, devenit rege al dacilor în jurul anului 80 î.Hr., care dându-şi seama de forţele expansioniste ale Imperiului Roman, supune sub comanda sa toate triburile dacice de pe o vastă întindere de pământ. Strabon, pe care Constantin Virgil Gheorghiu îl citează ca pe o voce întru totul autoritară, scrie că „sub stăpânirea sa regatul dac se întindea din Crimeea până pe Rin – pe ambele maluri ale Dunării – înglobând întreaga Europă Centrală şi Balcanii până în Grecia şi până spre capătul Poloniei de nord. Aceasta era suprafaţa Daciei în prima jumătate a secolului care a precedat naşterea lui Hristos (…) Deja romanii începuseră să se neliniştească, văzându-l trecând curajos Dunărea, făcând incursiuni până în Tracia, Macedonia şi Iliria, ruinând toate triburile celtice care erau amestecate cu ilirii şi cu tracii şi exterminând pe cât a putut tribul boilor din Cristasit şi poporul tauriscilor”. Numai că alianţa pe care o face cu Pompei, pentru a „birui împreună Roma”, s-a dovedit în cele din urmă păguboasă pentru daci, în aşa măsură, încât aceştia i-au cerut lui Burebista să abdice. Îndepărtarea lui a făcut ca Dacia să se împartă în regiuni distincte, fiecare având un comandant autohton („o multitudine de mici regate”), succesorul acestuia, Decebal, rămânând să stăpânească un teritoriu mai mic, acela al Daciei propriu-zise („ţara rotundă a nemuritorilor, foarte mică”), mutând capitala din câmpie în inima unor munţi păduroşi, la Sarmisegethusa, unde îşi va avea reşedinţa şi „întâiul preot al lui Zamolxis”. Constantin Virgil Gheorgiu urmăreşte cu atenţie şi rigoare de povestitor toate meandrele confruntărilor dacilor cu Imperiul Roman, fixându-i lui Decebal un profil de legendă („Decebal nu era decât prototipul «omului dac»”). Paginile acestea se citesc în succesiunea unor veritabile evenimente de roman autentic, până în final când, în anul 96, noul Împărat al Romei, Traian, „a pus la cale campanii împotriva dacilor” şi confruntarea armată a celor două forţe era cu totul inegală: „Decebal comandând o mână de oameni gata să-şi dea viaţa pentru salvarea sufletelor şi a libertăţii lor. Pe de altă parte, Traian, comandantul celui mai mare imperiu de pe pâmânt (…) Pe lângă Traian, Decebal nu era decât un sărman nemuritor”. Astfel, Dacia va fi cucerită, „minele de aur” ale Daciei devenind „proprietatea legală a împăratului Traian”. Iar Constantin Virgil Gheorghiu îşi încheie captivantul periplu în istoria strămoşilor poporului său, cu o undă de tristeţe, caracteristică, de altfel, oricărui perdant, dar recunoscând, cu o solară şi lucidă demnitate – astfel „a avut loc trecerea de la barbarie la civilizaţie”.
Eseul evocator al istoriei dacilor, în Poporul nemuritorilor, pe care Constantin Virgil Gheorghiu îl prezintă publicului Occidental, se înscrie într-o mai amplă perspectivă de popularizare, ce şi-o asumă, a mitologiei naţionale, deopotrivă a valorilor ortodoxiei şi nu numai, ci în general ale creştinismului, el însuşi considerându-se un „atlet” al lui Hristos. Acesta este accentul major care marchează întreaga sa creaţie.
