Dacă l-ar fi întrebat cineva pentru care motive avea aceste opţiuni, ei bine, n-ar fi avut răspunsul pregătit. L-ar fi construit în cap şi, ulterior, ar fi ales varianta care să-l avantajeze sau cea care să se plieze peste tipul de curiozitate.
Avea în faţă un Espresso lung şi nu avea nici un chef să se grăbească. Pe la mesele din jur, oaspeţii hotelului se înlocuiră de câte două-trei ori. Succesiune de priviri inexpresive defilând absenţi. Cei mai mulţi aveau o mână pe paharul cu fresh de portocale, sau pe croissant, sau pe felia de pâine prăjită şi cu alta atingeau ritmic ecranul mobilului sau al tabletei. Ambianţă matinală de hotel dintr-un mare oraş, în zi lucrătoare.
Făcea notă aparte o tânără, poate chiar adolescentă (i-ar fi fost greu să spună câţi ani are). Fata nu-şi luase de la început tot ce avea nevoie şi se ridica cu un fel de agitaţie graţioasă spre a-şi aduce ba o liguriţă, ba u
n kivi, ba un iaurt. La un moment dat chiar i-a simţit privirea, vie, dasuntaici şi constatcămaisunt şi alţii.
Îşi luase din faţa recepţiei un Le Monde fiindcă văzuse pe prima pagină titlul ce anunţa sfertul de finală Paris Saint Germain cu Chelsea. Citi doar câteva rânduri despre Laurent Blanc şi aşteptatul duel cu José Mourinho. La pagina de politică externă era un spaţiu amplu acordat situaţiei din Ucraina. Dar era incomod să tot desfacă ziarul fără să atingă ceva din ceea ce se mai afla încă pe masă. Dacă ar fi coborât cu tableta, ar fi putut citi acelaşi lucru. N-o făcuse deoarece îi plăcea să se uite cu discreţie la ceilalţi. Din când în când, tânăra care nu avea stare să rămână prea mult pe scaun îi capta privirea. Câţi ani să fi avut? Mai puţin de 16? Mai mult de18? Mişcări feline în pantaloni corai şi un fel de ghete albe, cu fermoar la spate, un surâs permanent deasupra unei bluze albe, probabil din in, cu guler de cămaşă ridicat la ceafă şi descheiată la câţiva nasturi deasupra sânilor. Îi trecu prin cap că e obligatoriu să aibă un nume frumos.
Pe el îl chema Pi. Era, evident, o poreclă. Aşa i-a spus în clasa a IX-a proful de mate, de când l-a strigat la catalog în prima oră de curs:
• Popescu Ioan, adică Pi. Ai ceva împotrivă să îţi spun PI? S-a surprins şi pe sine când s-a auzit replicând imediat:
• Nu. Numai să nu repetaţi fiindcă voi reacţiona din prima.
Tip cool şi cultivat. Când desena un cerc pe tablă spunea că e scena unui spectacol. Era probabil cel mai narativ prof de mate din câţi existaseră. Atâtea poveşti despre raportul dintre circumferinţa şi diametrul unui cerc câte auzise într-a noua îl făcuseră să îi crească interesul faţă de 3,14….
„Imaginaţi-vă că sicilianul Arhimede, în secolul al treilea, înainte de Christos, se pare că a fost primul care a încercat să se apropie de misterul care învăluia acest număr…”
Fiecare cuvânt pe care proful îl agăţa de π suna ca o provocare: constantă (matematică), iraţional (numărul), nenumărabile (zecimalele). Wow! Matematica de-a noua, geometria mai ales, a fost cea mai aşteptată oră. Din păcate, proful s-a dus la altă şcoală. Porecla însă îi rămăsese definitiv.
Pi îşi aruncă privirea asupra ceasului de la mână. Mai avea ore bune de petrecut în Paris fiindcă avionul decola abia seara, la şapte fără ceva. Urcă pe jos cele două etaje simţind incovenientele pantalonilor strâmţi în zona genunchilor, îşi spălă dinţii, îşi băgă neseserul în geamantan şi coborî la recepţie ca să îşi lase bagajul şi să plece nestingherit prin oraş.
Să se ducă la Clubul celor de la Paris Saint Germain şi să facă nişte poze pe care să le posteze pe facebook sau să intre în celebra biserică din acelaşi arondisment?
Dacă l-ar fi întrebat cineva pentru care motive avea aceste opţiuni, ei bine, n-ar fi avut răspunsul pregătit. L-ar fi construit în cap şi, ulterior, ar fi ales varianta care să-l avantajeze sau cea care să se plieze peste tipul de curiozitate. Era încă tânăr şi sinceritatea asumată nu-i era tot timpul la îndemână. În fapt, îi plăcea fotbalul. Numai că niciodată nu reuşea să capteze interesul amicilor când se vorbea despre vreun meci. Le urmărea precipitarea din relatare, patosul şi-i bănuia că nu s-ar fi dat în lături, pe stadion fiind, de la nişte altercaţii cu suporteri adverşi. Ori el iubea fotbalul paşnic şi a început să ţină cu PSG datorită unor imagini ale galeriei acestei echipe. Erau oameni eleganţi care veniseră la stadion să se bucure de un spectacol sportiv.
La Biserică s-ar fi dus pentru linişte. După două zile de forfotă şi de aglomeraţie la standuri, cu acel zumzet de fond specific, simţea nevoia să se adune, să privească, să mediteze, să tacă. Ar fi fost un alt fel de conectare. Erau multe biserici şi catedrale în Paris. După nume, le ştia probabil pe toate. Doar că în Saint Germain des Prés avea el starea aceea de bine, de volatilizare a apăsării sufleteşti cu care intra, de împăcare cu lumea dar mai ales cu el, fiindcă i se întâmpla des să nu fie mulţumit de sine.
Ieşi din hotel, îşi băgă mâna în buzunarul hanoracului şi dădu de un bilet rămas din seara precedentă când, de la Portes des Versaillez, nu mai luase metroul, ci o pornise la pas prin oraş. În capul lui era o furtună de gânduri, o revoltă interioară, un vălmăşag de stări şi credea că, dacă va merge pe jos, îşi va limpezi mintea iar nemulţumirile se vor desprinde una câte una de trup, crengi uscate când bate vântul.
Înainta pe strada aceea care îl ducea în mod sigur la hotel, conform aplicaţiei GPS, şi lăsa în urmă cafenele, magazinuţe, întrări în ganguri, bărbaţi sau femei de diferite vârste, semn ca singurătatea se instalează nediscriminatoriu, care îşi scoseseră câinii la plimbare, alergători cu căşti în urechi şi mulţi, foarte mulţi oameni ai străzii, cu acel bagaj sordid, încă decent la unii, surrealist şi cumplit de jegos la alţii. Expresia românească suprapusă peste un superlativ maxim, Ce n-a văzut Parisul, n-are cum să fie invocată. Parisul a văzut, cel mai propbabil, toate ipostazele, faţetele, nuanţele, dedesubturile condiţiei umane.
Cu o seară înainte, mergând la un grup de tineri invitaţi la acelaşi eveniment de la Salon şi care locuiau la un hotel din apropierea Arcului de Triumf, a trecut prin pasajul pietonal lung, de sub impunătoarea construcţie, pentru a ajunge pe Câmpiile Elizee. Nu adia niciun vânticel plăcut, era chiar prea frig pentru luna martie, dar raiul consumist era cu adevărat acolo. Turişti, magazine, show room-uri cu ultimele tipuri de motociclete, maşini cu mulţi cai putere, sacoşe din hârtie kraft, cu numele magazinelor pe ele, în mâinile unor feţe luminoase (niciodată nu se văd ieşind din astfel de magazine oameni supăraţi). La intrarea unui teatru bulevardier se formase deja o coadă din perechi, grupuri de amici care pregăteau biletele luate pe internet să le aibă la îndemână. Oameni eleganţi pentru care preţul de 90 de euro al biletului era o secvenţă insignifiantă a venitului lor zilnic. Mărire şi decădere, cinci stele şi cutia din carton, totul legănându-se pe o pânză de păianjen. Un elefant/ Se legăna/ Pe o pânză de păianjen/ Şi fiindcă ea/ Nu se rupea/ A mai chemat un elefant/ Doi elefanţi… Cine – grup cântăreţ tembel de vacanţă – cine era chemătorul dornic de aglomeraţie pe pânza de păianjen? Primul elefant de pe pânză? Alt elefant observator al pânzei? Şi care ar fi tema acestor versuri? Socializarea? Absurdul? Rezistenţa efemerului? Putea specula pe blog panseurile şi, evident, să le ilustreze cu panseluţe. (La idei de autopersiflare stătea bine). Sau putea aduce subiectul în discuţie la un team building (la care toţi colegii se străduiau să fie mai creativi – şi deseori reuşeau mai bine decât în orele de muncă propriu-zise). Asta fiindcă ierarhiile picau şi starea de relativă vacanţă încuraja pe cei mai timizi sau pe nou-veniţi.
Se îndreptă spre staţia de metrou Argentine şi, după ce îşi luă bilet de la automatul din staţie, consultă harta afişată pe gangul în care curentul de aer îi năucea urechile. Decise să renunţe la drumul spre Parc des Princes. Avea nevoie de linişte.
Apropiindu-se dinspre Sena, vedea deja turnul înalt, aproape disproporţionat faţă de restul construcţiei celei mai vechi Biserici din Paris. Din sens opus venea un bărbat în palton, cu ochelari, cu părul dat într-o parte. Îi era alături o femeie în pardesiu şi cu eşarfă, deasupra căreia era un cap alungit de cocul ciudat, adus ca o coroniţă spre funtea înaltă şi lată. Se depărtau de bisercă în pas alert şi, ajunşi în dreptul lui Pi, acesta a putut auzi o întrebare a femeii Que pensez-vous de notre invité? Mintea lui Pi era o arhivă de oameni decupaţi şi reţinuţi împreună cu câte o replică sau două. Habar nu avea de ce funcţiona aşa. Când intră în Biserică, încă se gândea la invitatul despre care cele două persoane, ce păreau obişnuite cu acel cartier, vorbeau. Înaintă doar câţiva metri şi îşi alese un loc în dreapta culoarului care ducea spre altarul central. Mai în faţă, era o pereche de turişti mai în vârstă care vorbeau cu voci mici în spaniolă. Fiind luni, nu era multă lume. Privind în sus, Pi urmărea succesiunea copleşitoare de arcuri gotice susţinute de stâlpi uriaşi. Prin vitralii se filtra lumina unui martie neprietenos şi posac.
A rămas în biserică un timp nemăsurat. Respiraţia regulată îi ordona gândurile şi i le le aşeza într-un pluton care dădea impresia că se depărtează în cadenţă.
Când a ieşit din biserică avea o stare de bine. Abia atunci s-a uitat la ceas şi a văzut că deja se apropia ora 2. O senzaţie de sete şi de foame se instală instantaneu. Foarte aproape erau celebrele Les Deux Magots şi Café de Flore. Venind dinspre biserică, o alese pe prima. Se considera un norocos pentru că încheia prezenţa din acest an la Salon du livre într-o cafenea în care alţi scriitori, înaintea lui, se perindaseră pe acolo şi contribuiseră la faima locului. Asta e! Fermentul de snobism pe care şi-l recunoştea se activase.
Se vedea de afară că este aglomerat şi fu nevoit să aştepte vreo 10 minute până se eliberă un loc. Avantajul că era singur. Perechi sau mici grupuri încă mai aşteptau eliberarea unei mese.
Se aşeză şi un garçon ce părea de-o vârstă cu mozaicul în bej şi albastru al pardoselei îi aduse lista de mâncăruri şi cea de băuturi. De obicei se hotăra repede ce să comande. Mergea pe impulsul imediat şi la fel se întâmplă şi acum: un verre du vin Bourdeaux Mouton Codet (evident că nu îşi permitea o sticlă întreagă de vreme ce doar paharul costa 8,40 euro) şi Salade de lentille au foie gras (14,40 euro, deci se încadra în bugetul acelei zile).
Urechile lui captau larma de la orele prânzului, zgomot de tacâmuri mânuite în spaţiul de colectare de la bucătărie. Zgomot de farfurii debarasate. Poate că altă dată va fi fost mai multă linişte. Acum i se părea că e o zăpăceala maximă.
Pi roti privirea. Pe peretele opus ferestrelor ce dau spre biserică se afla o oglindă mare în care privirea era fragmentată de bucăţele de oglindă îmbinate. Te vedeai pe tine, îi vedeai pe ceilalţi, vedeai zidul bisericii din care privirea ricoşa înapoi.
În jur, replici în franceză, dar şi în engleză. Un cuplu britanic de vreo 65 – 70 de ani, (avea o problemă cu ghicitul vârstei altora), lângă masa din stânga, par a avea amintiri diferite despre un eveniment la care au participat împreună, cândva, în tinereţe.
La masa din faţa lui îi suna bine franceza auzită şi decupa replici, aşa… fiindcă acopereau faianţa şi inoxul.
Cu ochii la statuetele celor doi chinezi ce străjuiau de sus ambianţa, Pi adună cu urechile din jur un dialog ionescian:
• Oh! Mais l’air est tout plein d’une odeur de bataille. (Magot 1)
• Que te disais-je donc? Je suis de la canaille ! (Magot 2)
• Je pense. On me pense. Je est un autre… (Magot 1)
• Je ne pouvais pas quitter le roman que je lisais de lui, me croyais seulment intéressé par le sujet, comme dans ces premiers moments de l’amour où on va tous les jours retrouver une femme à quelque réunion, à quelque divertissement par les agréments desquels on se croit attiré. (Magot 2)
• Dans son sac ? Il y a aussi des trucs de filles… un miroir, une lime à ongles; un stick à lèvres, un paquet de mouchoirs, un iPod, un bouquin, des tickets resto, un parapluie. (Magot 2)
În dreapta sa, un bărbat în vârstă (da, se putea spune şi aşa, în vârstă, sau fără vârstă, sau de o vârstă incertă; la ce bun datele exacte din acte?) citea Particulele elementare. Distanţa mare dintre nas şi buza superioară fu detaliul fizionomic care îi atrase atenţia. Semăna cu cineva cunoscut însă nu îşi dădea seama exact cu cine.
Pi avea paharul cu vin în faţă dar aştepta şi farfuria cu mâncare. Panoramarea celor din jur se încheiase. Mai bine ar fi coborât la toaletă. Ceea ce şi făcu. Pe trepte făcu loc Lolitei. Alt nume nu găsi în acea clipă puştoaicei care urca impetuos şi aproape că îl împinse în zidul concav, moment în care zări partea de sus a unui mic magazinaş, adăpostit de subsolul restaurantului, de suveniruri cu înscrisuri Les Deux Magots. Uită de Lolita şi brusc îi trecu prin cap să cumpere de acolo ceva, poate un stilou, şi să i-l ofere cu prima ocazie Profesorului. Întră în cabina toaletei şi combină, apelând la ambele mâini, H2N-C-NH2 cu H2O+Cl (de mic nu avea răbdare să tragă apa doar la urmă). Mintea îi fugea ba la Lolita, ba la Profesor. Se duse la chiuvetă şi, în timp ce îşi spăla mâinile, se privi în oglindă prin ochelarii fără dioptrii, purtaţi doar dintr-un moft al acelui an. Ai făcut bine că l-ai supărat pe Profesor? Îşi întrebă tânărul poet sinele din oglindă; un fel de Dorian Gray, cu trăsături regulate, armonioase, dar asprite de barba pe care nu mai trecuse aparatul de ras cam de vreo lună, chip susţinut de un şal nisipiu înfăşurat de două ori la gât. Dar oare chiar îl supăraseră pe Profesor el şi ceilalţi tineri de la masa rotundă? În orice caz, nu asta le fusese intenţia. Îl respectau. Clar. Dar până unde putea duce respectul? Până la inhibarea propriilor convingeri? Ok. Să admitem că, pe termen lung, ceea ce credea el nu se va proba. Dar dacă la o dezbatere, la care fusese invitat, nu rosteşte ce crede despre cărţi, literatură, scriitori, prezent… atunci à qoi bon? Să se fi dus acolo dedublat? Adică să spună chestii pe care ştia că Profesorul le gândeşte şi el să le zică doar aşa ca să îi facă plăcere? Fuck! Adică, pe tot drumul până la Salon el ar fi trebuit să îşi spună: am şapteji de ani, am şapteji de ani, am şapteji de ani şi tot ce se întâmplă acum e amalgam de futilităţi, îmi pute a haos. Dar eu n-am şapteji de ani şi, pana mea, faptul că e forfotă la târg şi că lumea mişună, că unii n-au răbdare să urmărească o dezbatere pân la capăt şi se ridică şi pleacă la altă lansare sau, în puii mei, să bea o bere, ce mare scofală? Asta e lumea în care ne mişcăm acum, ne futem, ne troznim unii pe alţii, lumea căreia i se pot reproşa multe, admit, dar când a fost lumea ireproşabilă? Îîî? Zi-mi, Profesore! Când a fost lumea perfectă? Dacă pot citi o carte şi pe un dispozitiv cu ecran înseamnă că neapărat e un regres? Cartea din hârtie e pipăibilă. Buuun! Dar nu tot de atingeri e vorba şi când îmi folosesc degetele să citesc electronic? Îîî? Şi ce mai zicea? Că nimeni nu mai citeşte poezie. Negativ! Procentual, cam tot atâţia citesc poezie şi în ziua de azi câţi citeau şi în anii în care el era tânăr şi la chip frumos. Poate nu mai citeşte el poezie. Trebuia să îi spun. Ei, da. Asta trebuia să fac. Trebuia să îmi iau un aer inocent şi să îl întreb care a fost ultima poezie a unui poet român în viaţă, sub patruj de ani, pe care a citit-o. Şi ce mai zicea? Că nimeni nu mai citeşte? Că asistăm la ultimele zile ale literaturii? Trebuia să îi zic să se uite în jur la câtă lume venise pentru carte la acel salon. Să îi arăt cozile de la standuri. Bine măcar că i-am zis că suntem în stare, adică omenirea, să găsească resurse să se adapteze la noile provocări. Literatura n-a murit, Profesore. Ca orice om în vârstă ţi-a pierit entuziasmul şi absenţa bucuriilor tinereţii te înverzeşte de venin. Sau poate nu vârsta. Ştiu pe alţii mai bătrâni decât el care, în prezenţa tinerilor, au cele mai fireşti subiecte de conversaţie, se simt bine, îi încurajează, dovedesc empatie şi updatare la ce e în jur acum şi aici, nu ieri sau alaltăieri. A fost nashpa că la urmă n-a dat mâna cu noi, că ne-a făcut să ne simţim idioţi. Eu cel puţin aşa m-am simţit. Dar clar că nu-s idiot şi o să-ţi demonstrez, Profesore, că nu eu greşesc în percepţia a ceea ce se întâmplă. A, şi bullshitul cu prezenteismul. Trebuia să-i zic că nu eu neg ce-au scris generaţiile trecute, ci el neagă ce se scrie acum. Poezia este cel mai superb acum care se poate scrie. Istoria-i o târfă, se culcă cu oricine o rescrie. Asta ca să constate că am habar şi de Cioran. Da, istoria e-o târfă. Dar poezia, Profesore, e sinceritatea acumului. Treaba e că în editoriale e mai nuanţat dar când apare-n public, e acru şi tot ce-i sub patruzeci de ani nu-i miroase bine. Arborează nu atât scepticism cât suficienţă. Adică eu le ştiu mai bine. Unde-i adierea îndoielii înţelepte, Profesore ? Shat, shat, shat. Şi canonul cu care ne canoneşte. Să mă slăbească. Ştii ce? Mi se rupe de canon.
Pi cumpără stiloul verde cu peniţă aurie, elegant, cu sigla locului, ambalat la fel de elegant în cutiuţa neagră şi legată în cruce cu şnur verde. În timp ce urca înapoi în restaurant îşi aminti de Lolita. O găsi la măsuţa lui, pe scaunul din faţă.
– Escuzes-moi, monsieur! Il n’y avait pas de place et j’ai dit au serveur que vous etes baissez pour des questions personnelles… mais nous sommes amis et…
Fetele întotdeauna se descurcă mai repede. Avea tupeu, spirit practic şi, deşi prieteni nu erau, chiar doi necunoscuţi faţă în faţă nu se putea zice că se aflau. Pi o recunoscu pe cea care la micul dejun îi captase atenţia. La câte coincidenţe traversase, încă una în plus nu îl surprindea cu nimic. Era ucrainiancă (după accent, ar fi pariat că limba maternă îi este una slavă) şi o chema Masha. Când află că ea deja primise un nume de la el, întrebă dacă Lolita e un nume românesc. Apoi, pe acelaşi ton ce părea neutru: „Lolita? Ta copine en Roumanie?”
A întrebat-o dacă a citit Nabokov. Nu, nu citise. Franceza lui era totuşi departe de a povesti subiectul unei cărţi şi subtilităţile unui tip special de atracţie erotică. Ar fi întrebat-o direct câţi ani are dar avea dubii. Nu neapărat că n-ar fi fost poate politicos ci dacă întrebarea şi-ar fi avut rostul. Se îndoia că fata i-ar fi răspuns cu sinceritate. De atâtea ori, în călătorii, oamenii îşi modifică identităţile. În fond, călătoria aducea altceva-ul. Aşa că… Lolita sau Masha, care avea în ochii verzi fugare sclipiri ironice, putea să spună orice. Riscă cu o faţă totuşi numai zâmbet să o întrebe:
– În ce clasă eşti?
Lolita/Masha mută ochii de pe telefon în ochii lui şi, după câteva secunde, sau minute, îi răspunse:
– Je suis de la classe de violon. Era ironică? Sau doar neajunsurile răspunsului şi întrebării rostite într-o altă limbă decât materna fiecăruia dintre vorbitori?
Pi nu numai că afişa o mină tâmpă, dar chiar se simţea puţin ridicol când întrebă automat:
– A, cânţi la vioară?
Îi răspunse preocupată de un mesaj din telefon:
– En fait, je ne joue pas du violon pendant un an. Maintenant, je joue du violoncelle. Făcu o pauză, se lăsă să alunece puţin pe spătarul scaunului: J’ai grandi; je peux desserrer les jambes.
Primul lucru care îi trecu prin cap lui Pi în secunda în care fata îi prinse pe sub masă piciorul drept între ale ei era că, în sfârşit, va capta tot interesul grupului său de amici din România când va povesti scena. Abia în secunda doi se întrebă dacă se cade să îşi şteargă transpiraţia de pe faţă cu un şerveţel de pe masă sau… Sigur nu avea la el batistă. În orice caz, zvâcnise tot în el, aşa că mintea era aiurea, iar trupul prezent, de mult nu mai fusese atât de prezent, plin şi uşor, cald şi convulsiv.
