14 ianuarie 2000. Sorin Alexandrescu îmi dă telefon şi mă întreabă dacă sunt de acord să fiu preşedintele unei asociaţii care urmează să se înfiinţeze în curând: Asociaţia de Sprijin pentru Preşedintele Emil Constantinescu. Sunt de acord.
16 ianuarie 2000. Mă vizitează acasă, în locuinţa mea de la bloc, Sorin Alexandrescu. Asociaţia va fi condusă de un consiliu format din cinci membri: eu, în calitate de
preşedinte, Tomniţa Florescu (arhitectă), în calitate de vicepreşedinte, Tudor Marian (profesor universitar la Facultatea de Fizică), Ion Bruckner (cunoscutul medic), Sorin Alexandrescu.
Sorin Alexandrescu, care a venit din Olanda pentru un an, exclusiv în vederea participării la campania electorală, este consilier al lui Emil Constantinescu. Îl privesc atent – este nepotul lui Mircea Eliade şi un erudit, specialist în teoria literaturii. Figură spiritualizată, gesticulaţie ţinută sub control, familiaritate „americănească” în relaţiile cu colaboratorii (îmi propune de la prima întâlnire să ne tutuim). A îmbătrânit totuşi prematur, se simte că a stat mult în spaţii închise, cu lumină artificială. Are momente de amnezie, spune „bună dimineaţa” în loc de „bună seara”, îşi notează tot ce stabilim în agendă şi verifică apoi de mai multe ori dacă şi-a notat. Ce va face acest om rasat şi obosit de studiu într-o ţară în care se trăieşte brutal, ignorându-se aproape toate regulile?
La plecare, îl urmăresc cu privirea de la balcon şi o somez cu o voce tunătoare pe o vecină din curtea blocului să-şi ţină lângă ea câinele negru şi fioros, care tocmai se pregăteşte să sară asupra lui.
28 ianuarie 2000. Întâlnire a consiliului cu Emil Constantinescu, la Palatul Cotroceni. Întâlnire organizată în grabă, de o devotată a preşedintelui, Luminiţa Petrescu. Suntem primiţi în biroul vast, cu mobilier gigantic, al unui consilier despre care se spune că este autoritar şi brutal, Dorin Marian. El lipseşte. (Mă gândesc că dacă Dorin Marian s-ar purta vreodată grosolan cu mine aş părăsi imediat întreaga afacere. Mă mai gândesc că pe masa lungă de douăzeci de metri, din lemn masiv, din biroul lui mi-aş putea întinde ca lumea fişele pentru Istoria literaturii române contemporane.)
Apare preşedintele, cu întârziere. Vorbeşte mult, se ascultă cu plăcere în timp ce vorbeşte. Îşi pierde răbdarea când cineva enumeră dificultăţile, vrea din partea tuturor devotament, voluntariat, un fel de „romantism revoluţionar”.
1 februarie 2000. Mă vizitează – la invitaţia mea – Ioan Dan Nicolescu. A venit de la Ploieşti cu trenul. Îi propun să fie directorul executiv al asociaţiei şi acceptă. Va avea un salariu de aproximativ… dar n-are rost să precizez asta nici măcar într-un jurnal secret (sunt puţin invidios, fiindcă eu nu sunt plătit în niciun fel). Poate că nu i se pare mult, întrucât el este nu numai scriitor, ci şi un prosper om de afaceri. Are aceeaşi vârstă ca mine: 53 de ani încă neîmpliniţi. Este bărbatul puternic şi frumos dintotdeauna, dar şi el a început să îmbătrânească. Face mişcări care par filmate uneori cu încetinitorul. I-au apărut adâncituri – deocamdată discrete – în obraji. Cândva contemplativ şi ironic, acum are momente de imobilism din care se smulge ca dintr-o adiere a morţii.
2 februarie 2000. Şedinţă a consiliului, organizată la sediul Fundaţiei Române pentru Democraţie (la parterul unui bloc de pe Splaiul Independenţei). Tudor Berza, profesor universitar la Facultatea de Geologie, fost coleg cu Emil Constantinescu, director executiv al FRD, se amestecă în discuţii, aduce cunoscuţi pe care să-i angajăm la asociaţia noastră etc. După şedinţă, vizitez toate încăperile sediului FRD. Atmosferă de club. Secretare tinere şi frumoase, fotolii elegante, computere pe care nimeni nu ştie să le utilizeze ca lumea. Tudor Berza are aerul unui motan răsfăţat. Îmi dă pliantul unei expoziţii de pictură a mamei lui, Ana Tzigara Berza (1908-1967). Reproducerile evocă fermecătoarea lume interbelică, pierdută pentru totdeauna. Încep să-l privesc cu simpatie pe Tudor Berza.
3 februarie 2000. Îmi dă un telefon neaşteptat Gabriela Adameşteanu, cu care n-am mai vorbit de un an (după ce ne-am certat în propriul ei birou de redactor-şef de la revista 22, când ea m-a dat afară subtil, plecând ea din birou şi trântind uşa). Îmi spune că regretă cele întâmplate, iar eu, care o iubesc, aşa insuportabilă cum este, mă las împăcat imediat.
Poate că telefonul Gabrielei are legătură şi cu numirea mea la conducerea asociaţiei. Oricum, este bine că am trecut peste ce-a fost, întrucât, pentru atingerea scopului asociaţiei, va trebui să colaborez cu toată lumea, inclusiv cu revista 22 şi cu GDS.
4 februarie 2000. Şedinţă a consiliului acasă la Tomniţa Florescu, într-o vilă de pe lângă Televiziune. Lipseşte Sorin Alexandrescu. Lipseşte şi Ion Bruckner. Asistă, în schimb, o doamnă, Eugenia Niţoiu, cercetătoare în geologie, recomandată de Tudor Berza pentru a lucra cu noi şi un profesor de la Fizică, Petre Diţă, care vrea să joace un rol de eminenţă cenuşie a asociaţiei. Eugenia Niţoiu, mereu surescitată, are la ea vrafuri de scheme de organizare a asociaţiei, luate de la partidul lui Varujan Vosganian, din care propune să ne inspirăm. Petre Diţă, care suferă de mania contrazicerii, vociferează strident şi agasant, astfel încât la un moment dat sunt gata să mă ridic şi să plec (definitiv, întrucât simt că totul va fi o imensă şi inutilă pierdere de timp). Intervine salutar Tudor Marian şi îl temperează pe gălăgios.
Este ora 17. La 19 urmează să merg în vizită, cu Domniţa, la soţii Denisa Comănescu (care îşi serbează ziua de naştere) şi Nicolae Prelipceanu. Tomniţa Florescu mă anunţă însă că la l8 şi 30 suntem aşteptaţi cu toţii la Cotroceni. Iar o întâlnire organizată în ultima clipă!
La Cotroceni luăm loc în jurul unei mese rotunde Zoe Petre, Tudor Berza, Petre Diţă, Tudor Marian, Luminiţa Petrescu, doi bărbaţi tineri pe care nu-i cunosc şi eu. Pe masă, în faţa fiecăruia se află câte un pahar cu nectar de piersici şi un pahar cu apă minerală. Îşi face apariţia Emil Constantinescu, cu o solemnitate teatrală, inadecvată. Ne avertizează că are la dispoziţie numai cincisprezece minute. Şi stă cu totul patru ore! Vorbeşte mult şi nerelevant. Nu ştie să ierarhizeze ceea ce avem de făcut. Dă o importanţă disproporţionat de mare unor fleacuri (discută aproape o oră despre culoarea mochetei pe care urmează să o punem în sediul asociaţiei – la etajul cinci al unui bloc de pe Magheru). Vrea să fie autoritar, dar îi lipseşte forţa necesară.
Din oră în oră îi dau telefon Domniţei şi o anunţ că vin în curând. Ea mă aşteaptă îmbrăcată acasă. Le dau telefoane şi Denisei şi lui Nae. Dar discuţia se tot prelungeşte, fără rost. Zeci de minute se pierd cu alegerea unei sigle a asociaţiei, din cele l5 propuse de Tomniţa. Se fac consideraţii sofisticate şi puerile în legătură cu simbolistica culorilor, cu influenţa lor asupra psihologiilor (galbenul, care evocă aurul, îl intimidează pe omul simplu!).
Din nou simt nevoia imperioasă să mă ridic şi să explic că vreau să mă retrag din întreaga afacere, folosind un pretext oarecare. Dar mă gândesc că în jurul lui Emil Constantinescu şi nu al altcuiva s-a grupat tot ce are mai bun societatea românească. Ar fi dezolant şi ruşinos să vină din nou la conducerea României Ion Iliescu.
Emil Constantinescu continuă să vorbească. Este crispat ori de câte ori pătrunde în spaţiul culturii umaniste. Dar… mereu pătrunde. Teoretizează, filosofează, pledează. La un moment dat se duce după un paravan şi mănâncă un sandviş, în picioare. Se întoarce încă mestecând.
Pe la 22 şi 30 pleacă. Ne vorbeşte Zoe Petre, încă o oră. Fumează şi înjură ca un şofer de TIR („Cum pizda mă-sii conducem, dacă Televiziunea nu-i a noastră?”) Ne spune că Emil este descurajat, din cauza nenumăratelor atacuri la care a fost supus. Nici un intelectual nu i-a luat apărarea în public. „Cu o singură excepţie – dumneavoastră, domnule Alex Ştefănescu.” Aşa e, dar acum nu ştiu dacă aş mai face-o (printre altele, din cauză că se lasă îndrumat de Zoe Petre).
Ajung acasă la ora 24 şi plec cu Domniţa în vizită la această oră. Trecem ca două fantome pe lângă Foişorul de Foc.
5 februarie 2000. S. mă întreabă la telefon ce calităţi anume l-au dus pe Emil Constantinescu atât de sus în ierarhia socială. Mă gândesc. Cred că un concurs de împrejurări. Totuşi, trebuie să fie vorba şi de unele calităţi, insistă S. Mă gândesc din nou. Da, o anumită gravitate, care se remarcă imediat în România. Şi o ambiţie de lungă durată, nesusţinută de o forţă morală, dar, oricum, de lungă durată. Emil Constantinescu nu se plictiseşte niciodată să-şi dea importanţă.
Noaptea îmi vin în minte secvenţe din întâlnirea de ieri de la Cotroceni. Emil are un cinism ieftin. Ştie de exemplu că pe unii intelectuali îi poate răsplăti cu o strângere de mână sau cu o decoraţie. Sau că pe alţii îi poate distruge comandând publicarea unor antologii din scrierile lor din trecut, cuprinzând elogii la adresa regimului comunist. Emil, Emil, ce mult aş vrea să te mai admir, aşa cum te-am admirat în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1996!
7 februarie 2000. O vecină ne anunţă că ni s-a spart un geam de la maşină, cu un pietroi. Domniţa face scandal, la telefon, şi abia reuşeşte să-i determine pe doi poliţişti să vină la faţa locului. Sunt amândoi blazaţi şi, povestindu-ne ce prost funcţionează Poliţia, ne aduc în situaţia – comică – de a-i compătimi noi pe ei. Unul are o ureche ruptă, în urma încăierării cu hoţii de buzunare (pe care însă degeaba i-a prins, întrucât procurorul i-a eliberat a doua zi). Altul povesteşte că lui însuşi i s-a furat cu câteva ore înainte oglinda retrovizoare de la maşină.
8 februarie 2000. Împreună cu Ioan Dan Nicolescu mergem la sediul FRD, unde el face o impresie bună. Aceeaşi atmosferă destinsă, de club. Sorin Alexandrescu dă semne de nervozitate, neputându-se obişnui cu ineficienţa şedinţelor româneşti. Eu, Dan şi Sorin mergem apoi la Palatul Cotroceni, la o întâlnire cu Zoe Petre. Întâlnirea are loc la ceas de taină (20-22), în absenţa lui Emil, care se află în Anglia. Zoe Petre este din nou pitorească.
15 februarie 2000. Curăţ de pene un fazan, pe care mi l-a făcut cadou Eugen Negrici (el l-a vânat). Întâi opăresc pasărea moartă şi apoi îi smulg – cu destulă greutate – penajul elegant, bine înfipt în piele. Cadavrul are o căldură nefirească, rămasă de la opărire. Când ating pielea, rămasă cheală, cu vârful degetelor, am pentru o clipă senzaţia stranie că mângâi o fiinţă vie post-mortem.
Fragment din volumul
Jurnal secret, serie nouă, în curs de apariţie
