În vara aceasta am primit Cunoaştere şi credinţă de la un prieten care mi-a dăruit-o cu gândul că este scrisă de un conaţional de-al nostru stabilit la München, acolo unde am locuit şi eu cu ceva vreme în urmă. Aruncându-mi privirea pe carte am zâmbit. Desigur că autorul ei nu-mi este străin, 
ba dimpotrivă, îndrăznesc să spun, a fost mereu pentru mine modelul verticalităţii umane, un scriitor cu metodă şi inspiraţie. Mai mult decât atât: aveam cunoştinţă şi despre această carte încă de pe vremea când era în fază de proiect, lecturarea unor pagini având loc chiar la cenaclul literar al românilor din oraşul bavarez cu ceva vreme în urmă.
De la bun început trebuie să spun că eu, spre deosebire de domnul Săsărman, îmi trăiesc existenţa la celălalt pol, având convingeri religioase din punct de vedere existenţial. Dar acest lucru nu m-a împiedicat să savurez cartea domnului Săsărman şi de asemenea, asta nu mă împiedică să o apreciez, raportând-o la un nivel general de valori, nicidecum trecând-o prin sita unor credinţe sau necredinţe.
Nu ştiu dacă această carte nu ar trebuit să fie numită mai degrabă Studiu asupra cunoaşterii şi credinţei deoarece ea depăşeşte limita unei lucrări realizate de un amator, depăşeşte eseistica. Această carte este un studiu aprofundat despre cunoaştere prin religie şi ateism, sau, mai bine zis, despre cunoaştere, în confruntarea ei cu credinţa.
Am fost iniţial tentată să cred că însuşi autorul era în căutarea unor răspunsuri despre teme care păreau că îl frământă atunci când a scris cartea şi probabil că aşa s-a şi născut ideea ei, din păcate nu cunosc amănunte de backstage. Şi totuşi cartea pare însă că depăşeşte această intenţie şi devine, la final, un testament spiritual al autorului. Acesta este mesajul către lume al domnului Gheorghe Săsărman, mesaj care priveşte universul exterior, fundamentele cunoaşterii, efectele vieţuirii prin cunoaşterea raţională a lumii.
Cartea, apărută la Editura Nemira anul trecut, în 2014, este nu doar o prezentare a unor lucrări la care autorul a avut acces direct, lucrări pe care le aduce în atenţia cititorilor cu devotamentul unui profesor care ştie să-şi facă meseria, ci este, după cum îl parafrazează însuşi autorul pe Hitchens, o carte despre o chestiune fundamentală, „cu care începe orice dispută serioasă: filosofică, asupra ştiinţelor naturii, a istoriei şi a naturii omeneşti” şi anume „confruntarea cu credinţa”.
Aşa cum mărturiseşte domnul Săsărman, cartea se adresează „celor care simt nevoia să-şi confrunte propriile gânduri cu şirul istoric, filosofic şi mai ales cu stadiul actual al disputelor pe tema existenţei”. Dar nu, nu e doar atât. Este o carte plină de idei care se confruntă unele cu altele, este o carte unde nume serioase sunt puse faţă în faţă pentru a se contrazice sau pentru a-şi susţine tezele. Printre idei şi nume mari din domeniul istoriei, filosofiei, fizicii, astrofizicii, biologiei, autorul se plimbă elegant asemeni actoru-
lui Morgen Freeman într-un documentar elaborat şi realizat de Discovery Canal. Fascinaţia acestei cărţi constă în această uşurinţă a autorului de a întoarce paginile istoriei, fiind parcă în mod real printre acele personaje, personaje cuvântătoare de legi, de idei, de filosofii, de îndoială şi de hotărâtă certitudine.
Cunoaştere şi credinţă, este, în opinia mea, o carte curajoasă apărută într-o Românie ortodoxă până în măduva oaselor. De ce este o carte curajoasă? Deoarece ea trage o palmă scurtă, dar fermă, acelui tip de religie care năuceşte mintea umană, o sugrumă, o îndobitoceşte şi o lasă în involuţie pentru secole de-a rândul. Şi da, este o iniţiativă temerară fiindcă în sfârşit cineva are curajul să spună ce gândeşte fără teama de a fi răstignit pentru asta, autorul asumându-şi inclusiv falsa etichetă de ateu militant. Cunoaştere şi credinţă este o carte despre minte, dar şi despre principii, este o carte despre etică şi despre morală, despre existenţialism şi despre fizica cuantică, o carte despre istorie în sine, dar şi despre istoria ştiinţelor şi credinţelor nereligioase.
În introducerea la cartea sa, autorul începe prin a defini termenii pe care îi va folosi în lucrare plecând de la definirea religiei până la definirea ateismului. Nume precum John Locke, Albert Einstein, Spinoza, Arthur Schopenhauer, Thomas Henry Huxley, Joachim Kahl şi mulţi alţii sunt printre cei care îl vor ajuta pe autor să-şi exprime cât mai bine conceptele.
În prima parte a cărţii autorul pleacă de la întrebarea fundamentală: „Cine a fost mai întâi?: omul religios sau ateul?” Urmează apoi o serie de capitole în care aflăm despre naşterea monoteismului şi a violenţelor şi intransigenţa epocilor dominate de credinţă care au sugrumat cunoaşterea. Poveştile lui Giordano Bruno, Avicenna, Spinoza, Kant sunt spuse cu eleganţă şi rigurozitate. Nu doar poveştile şi ideile acestor gânditori, dar şi marile curente ale culturii europene sunt revizuite din această perspectivă, a teismului versus ateism. Autorul doreşte să evidenţieze, printre altele, şi faptul că, în secole dominate de spaima temutei Inchiziţii, existau oameni care conştientizau manipularea prin religie şi intoxicarea evoluţiei umane. Dar autorul nu vine cu poveşti pe care noi le ştim, vine cu istorii noi, cu nume noi, cu fapte noi. O poveste interesantă, de exemplu, este aceea a testamentului abatelui Jean Meslier, personaj istoric care îşi manifestă cu sinceritate necredinţa, cerând iertare post mortem tuturor celor care au primit îndemnul credinţei de la dânsul. Mergând pe firul istoriei, autorul practic prezintă naşterea cunoaşterii, a ştiinţei, sau mai bine zis, eliberarea acestora din închisoarea religiei, despărţirea lor de teism.
În a doua parte a lucrării, Argumente puse faţă în faţă regăsim aceeaşi structură ca în prima parte, doar temele propuse sunt din alt spectru, deşi ele îşi păstrează interesul pentru ştiinţă. Un capitol interesant este cel despre etică. Autorul îşi pune întrebarea care etică este mai bună? Există etică şi în afara lui Dumnezeu? Este chiar aşa cum spune Dostoievski într-o scrisoare: „Dacă Dumnezeu nu există, totul este îngăduit?”. De altfel tot în acest capitol este interesantă întâlnirea argumentelor dintre Blaise Pascal şi Darwin cu privire la dilema asupra existenţei lui Dumnezeu.
Autorul face deosebirea între savanţii calificaţi întru ale ştiinţei şi „aleşii” care mijlocesc cunoaşterea cu Dumnezeu. Iată ce spune, de pildă Christopher Hitchens: „Credinţa noastră nu este credinţă. Nici principiile noastre nu sunt credinţă. Noi ne bizuim în exclusivitate pe ştiinţă şi raţiune, deoarece, deşi necesare, ele nu sunt exhaustive”.
După ce, în capitole de-a rândul se luptă cu găsirea argumentelor pentru justificarea scoaterii religiei din spectrul cunoaşterii şi a realităţii imediate, autorul revine în încheiere şi aminteşte ipoteza lui Eric Kaufmann care spune că „lupta titanică dintre laicism şi fundamentalism are loc pe un câmp de bătălie pieziş, înclinat în favoarea credinţei. Noi trăim într-o epocă de istovire ideologică. Marile religii seculare, cu visurile lor utopice, şi-au pierdut atracţia. În locul lor se ridică relativismul şi managerialismul… fără o ideologie care să însufleţească coeziunea socială, fundamentalismul nu poate fi oprit. Religioşii vor moşteni Pământul.”
Cunoaştere şi credinţă este o afirmare sinceră a unor concepte, citatele pe care le găsim aici sunt cu adevărat demne de reţinut. Rigurozitatea notelor autorului, conştiinciozitatea cu care autorul îşi întocmeşte adnotările, dovedesc o muncă susţinută care poate fi cu succes un punct serios de plecare pentru un studiu aprofundat, atât în direcţia teismului, cât şi a ateismului.
Nu doar academic, dar şi structural aceasta este cartea unui om congruent cu el însuşi, o carte în care omul este îndemnat la sinceritate faţă de el, faţă de lume şi chiar faţă de propriul lui Dumnezeu. Este o carte contra ipocriziei umane.
