Eugen Cadaru (Cişmigienii, Editura Polirom, 2021) este un scriitor îndrăzneţ, de vreme ce îi adună în jurul unei mese rotunde de lemn adevărat la terasa lui nea Agop, din centrul Grădinii Cişmigiu, pe greii gânditori şi trăirişti români, într‑un alt context, într‑un alt decor, într‑o altă lume din câte ar putea exista. Căci asta face realismul magic, încearcă să demonstreze că irealul sau bizarul devine normalitate, un fapt cotidian, curent sau o nouă obiectivitate (neue Sachlickeit), după cum este patentată scânteia mişcării literare. Această artă metafizică se desfăşoară la incidenţa mai multor planuri decupate dintr‑o realitate care s‑a consumat într‑un loc şi timp fix şi alta prezentă, actuală, în desfăşurare. Tipologic, Eugen Cadaru se încadrează în linia magicului ontologic, caracterizat prin seriozitatea cu care se juxtapun evenimente inexplicabile. Povestea decurge cu precizie logică, de parcă nimic extraordinar nu s‑ar fi întâmplat, întrucât evenimentele magice sunt prezentate ca întâmplări obişnuite, implicând cititorul care acceptă fantezia ca fiind normală şi banală. Astfel, nimic neobişnuit în faptul că cinci prieteni oniromanţi, Emil, Mircică, Mircea, Jenică şi Petrică, la o lungă cafea, în Cişmigiu, vor să afle şi să interpreteze visul repetitiv, coşmar chiar, al unuia dintre ei care prevesteşte un viitor straniu.
Viitor pe care cititorul îl cunoaşte deja. Cadaru vorbeşte de ipostazele cumplite în care Eliade, că despre el şi cei patru prieteni ai săi, Ionescu, Cioran, Vulcănescu şi Ţuţea, este vorba, îi vede peste timp. Nici nu se putea altfel, deoarece ipostazele grecilor antici, bazate pe substrat, pe substanţa materială şi pe principii spirituale superioare, sublime, converg la ipostazierea lui Kant, la apariţia unei idei eronate generate de asocierea unui obiect din realitatea obiectivă cu gândirea, cu ideea despre el. Nu întâmplător autorul deschide terminologia filosofică cu acest concept, ipostază, care conţine cheia multor dezbateri dintre cei cinci – neoplatonicii afirmau că dedesubtul fenomenelor superficiale care se prezintă în faţa simţurilor noastre stau trei principii spirituale superioare, unul mai sublim decât cel anterior, dacă se permite licenţa discursivă, monada, nous sau spiritul sau duhul. Cadaru defineşte magnific duhul, pentru că a pătruns cu mintea religia, filosofia şi ştiinţa: liantul care face să comunice particulele, indiferent de distanţa la care se află, într‑un mod pe care noi nu‑l putem detecta este Duhul despre care se vorbeşte în creştinism, energia indefinibilă care stă la baza tuturor lucrurilor. Suficient ca să poată sări din barca ştiinţei în barca teologiei. Destinul, faptele, Orosmade, lumea, creaţia ne duc la Phaidon (Platon) sau la Ermitul (Voltaire, Zadig), din care se cuvine să redăm aceste rânduri: „Această varietate imensă este un atribut al puterii sale imense. Nu există nici măcar două frunze ale unui copac pe pământ, nici măcar două stele în câmpurile infinite ale cerului, care să fie asemănătoare, şi tot ce vezi pe atomul mic în care te‑ai născut trebuia să fie în locul lui şi în timpul lui fix, conform ordinelor imuabile ale celui atotcuprinzător”.
Eugen Cadaru are curaj când imaginează un dialog consistent, de‑a lungul câtorva pagini bune, între Cioran, Eliade, Ionescu, Vulcănescu şi Ionescu, cu propriile lor ticuri („O să ziceţi că am înnebunit”), cu şmecherii băieţeşti („Baţi câmpii, coane!”), cu ironii prieteneşti („Ştii ce, coane? Fabulezi prea mult”), cu umor oximoronic („o criză de supraabundenţă”), cu filosofie („atâta putere şi atâta prosperitate îţi cam ia minţile”), cu argumente („desacralizarea unei civilizaţii, ruprea legăturii ei cu transcendenţa, a fost etapa premergătoare dispariţiei ei”), cu sentinţe („Toţi suntem de vină. Toţi cei care atunci am avut cuvânt… Inclusiv noi, cei prezenţi aici”), cu poveşti („istoria de la Bisericani”).
Cu aşa protagonişti, nu puteau lipsi trimiterile la universurile paralele, foarte didactic explicate, şi la fizica cuantică, acest concept pe care toată lumea îl rosteşte, dar care rămâne încă un mister. Eugen Cadaru reuşeşte să unească fantezia umană, izvorâtă din „nevoia uriaşă a omului de a evada, de a se putea desprinde de constrângerile realităţii şi de a căuta variante mai bune pentru propria sa existenţă” cu fizica modernă care permite propria realizare, înfăptuire, care poate face minuni într‑o zi, care va permite ca mitologia să fie, cândva, realitate. Din lumea magicului, a multiplelor dimensiuni, a tesseractului coboară o scrisoare a lui Nikola Tesla către prietenul Nicolae Karpen, „singura persoană care cumulează atât o adâncă înţelegere a proceselor fizice, cât şi o probitate morală fără cusur”, în rândurile căreia fizica se uneşte platonic şi omnicuprinzător cu ousia, sau cu Ereignis‑ul lui Heiddeger şi toate astea cu Cele zece porunci: „a ne cerceta pe noi înşine, dacă ceea ce facem noi slujeşte sau nu binelui aproapelui nostru, este calea”, cu Contractul social al lui J.J. Rousseau: „oamenii merită ce este mai bun, întrucât ei înşişi sunt buni”, cu hagiografia: „pe amândoi ne cheamă Nicolae – avem acelaşi patron, Sfântul Nicolae”, cu istoria religiilor, „hinduismul ne spune că această lume este o iluzie, un vis. Maya. (…) Poate chiar un vis pe care ni‑l creăm singuri”.
Dragoş Montani, tânărul a cărui teză de licenţă, coordonată de Eliade, dezvoltă ideea că fizica actuală confirmă marile afirmaţii ale învăţurii mistice şi iniţiatice străvechi referitoare la natura universului, uşor ursuz, „jumătatea misterioasă a clanului Montani, cel care nu se arată niciodată”, participă la inaugurarea Galeriei Nadia Reisner, unde e prezentă toată lumea bună a Bucureştiului – un spectacol al lumii mondene din care nu lipsesc industriaşi, directori de ziare, actriţe de teatru, artişti, ambasadori, nume cunoscute. Toţi identificaţi, ca şi azi, prin marca automobilelor, o adevărată defilare a motoarelor interbelice: familia Palade‑Malaxa coboară din limuzina Chrysler Windsor, octogenarul amiral Horia Măcelariu, dintr‑un Chevrolet Camaro, proprietarul clubului Carmen, milionarul Ioan Teodor Mociorniţă, coboară dintr‑un Ford Mustang, ministrul de externe, Stelian Ghica, soseşte într‑un Citroën DS, Ştefan Auschnitt, proprietarul uzinelor Reşiţa, Călan şi Hunedoara, vine cu un Pontiac Grand Prix. Cu sau fără limuzine roşii, e interesantă, prin pofta de comeraj, lumea Bucureştilor, elegantă, gata oricând să participe la baluri, la recepţii, la întâlniri selecte. După această trecere în revistă, Nadia Reisner îl invită pe Dragoş la un ceai pentru a discuta despre filosofia artei. Un album de nuduri feminine şi masculine, în diverse ipostaze, între lumini, umbre şi penumbre, va constitui punctul de plecare al unui dialog, o risipă necesară de idei despre filosofie, ortodoxie, artă şi reflexia lor în viaţa obişnuită, instincte primare, valori socio‑umane sau pioase, atitudini: „egoismul aduce durere celui ce se lasă condus de acesta. (…) Limitarea acestui impuls este singura cale spre a trece cu bine prin viaţă”; „soluţia este una singură: aceea a dăruirii conştiente către celălalt. Cununia este o şcoală a iubirii, a răbdării, a blândeţii şi slujirii celui pe care Universul ni‑l dă în grijă” (în dialogul dintre Mircea Eliade şi Ştefan Viziru). Ideea că omul doreşte o lume în care să fie posibilă distincţia clară dintre bine şi rău („basmul, cred eu, este o cale a omului spre înţelegerea propriei sale vieţi”, deoarece în ea există dorinţa de a o judeca pentru a o înţelege, este dezvoltată de Cadaru în capitolul al treilea. Dezbaterea cade pe umerii unor tineri, Nadia, Alexandru, fratele ei, şi Dragoş, fiecare cu o opinie. Alegoric, am putea‑o rezuma astfel: când Dumnezeu abandonează locul de unde condusese universul, separând binele de rău şi dând sens fiecărui lucru, omul iese din casă şi nu mai e capabil să recunoască lumea. În absenţa Judecătorului suprem, apare o ambiguidate îndoielnică; unicul Adevăr divin se descompune în sute de adevăruri relative pe care oamenii şi le‑au împărţit. Artele „ne deconectează pentru o secundă de la toată insuficienţa lumii şi ne unesc cu absolutul din noi”.
Nadia reprezintă omul gânditor al lui Descartes, fundamentul întregului, stă în faţa universului, într‑o atitudine pe care Hegel o consideră eroică. Dragoş înţelege lumea ca ambiguitate, unde trebuie să se confrunte nu doar cu un adevăr absolut, ci cu o mulţime de adevăruri relative care se contrazic; singura lui certitudine este înţelepciunea incertitudinii, ceea ce reprezintă o forţă nobilă (căutarea fericirii, după cum precizează şi Ionescu într‑una din discuţiile avute cu faimoşii săi prieteni – „pentru un om, aceasta poate fi fapta de a salva omenirea, iar pentru altul, aceasta poate fi o sticlă cu bere rece”. Prin discursul său apodictic şi dogmatic, Alexandru vede lumea desfăşurându‑se între două capete, între două extreme. De aici, discursul se amplifică, dezbaterea este preluată de greii din Cişmigiu, cele două planuri se intersectează şi fiecare are propria intersecţie chinuitoare, precum tessearctul care creează, cubic, altă lume. Nadia plonjează în trecut, gânditorii caută interpretarea visului la jupân Harun, îl amintesc pe prinţul samanaid, Mişkin Baba, Eliade se întâlneşte cu sine, cu Ştefan Viziru, cu creaţia lui, cu întrebările lui, cu visurile lui, cu Ileana, cu expresia „priveşte cerul”, expusă acum pe trecerile de pietoni din tot Bucureştiul. Finalul e budist, indian sau grec. Ne ducem cu gândul la Platon care chiar ne povesteşte că omul trăieşte într‑o lume a visului şi a întunericului, captiv într‑o peşteră de unde poate ieşi practicând numai binele; doar atunci, omul se desprinde de materie şi atinge lumina.
E uşor de descoperit în romanul lui Eugen Cadaru profesiunea de credinţă a lui Milan Kundera, exprimată în jurnalul El Pais, în 1990: „Îmi doresc ca romanele mele să fie amuzante, uşor de citit şi greu de înţeles, deoarece urăsc romanele greu de citit şi uşor de înţeles”.
■ Scriitor, eseist, publicist, profesor
Dana Oprica
