Tolstoi este, într-adevăr, calm, clasic, echilibrat, apolinic, orchestrând cu maximă atenţie orice scenă epică, pe când Dostoievski – un dionisiac, creând frenetic şi împingând cazurile contorsionate până la ultimele consecinţe, săpând adânc în sufletul omenesc, precipitând, adesea, după ce a atins punctul terminus, şi deznodământul romanelor sale.
Există, în viaţa scriitorilor, momente de criză; e un truism, dar poate mai subtilă este constatarea că doar marii 
scriitori resimt până în celule această dramatică experienţă şi sunt capabili să o transforme în una creativă. Ei bine, da, uneori poate ieşi mare literatură tocmai din consemnarea tăioasă, neiertătoare a acestei derute. Fie că se schimbă registrul, fie că se caută forme noi de exprimare – în cazurile fericite blocajele creative deschid o breşă către altceva, îndeamnă la experimentalism. Este şi cazul lui Emil Brumaru. Corespondenţa sa, din care o parte este adunată în volumul III de Opere, intitulat Cerşetorul de cafea, este chiar sindromul unei crize. Când poezia nu îl mai vizitează, autorul se consolează redactând scrisori lirice ori sarcastice, jucăuşe sau triste, toate purtând, de fapt, marca inconfundabilă a poeziei sale. Este vorba nu doar de nevoia de a-şi împărţi singurătatea cu scriitori şi critici (tot aia) pe care îi simte apropiaţi ca sensibilitate (Lucian Raicu, Leonid Dimov, Radu Petrescu, Şerban Foarţă, Ilie Constantin, Alex. Ştefănescu, Florin Mugur), ci mai ales de un exerciţiu de autodisciplinare. Pentru că Emil Brumaru scrie zilnic, impunându-şi un ritm care, măcar, îi dă iluzia că nu e totul pierdut şi care îl ţine în formă.
Criza care naşte literatură
Înregistrându-şi cu frecvenţă cotidiană dezamăgirile, disperările, tristeţile, dar şi bucuriile (ale simţurilor, în special), poetul se menţine, şi o ştie forte bine, în jurul poeziei. O tatonează, îi dă târcoale, o adulmecă. Pe scurt, caută să revină, inventariindu-şi nostalgiile, în preajma stării aurorale, în care a trăit cocoloşit ca într-o copilărie prelungită, într-un spaţiu al luminii pure (Dolhasca). De aceea se poate sesiza o diferenţă clară de tonalitate, de vervă între epistolele expediate între 1968-1972 lui Leonid Dimov şi cele trimise, la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, când izgonirea din paradisul poeziei a avut loc, lui Lucian Raicu sau Florin Mugur. Primele sunt voioase, ludice, tristeţile sunt vizibil înscenate; poetul încă nu a debutat în volum, îşi numără atent apariţiile în reviste, dar important este că scrie cu efervescenţă şi e pe deplin edificat cu privire la valoarea poeziei sale. Cele de după expulzarea din Dolhasca încep să alunece în melancolie: scriitorul se refugiază în scrisorile către prieteni şi în lecturi – ambele cure nu mereu funcţionale împotriva singurătăţii. De data aceasta, la zece ani distanţă faţă de primele epistole, Emil Brumaru este un poet consacrat, prizat de critică şi de confraţi, răsplătit prin premii prestigioase, cu nu mai puţin de şase cărţi tipărite într-un deceniu; şi totuşi se simte extrem de singur într-un Iaşi confiscat, parcă, cel puţin la nivelul administrativ al culturii, de mediocri şi, mai ales, se panichează la gândul că a dat tot ce era capabil să dea în poezie. Trăieşte, din această pricină, o stare de permanentă încordare, după cum i se confesează lui Lucian Raicu: „Brusc s-a instalat în mine un animal care roade, roade, roade. Ce dracu’ fac eu de-acum înainte? Iar s-o dau pe chin (şi bucurie), iar să mă aşez în mine ca-ntr-un hăţiş, la pândă, şi să aştept zile, uneori săptămâni, cu sufletul pe trăgaci, cuvântul care să-mi declanşeze poezia?” Nu e un simplu alint (deşi poetului nu îi este străin un anumit aer copilăresc, de adolescent veşnic îmbufnat şi greu de mulţumit), ci o obsesie pe care o rezolvă fie compunând meticulos sonetele din Infernala comedie (o metodă de a merge până la capătul meşteşugului poetic, de a-şi testa capacitatea de a executa poeme pe teme tabuizate, împotriva a tot ce tradiţia – lexicală şi nu numai – a poeziei noastre acceptă), fie refugiindu-se în scrisori: „Şi merg mai adânc: oare toată spuma asta de scrisori nu-i din cauza fricii, groazei de a mă apuca şi-a scrie o poezie? Poezie pe care, fiind proastă, m-aş chinui atât de mult s-o repar, încât mi-ar mânca zile şi săptămâni. Şi nici n-aş mai putea citi nimic! Şi acum, încă mai adânc! Nu frica, nu groaza, ci neputinţa, certitudinea că nu mai pot scrie ceva care să-mi placă, că nu mai am spaţiul necesar, mă determină să mă arunc cu capu-n jos şi sufletul în sus în plicurile ce se cască zilnic ca nişte prăpăstii ocrotitoare!” Un lucru însă nu-mi scapă: scriitorul, deşi nu se crede în graţiile muzelor, deşi acuză lipsa de inspiraţie care s-a instalat de la o vreme, ştie foarte bine că toate aceste scrisori către amicii literari sunt literatură adevărată, nu palide simulacre. Dă de înţeles în câteva rânduri acest lucru (îşi evaluează chiar şi „predecesorii” epistolieri) şi, în consecinţă, le redactează cu responsabilitatea şi atenţia de orfevru a poetului care este. Îşi respectă, altfel spus, blazonul. Dar îşi conservă şi tonusul.
Realitatea ca operă de artă
Cele mai multe dintre scrisorile lui Emil Brumaru sunt pagini inconfundabile, care poartă pecetea unui stil inconfundabil. Poetul este unul de cele mai multe ori închis precum Iona în chit într-un univers domestic care parcă-l strânge, dar îl şi linişteşte. Deşi se plânge adesea de rutină, are o plăcere adorabilă de a descrie obiectele care îl înconjoară (am ezitat, dar nu o mai fac: şi femeile admirate pe stradă sunt de încadrat în această generoasă categorie). Cana din teracotă, cu buza groasă, din care îşi savurează drogul de zi cu zi al cafelei, pixul Parker dăruit de Florin Mugur, culoarea hârtiei pe care scrie, dar şi porozitatea acesteia, rufele întinse la uscat de gospodinele din blocul de peste drum, acoperişurile verzi, turnurile Mitropoliei, zgomotele cartierului, cutare scară uitată în părăsire undeva pe aproape, siluetele narcotice ale femeilor, pululaţia (mă rog, inflaţia) de sâni, de coapse şi de fese strânse
bezmetic în blugi – sunt, toate, elemente ale unui univers poetic adjudecat, care a devenit, încă de la primele volume de poezii, marcă înregistrată. Recuzita nu este ieşită din comun, e chiar banală, dar viziunea asupra realităţii e una care îi conferă irizări fabuloase. Emil Brumaru vede, asemenea lui Swann al lui Proust, realitatea ca pe o operă de artă. Multe dintre pasajele acestui epistolar au valoare de ars poetica; nu ascund că, poate contaminat de plăcerea autorului de a decupa, aproape fără comentarii, pasaje din cărţile care-l urmăresc, simt şi eu tentaţia de a culege ceva din această „rouă a lecturii”. Uneori ai impresia că îşi explică poezia şi poate că această impresie nu este hazardată: „E minunat să priveşti o pietricică, un zid, un stâlp de lemn, un gard, crăpăturile unui perete văruit, o pată de păcură căzută pe suprafaţa unei mici bălţi, pe trotuar. Sunt nesfârşite bucurii (după cum sunt nesfârşite primejdii, vorba lui M.H.S.). de ce nu le-am gusta, nu le-am consuma? De ce ar trebui să fim mereu geniali, vizionari, poeţi majori, profunzi? Să fim aşa cum suntem. Să ni se pară un dar ceresc o ceapă frumoasă, ovală, ceapă de apă. Să vină apoi un critic şi să spună: elogiul banalului! Banal să fie un dulap? Banal să fie mărarul? După cum nu am înţeles niciodată noţiunile abstracte, tot aşa cana, bulionul etc. mi s-au părut fragede enigme, ceva parcă stătea dincolo de ele. Dar nu pricepeam ce. Desfid pe oricine că ştie să-mi spună ce-i o cratiţă.” E o descriere a propriei formule poetice, de fapt. Emil Brumaru sesizează, mai subtil decât cei mai mulţi critici care s-au ocupat sistematic de poezia sa şi a întregii generaţii care a urmat anilor ’60, această modificare de viziune, de poetică: abstractismului, conceptualismului, nonfigurativului care, sub influenţa lui Nichita Stănescu, domina discursul liric al anilor ’60 (ca replică firească la realismul socialist al poeziei anilor ’50, ca recuperarea directă, ostentativă, a marilor teme) i-a luat treptat locul o poezie a obiectelor îndelung contemplate şi decantate prin descrierea poetică. Una a realului chipurile banal, dar în care se citesc, ca într-o hologramă, semnele unor sensuri adânci, ale lumii. Alături de Mircea Ivănescu şi Leonid Dimov, Emil Brumaru a fost un nume important în această deschidere a poeziei româneşti către zone ale concretului făcut să devină poetic prin absorbirea sa într-un discurs perfect conştient de sine însuşi. Înainte de a profita de modelul poeziei americane, optzeciştii au putut asimila o bună lecţie acasă.
Emil Brumaru-critic literar
Intuiţiile autorului privitoare la literatura care se scrie sub ochii săi sunt cel mai adesea nu doar corecte, ci chiar subtile. Emil Brumaru are stofă de critic literar, el ţinteşte către sufletul operei, dă la o parte ceea ce e în plus şi gustă miezul. Din această cauză se şi simte atât de legat de Lucian Raicu. Părintele lui Julien Ospitalierul, al Detectivului Arthur şi, nu în ultimul rând, al Reparatei este nu doar un mare poet, ci şi un mare cititor. Unul care este foarte atent la nuanţe, care acordă o importanţă aparte amănuntelor şi dă, astfel, drept la viaţă reală personajelor şi lumilor inventate de marii scriitori (în genere, cei care îl obsedează sunt Dostoievski, Cehov, Gogol, Turgheniev, Proust, Eminescu, Blecher). De aceea simte nevoia să le ia în serios: literatura nu imită realul, ci îl instituie. Personajele capătă stare civilă, în consecinţă au o viaţă personală dincolo de litera scrisă a cărţii. Poetul se gândeşte la „viaţa” personajelor, scoţându-le din mediul lor de hârtie (da, ştiu, Roland Barthes!) şi mutându-le în cel mai palpabil ambient. Procedând astfel, are tot dreptul să se întrebe: „Ce chiloţi o fi purtând Nastasia Filippovna? Oare între Vera, fiica lui Lebedev, şi Mîşkin n-a existat nimic? Sunt indicii, stimate domn, sunt indicii! Ippolit se branla? Tot ce-i posibil, febra mică a tuberculoşilor dă o stare continuă de excitaţie şi el, săracul, se pare c-a murit virgin, cu gândul la cracii Aglaiei! Ce s-o fi întâmplat, exact, între Rogojin şi Nastasia Filippovna, înainte ca acesta s-o penetreze, sub ţâţa stângă, cu cuţitul? S-au futut ei, sau nu? Esenţial de ştiut, vă asigur, absolut esenţial!” Nu e nimic ireverenţios în aceste dileme de cititor maniac, pentru care personajele capătă carnalitate, iar dramele lor se mută din spaţiul neconvenţional al ficţiunii în cel convenţional al vieţii de zi cu zi. Emil Brumaru citeşte literatura cu aceiaşi ochi cu care contemplă realitatea. Aş putea spune cu egală îndreptăţire, fără să caut o simetrie facilă, că el citeşte realitatea la fel cum vede literatura.
Scriitorul devenit cititor are viziune, e capabil de scenarii interpretative extrem de inspirate. Memorabil este modul în care rezolvă, de pildă, eterna dilemă Dostoievski sau Tolstoi: „…orice ar scrie, de la Război şi pace la cea mai scurtă povestioară de abecedar, simţi că are timp, că nu se grăbeşte, că e încrezător în ceea ce face gospodăreşte, pe îndelete. Nu acelaşi sentiment ţi-l dă Dostoievski, ce pare mereu în criză de timp, nu-i ajunge parcă, se grăbeşte, delirează în neputinţa de-a se stăpâni. Şi încă ceva: nu cred că Dostoievski poate fi înţeles cu adevărat fără Tolstoi. Şi nici invers! Tolstoi şi Dostoievski sunt un autor cu două pseudonime. Un genial autor, incomparabil, unic, ce s-a jucat în două maniere deosebite acoperind un fond comun.” Tolstoi este, într-adevăr, calm, clasic, echilibrat, apolinic, orchestrând cu maximă atenţie orice scenă epică, pe când Dostoievski – un dionisiac, creând frenetic şi împingând cazurile contorsionate până la ultimele consecinţe, săpând adânc în sufletul omenesc, precipitând, adesea, după ce a atins punctul terminus, şi deznodământul romanelor sale. Două atitudini complementare, nicidecum disonante, aşa cum facil s-a tot susţinut. Pe o astfel de idee s-ar putea scrie o bună carte (de nu s-o fi scris).
Şi, în final, un adorabil personaj numit Pufnei
Ajuns la finalul acestei cronici frustrate (pentru că este imposibil să ţin cont de majoritatea observaţiilor pe care mi le-am notat febril pe carte), îmi dau seama că au rămas neconsemnate multe, foarte multe momente de graţie. Cele mai multe datorate lecturii, dar nu numai. Cititorul atent poate desprinde de aici şi un portret inedit al autorului unor cunoscute poeme dezinhibate. Poetul Emil Brumaru, aparent, doar aparent libertin este, la patruzeci de ani, un familist şomer, aflat când în conflict adesea incitant cu soţia (care azvârle, ca un personaj dostoievskian, un scaun pe geam), când cu tatăl, ipohondru, care face piaţa, ba mai şi găteşte, pentru care femeile sunt fantasme livreşti şi, mai ales, un tată grijuliu, ataşat până la sufocare de fiica sa. E vorba de un adorabil personaj numit Pufnei, care, încă de pe vremea când frecventa oliţa, avea un vizibil apetit livresc, testând cu naturaleţe dicteul automat sub forma unor aforisme greu de combătut: „Ghetele-s Budai-Deleanu”. (Cin’ să fie, cin’ să fie?)
Una peste alta, prin această carte deloc imprevizibilă, „cerşetorului de cafea” dă, aşa cum remarcă într-o prefaţă extrem de rafinată şi specialistul numărul unu în această problemă, Livius Ciocârlie, una dintre „marile corespondenţe” ale literaturii române. Asta pentru că Emil Brumaru trăieşte literatura cu un patos care nu are cum să nu cucerească orice cititor.
