Constantina Raveca Buleu: Pledoarie pentru „ex-centricitatea” canonică
Virtuală poveste fără sfârşit, cu un suflu înnoit în atmosfera deschisă şi amalgamată a postmodernităţii, bătălia pentru canon angrenează genurile aşa-zis „minore” într-o campanie pentru recunoaştere, pentru ieşirea dintr-o marginalitate ignorată, etichetată în bloc ca fiind inferioară sau tratată superficial în istoriiile literare
Virtuală poveste fără sfârşit, cu un suflu înnoit în atmosfera deschisă şi amalgamată a postmodernităţii, bătălia pentru canon angrenează genurile aşa-zis „minore” într-o campanie pentru recunoaştere, pentru ieşirea dintr-o marginalitate ignorată, etichetată în bloc ca fiind inferioară sau tr
atată superficial în istoriiile literare. Raliată campaniei de anexare a SF-ului la trendul literar major, Enciclopedia anticipaţiei româneşti. Vol. I. Portrete exemplare a clujeanului Mircea Opriţă mizează pe posibilitatea asimilării canonice a literaturii de anticipaţie şi oferă o suită de micromonografii preponderent descriptive, capabile să susţină integrarea acestei literaturi socotite ca fiind marginale în tabloul mare al istoriei literare.
Cu o argumentaţie elegantă, al cărei punct de plecare este dinamica transgresivă a creaţiei literare contemporane, Mircea Opriţă pledează în SF-ul ca literatură ex-centrică, capitolul introductiv al volumului său apărut în 2016 la Editura Eagle, pentru adaptarea comentariului critic autohton la producţia literară şi la mutaţiile din istoriografia occidentală. Subliniind decalajul, el invocă privirea din afară, concentrată în studiul lui Mariano Martín Rodríguez, Cine dictează canonul? Spirit conservator şi inovaţie în istoriografia literară românească din primul deceniu al secolului al XXI-lea, consacrat relaţiei dintre critica „oficială” şi literatura ştiinţifico-fantastică. Secvenţa consecutivă a demonstraţiei deconstruieşte excentricitatea de bază, alocată science fiction-ului de către canonul „clasic”, şi o transformă în ex-centricitate, cu implicaţii teoretice complexe. „A fi ex-centric – precizează autorul – nu e totuna cu a fi bizar, şi nicidecum cu a fi în mod programatic acultural, inamic al esteticii, refugiat într-un ghetou unde literatura autentică nu are ce căuta. A fi ex-centric înseamnă ceea ce ne sugerează, în limbajul ei sec şi precis, geometria: însuşirea unui punct de a nu fi în centrul unei figuri. Cred că aşa trebuie privită şi anticipaţia, nu ca un produs antiliterar şi chiar incompatibil cu literatura, ci pur şi simplu ca un mod de a face literatură într-un chip diferit de ceea ce acceptă canonul tradiţional al creaţiei.” Consecinţa statutului de alteritate a literaturii de anticipaţie o reprezintă impunerea ei în orizontul criticii literare sub zodia aceloraşi exigenţe estetice şi teoretice care guvernează literatura „majoră” în general. Altfel spus, asimilarea canonică şi liberă de prejudecăţi elitiste a ceea ce până nu demult a fost marginal în literatură.
Autorii de SF portretizaţi în paginile acestui volum reprezintă candidaţi viabili pentru un asemenea canon revizuit. Lista lor se deschide cu Felix Aderca, prozator, dramaturg, poet, estetician şi publicist apreciat în paginile lucrărilor de istorie a literaturii române (inclusiv în Istoria lui G. Călinescu), care însă preferă să trateze cu prudenţă literatura de anticipaţie creată de acesta, romanul Oraşele scufundate fiind în general subsumat fantasticului. Corectiv, Mircea Opriţă demonstrează, în O distopie exemplară, apartenenţa acestui volum la science fiction, într-un discurs ce îmbină informaţia bio-bibliografică cu analiza comparativă (inclusiv extensii pertinente înspre Maşina timpului, romanul lui H.G. Wells), ceea ce-i permite în final să catalogheze romanul drept „distopia cea mai pregnantă şi mai bine construită literar din perioada de până la cel de-al doilea război mondial“.
Medalionul secund al volumului este consacrat unui indiscutabil reprezentant al genului, Victor Anestin, „primul autor specializat de literatură ştiintifico-fantastică din România”, potrivit lui Florin Manolescu. Personalitate devotată popularizării ideilor ştiinţifice în perioada interbelică, supranumit în epocă „un Flammarion al României”, Victor Anestin semnează şi primul roman SF din literatura română, În anul 4000 sau O călătorie la Venus (1899). Decriptându-i mecanismele narative, Mircea Opriţă vede în acest roman o „performanţă cronologică, nu şi una literară”, obiectivitatea analizei răsfrângându-se ulterior şi asupra celorlalte două romane ale autorului, O tragedie cerească, respectiv, Puterea ştiinţei sau Cum a fost „omorât” Războiul European, marcate de refuzul fanteziei în favoarea ştiinţei, sau măcar al unei versiuni fanteziste a acesteia.
La polul opus funcţionează postulatul lui Ion Hobana, în viziunea căruia „anticipaţia nu reprezintă o creaţie ştiinţifică, şi nici măcar una de popularizare distractivă a ştiinţei, ci o creaţie esenţialmente literară”. Atent documentat, portretul din Elogiul unei cariere insistă asupra inteligenţei critice şi a diplomaţiei etalate de Ion Hobana, asupra consistenţei ideatice ce acompaniază disponibilitatea sa de a-şi lărgi sistemul de referinţă. Dând întâietate teoreticianului şi istoricului literaturii de anticipaţie, Mircea Opriţă survolează în ultima parte creaţia literară a lui Ion Hobana într-o analiză sensibilă la mutaţiile stilistice înregistrate de volumele de povestiri ale acestuia.
Secvenţa următoare, Mitologie şi luxurianţă, este consacrată lui Vladimir Colin, unul dintre scriitorii „cu debuturile marcate puternic de proletcult”, dar pentru care SF devine un refugiu faţă de ideologia epocii. Configurând portretul acestui traducător şi creator de literatură SF, autorul enciclopediei remarcă atât umbrele ideologice din scrierile de început şi „defecţiunile” literare ale unor „bijuterii” ale genului, cât şi artificialitatea exotic-sugestivă, onirismul, luxurianţa feerică, propensiunea către enigmatic, magic şi mitologie, rafinamentul şi virtuozitatea scriiturii.
Tensiunea dintre ideologie şi valoare literară traversează şi medalionul dedicat lui Adrian Rogoz, însă în cazul acestuia câştigătoare este o a treia dimensiune, manifestată în fervoarea neobişnuită cu care scriitorul s-a angajat în promovarea literaturii de anticipaţie din România, efervescenţă care-l determină pe Mircea Opriţă să observe la finalul capitolului: „Pentru SF-ul românesc, omul a fost o prezenţă tinzând cu adevărat spre condiţia legendară”.
Fără a ignora „gazetăria convenţională, «intransigentă» ideologic şi agresivă ca ton” din anii ‘50-’60 a lui Sergiu Fărcăşan, autorul inventariază critic o literatură de anticipaţie care s-a bucurat de recunoaştere internaţională, unul dintre romanele lui Fărcăşan obţinând, în 1972, Premiul primei Convenţii Europene de SF. De recunoaştere s-a bucurat şi Victor Kernbach, subiectul unui portret în care pivotul este fascinaţia scriitorului faţă de paleoastronautică, iar lecţia exemplară „priveşte scrupulul faţă de scriitură şi orgoliul abordării anticipaţiei în regim literar”.
Mircea Opriţă remarcă faptul că ideologicul face parte şi din economia creatoare a lui Camil Baciu, în scrisul căruia clişeele politice ale epocii sunt concurate de literatura de anticipaţie, depăşită la rându-i, după 1969, anul plecării sale în Franţa, de interesul pentru psihologia socială şi pentru semantică. Un alt scriitor expatriat, Gheorghe Săsărman, ale cărui cărţi au avut o istorie „încărcată” în epoca ceauşistă (inclusiv capodopera sa romanescă publicată în 1982, 2000), a continuat să scrie, şi după plecarea sa în Germania, o excelentă literatură de anticipaţie şi nu numai, sistematic cartografiată în acest volum.
Revelarea complexităţii creatoare a scriitorilor români de SF reprezintă o constantă a reconsiderărilor semnate de către Mircea Opriţă, autorul insistând, de pildă, pe lirismul ce infuzează proza de inspiraţie utopică a lui Horia Aramă, poet convertit într-un prolific scriitor de anticipaţie, sau pe transferul dinspre basm înspre SF din proza unei autoare specializate în literatură pentru copii, Georgina-Viorica Rogoz. Dar complexitatea creatoare poate însemna şi divergenţă, Mircea Opriţă semnalând, de exemplu, fragilele tentative ale criticului Ovid S. Crohmălniceanu de a crea o breşă în canonul literar autohton, nu în ultimul rând şi pentru a-l confirma şi legitima pe scriitorul de anticipaţie Ovid S. Crohmălniceanu.
Enciclopedia anticipaţiei româneşti semnalează colaborările umane şi intelectuale reuşite din domeniu, ilustrativă în acest sens fiind cea dintre George Anania şi Romulus Bărbulescu, urmărită progresiv, cu rezerve faţă de primele scrieri şi elogii pentru reuşitele ulterioare, cu pertinente sinteze tematice şi stilistice, precum şi cu o avizată prezentare critică a scrierilor celui dintâi.
Florin Manolescu, autorul „primei sinteze teoretice româneşti privind genul SF”, este protagonistul unui elogios portret, în care tuşele sunt date nu numai de impecabila armătură teoretică şi hermeneutică din lucrările sale teoretice, ci şi de un talent literar incontestabil, dublat de un stil cizelat „până la perfecţiune”, etalat de proza sa. După ce trece rapid peste natura conflictuală a lui Mihail Grămescu, radiografiind liniile de forţă ale creaţiei sale literare, Mircea Opriţă operează ordonator în universul prolific al lui Liviu Radu, remarcând, printre altele, calitatea narativă şi propensiunea ludică a scrierilor acestuia. Ultimul capitol al cărţii (intitulată O exegeză aproape fără rival) constituie nu numai un act de restaurare (anti)canonică, ci şi o reverenţă post mortem în faţa criticului şi teoreticianului literar Cornel Robu, a dezinvolturii şi erudiţiei eseisticii pe care a lăsat-o în urmă, a contribuţiei sale teoretice, îmbinate cu un spirit polemic de bună factură.
Aşteptăm, cu interes, volumul al II-lea al Enciclopediei, cel dintâi sugerând o abordare de anvergură, sintetică.
