Cheile unui roman. Accent final: Ikaria sau „noima”?

Va hotărî să se întoarcă în ţară, să‑şi urmeze destinul, înţelegându‑l şi, pe cât posibil, să‑l controleze prin cunoaşterea misiunii sale în lume şi a indisolubilului amor fati…

Andrei, captiv încă pe suprafaţa surprizelor, mai mult sau mai puţin spectaculoase, este mereu alături de înţelesurile de substrat ale informaţiilor primite, chiar şi atunci când i se dezvăluie „ascunsul” insulei: Himera sau Ombilicos sau Noima este, de fapt, adevărata Ikarie, cea ai cărei locuitori, dorindu‑se la adăpost de invazia vizitatorilor, au cedat numele locului unei alte insule care urmărea avantajele oferite tocmai de atragerea turiştilor (Gabriel Chifu, În drum spre Ikaria, Editura Art, 2019). Andrei se pregăteşte de plecare, considerând că totul se poate încheia aici, odată cu dezvăluirea şi a acestui mister al insulei. El trece şi pe lângă o altă explicaţie dată de Stavros, conform căreia insula nu este un loc al viitorului, ci al trecutului: „… Ombilicos valorifică o tradiţie seculară. {…] Noi funcţionăm aşa de când ne ştim. Noi suntem vechi (subl. aut. – n.n.)”, după care supralicitează, invitându‑l să‑i arate şi o altă zonă, necunoscută. Evident, nici aici nu ne aflăm la incidenţa cu hazardul. Izolat, inaccesibil vizitatorilor obişnuiţi, îi este prezentat un aşezământ, Casa de Sănătate, „o instituţie spitalicească, dar mai degrabă un spaţiu de odihnă şi de recreere unde se foloseşte terapia psihică, se mizează enorm pe efectul curativ pe care liniştirea sufletească îl are asupra corpului, asupra beteşugurilor trupeşti”. Nu este destinată atât localnicilor, aici fiind aduse mai ales „cazuri disperate din întreaga Europă ortodoxă”, având în consecinţă şi un Pavilion Românesc. Iar pentru că în scurt timp aici va sosi un grup de pacienţi români, cunoscători doar ai limbii lor, Stavros îi solicită lui Andrei să mai rămână câtva timp pentru a facilita relaţia dintre aceştia şi personalul Casei. Andrei acceptă, intuind, pentru prima dată, că tot ceea ce a trăit şi trăieşte în călătoria sa nu s‑a aflat sub semnul întâmplării, ci al unei condiţionări, parte a unui „program” cu origine şi finalitate necunoscute lui: „Parcă mereu şi mereu s‑ar ridica nişte cortine succesive şi aş intra de fiecare dată în alt orizont, în altă realitate, mai bogată şi mai neaşteptată decât cea de până atunci…”.

Acesta poate fi punctul zero al unei iniţieri care iese din cadrele obişnuite ale ritualurilor înscrise în numeroase tradiţii. Actanţii înşişi acţionează după reguli obscure, finalitatea evenimentelor rămâne ignorată de către persoana prinsă într‑o reţea al cărei mecanism şi, mai ales, consecinţe îi sunt necunoscute. Andrei însuşi, chiar după momentul intuirii obscurităţilor situaţiei, se angajează în proiectul la care a subscris pe linia firescului. Cooptat în comisia de examinare compusă din medicul curent al instituţiei, din prof. Maximus şi prof Mic (fiinţe ciudate, veniţi de nu se ştie unde, totuşi fără a se abate flagrant de la obişnuitul cotidian), va avea rolul de comunicator şi translator, totodată inevitabil şi în postură de Observator, de Martor al desfăşurării investigaţiilor medicale. Comisia va cere fiecărui pacient, nouă în total, să prezinte o autobiografie‑eseu, deci un comentariu extins asupra vieţii lor, pe baza căreia se va purta o discuţie detaliată – curenta anamneză consacrată ca temei al diagnosticării clinice. Menţinând profilul autodiegetic, textul va oscila armonic între ţinuta psihologică şi cea realistă, ieşind din tiparul consultului medical şi ancorând într‑un tip aparte de justiţie morală: „… cei doi profesori – consemnează Andrei în însemnările sale – sunt nişte judecători, iar pacienţii sunt inculpaţi care se spovedesc în speranţa unei achitări, unei salvări improbabile” (pasaj subliniat integral de autor – n.n.). Pe durata anamnezei, însă, condusă exclusiv de către cei doi profesori, explicaţia lui Stavros, conform căreia Casa de Sănătate are profil în mare parte sanatorial, bolile celor sosiţi sunt doar constatate, nu se indică posibile tratamente sau terapii, specificul activităţii fiind efectiv unul în limitele triajului către o destinaţie necunoscută, în speranţa unei „vindecări” ambigue. Principiul selecţiei efectuate de cei doi examinatori, care trimite, prin subţire adecvare, la normativul conceptului din filosofia Greciei Antice, preluat de Heidegger, Aletheia, cu acoperire pentru „starea de neascundere”, remodelat acum în nuanţă maniheistă de sorginte creştină, respectiv pe suportul disjuncţiei între Bine şi Rău. Şi, din nou, orientarea textualizării se modifică, intrând pe teritoriul actualităţii româneşti, marcând durata de la regimul comunist la prezentul unei structurări social‑politice pentru care libertatea înseamnă negarea valorilor, fiindcă valorile constrâng, impun ierarhie, competenţă şi pun în mişcare idealuri. I‑am putea spune chiar un soi aparte de democraţie de uz personal. Nu puţine secvenţe textuale aduc în scenă, într‑o coloratură uşor postmodernă, evenimente larg cunoscute, cum ar fi, bunăoară, tragedia de la Colectiv, ori sunt preluate, în transparenţă, ritmuri caracterologice şi fapte ale unor personaje publice (translare a concretului neagreată, se pare, de către unii comentatori ai romanului).

Comisia, deci, nu este interesată de bolile trupului, ci de bolile conştiinţei, cele aflate în ordinea existenţialului realizat ca fiinţă şi întru fiinţă: altfel spus, investigaţia vizează momentul în care balansul existenţial, având resursele fiinţării epuizate, se petrece între moartea naturală a trupului, inerentă în „materialitatea” sa, şi moartea spirituală (care cuprinde şi sufletul), in‑formată prin opţiunea de suspendare a adevărului şi a binelui. Din cele nouă personaje ajunse la Casa de Sănătate de pe Ombilicos, zonă de contact între lumi, şapte sunt refuzate, retrimise la starea lor de fapt marcată de bolile imprescriptibile ale conştiinţei şi sufletului; doi sunt acceptaţi, unul ca urmare a faptului că nu a acceptat, în pofida terorii şi chinurilor, încălcarea adevărului, celălalt înţelegând că un rău înfăptuit se cuvine să‑l trăieşti ca proprie formulă de viaţă.

Încheiată, însă, în felul acesta, activitatea comisiei ar fi însemnat doar un demers inutil, întrucât profesorii cunoşteau dinainte adevărul celor nouă vieţi cercetate în detalii şi la o adâncime a semnificaţiilor inaccesibile chiar şi celor consultaţi. Nu fusese nici o demonstraţie, nici măcar o explicaţie, din moment ce cursul destinal al pacienţilor era definitiv. Când în interiorul acestei relaţii este căutată soluţia „vindecării”, conceptul iese din posibil pentru a se extinde până la limita unde imposibilul îşi afirmă puterea de a crea. Procesul devine unul al vindecării de viaţă, ceea ce înseamnă moarte, acesta fiind şi el un concept cu semantica deturnată. E situaţia pe care Heidegger o aduce în vecinătatea episodului concret, aflat undeva în nefinitul abstractului. Şi, astfel, redefinirea omului ca „fiinţă spre moarte” este doar punctul de trecere de la unitatea concretă la generalitatea ilimitată a fiinţării. Aşa este decupată ideea că infinitul universului şi al energiilor sale (schimbând registrul, pot să apară şi ca puteri divine) desfăşoară eternitatea ca fapt real, blocată doar de neînţelegerea adevărului că nimic din ceea ce există nu mai poate sfârşi în golul absolut, nici măcar în metafora neantului originar ori în cea a morţii eterne.

Dar ceremonialul ia sfârşit, doar în parte surprinzător, prin supunerea la anamneză şi a lui Andrei, plasându‑l în felul acesta ca verigă esenţială în întinsul lanţ evenimenţial prin care a fost adus până în acest punct: va fi selectat, adăugându‑i‑se chiar şi „ingredientul”, în aparenţă necesar, al faptului că i s‑a descoperit, ca incurabilă, o malformaţie congenitală a inimii. Şi, pentru a doua oară, Andrei are din nou senzaţia clară că este captiv unui „program”, că totul s‑a desfăşurat conform unui plan întocmit nu se ştie unde şi de către cine, până la a fi adus în postura de depozitar al ascunsului celor nouă existenţe dezvăluit pe parcursul investigaţiei şi, mai ales, constrâns la „încercarea aceasta de răspântie absolută”. Dar mai înţelege că soluţia ce i‑a fost oferită nu poate fi acceptată altfel decât ca o înfrângere, ca o bătălie pierdută în faţa vieţii. În termeni la care, totuşi, el nu ajunge, am putea spune că este momentul de închidere al iniţierii prin dobândirea cunoaşterii de sine, a existenţei şi a lumii, ceea ce duce la unitatea de fapt a destinului, a conştiinţei, a voinţei şi a simţirii ca factori de organizare şi conformare ai scopurilor şi faptelor: „Am descoperit ceva care mi‑a acaparat tot interesul şi toată energia. Să fac bine şi să fug de rău […], nu e ceva firesc […]. Nu e o însuşire a mea, ci o aspiraţie. Aşa vreau să fiu, nu aşa sunt”.

Mai înţelege că propunerea de a părăsi realitatea în care trăieşte pentru o alta, pe care nu o cunoaşte, care i‑a fost oferită oarecum în absenţa vreunui merit, că aceasta poate fi ţintă, în niciun caz o favoare accidentală. Şi din nou în termenii noştri, propunerea poate fi privită şi ca o ultimă şi cea mai însemnată probă a iniţierii: odată ce ai cunoscut principiul adevărului, al neascunsului şi al responsabilităţii pentru ceea ce îţi este dat şi având scopul definit, nu mai poţi înlătura ceea ce trebuie să fii prin consum de viaţă, prin forţa conştiinţei şi prin asumarea menirii. Şi nu te mai poţi abandona incertitudinii şi exteriorităţii ofertante în regimul imaginaţiei, himerelor, chiar „poveştilor”, fiindcă trasferul în imaginar, în ficţiune este o problemă de artă, nu una de desăvârşire a vieţii, date fiind structurările constitutive nonidentice ale celor două teritorii. De aceea va hotărî să se întoarcă în ţară, să‑şi urmeze destinul, înţelegându‑l şi, pe cât posibil, să‑l controleze prin cunoaşterea misiunii sale în lume şi a indisolubilului amor fati. Iar în raport cu preţuirea vieţii şi pe suportul puterilor conştiinţei de a se modela, în orizontul ei nimic nefiind imposibil, nici lumile superioare sau nu, nici cele consecutive sau nu, nici cele paralele sau nu: aici şi acum sunt elemente ale unei paradigme care nu exclude extensiile numite trecut şi viitor.

Mircea Braga