Sultana Ion (n. 1850), fiica lui Ion Hogea (1810-1869) şi a Stoianei Ionescu (1808-1887), din Pârscovul de Sus, i-a dăruit lui Costache Voicu (1833-1916) cinci copii, doi băieţi, Filipache (1871-1955) şi Vasile (1884-1963) şi trei fete: Maria Ivănescu (1873-1966), Florica Ştefănescu (1876-1968) şi Ana Niculiu (1883-1969). Făcându-se mai mari, copiii umpleau singuri casa înaltă şi cam pătrăţoasă de la capul podului. Bătrânii Voicu şi Marghioala, ca şi fraţii Ion şi Constantin, locuiau în polăţi. Slugile, una în permanenţă, două-trei când se pornea velniţa, îşi găseau loc în magazii. Familia număra cinci bărbaţi care administrau pământul, vitele şi prăvălia: Voicu, Filipache, Ion, Costache şi Constantin. Duceau un trai îmbelşugat, primind musafiri la zile mari. Ambiţiile părinteşti nu au depăşit veniturile 
băneşti, aşa încât fetele au învăţat câţiva ani la pension, după care s-au măritat în Bucureşti, Giurgiu şi Constanţa. Sultana, iubită de toţi, era blândă şi înţelegătoare. Intrase în familia Băcanilor cu zestre frumoasă şi cu multă tinereţe. În scurt timp devenise mai mult decât o simplă femeie de la ţară, o bună creştină, curată şi harnică, pricepută în descântece şi leacuri băbeşti, înţelegătoare, dar şi aspră în aceeaşi măsură. Învăţase „Peste Gârlă” citirea, scrierea şi „însoţirea numerelor”, la cutia cu nisip, apoi la scândura de frasin şi pe hârtie, geografia celor două continente (Europa şi Asia), forma de compendiu a Noului Testament. Soacra o considera o copilă, dar orfana nu a luat în folos propriu această derogare. S-a pus pe treabă din capul locului. Ceva dispute „teritoriale” ar fi avut mult mai târziu, cu nora râmniceană, Ruxanda (născută în 1881), mai temperamentală şi capricioasă. Voiculeştii respectau cu sfinţenie canoanele calendarului ortodox: posteau, se spovedeau şi se împărtăşeau, cum îşi amintesc urmaşii lor. Pe la 50 de ani începeau să se gândească la împărăţia cerului, unde ar fi vrut să găsească un loc de odihnă sufletului eliberat de glodul păcatelor. Filipache (Filip, Fielepace) şi-a dat pământescul sfârşit în strana bisericii, în timpul sfintei slujbe de Bobotează (6 ianuarie 1955). Neamul Băcanilor căpătase autoritate în sat, de vreme ce o movilă de pe Gorgane se numeşte şi astăzi „Dealul lui Voicu”, iar o vână cu apă potabilă de la Pâcle, „Puţul Băcanului”. Gradele de rudenie se întăreau prin botezuri şi cununii transmise din generaţie în generaţie în cadrul aceleiaşi genealogii, arborele ramificându-se necontenit. Megieşii le căutau cumetria. Ar fi fost prea mult să aspire la mâna vreunei „dudui” înnobilate cu ceva carte, bune maniere şi deprinderi practice căpătate în anii de pension. Locul larg din jurul satului şi blândeţea naturii asigurau gospodarilor hrana vieţii, umplând lesele cu porumb şi butoaiele cu ţuică, chiar dacă nu întotdeauna cădeau la bunătate cu autorităţile. Apucăturile medievale ale acestora erau abolite cu încetinitorul. Când şi când, ţăranii cunoşteau intervenţii de coşmar feudal, precum cea din octombrie 1900, întărită cu plumbul carabinelor ostăşeşti, dar, cu resemnarea românului de la ţară, şi pârscoveanul putea recunoaşte că suferinţele sfinţilor martiri fuseseră cu mult mai mari.
Singurul portret al Sultanei Voiculescu, o fotografie din vara lui 1884, existentă la Casa Memorială din Pârscov, înfăţişează o femeie (avea 34 de ani) cu ovalul feţei neted conturat, cu ochii negri sub o frunte stâncoasă. Părul negru, despărţit prin cărare. Nasul proeminent şi buzele strânse, privirea fermă nu caracterizează un temperament visător, ci mai curând statornic şi neobosit. Era mică de statură, însă robustă. I-au semănat fizic fiicele Ana şi Maria şi, cum se întâmplă întotdeauna, natura a păstrat cele mai multe gene pentru una din nepoate, Gabriela. Ceilalţi copii au semănat lui Costache: bălăiori, subţirei şi cu tenul mai deschis. Contrar modelului clasic al familiei munteneşti, tatăl avea porniri sentimentale. Cumpăra cărţi, recita poezii, doinea, umbla după vânat. Lăsa de multe ori hărnicia casnică pe seama Sultanei. Iuţeala şi lipsa de odihnă puteau fi cauza leucemiei care a răpus-o la 61 de ani (27 ianuarie 1911, „la ora 17”). Surorile şi-l amintesc pe fratele mai mic stând nemişcat ore în şir, lângă sicriul mamei, apoi, după înmormântare (duminică, 29 ianuarie), rătăcind pe malul râului Buzău. Cu aerul său bonom şi sportiv, Costache şi-a purtat inteligenţa încă 5 ani, până la 10 octombrie 1916 („orele 2 după amiază”).
Informaţiile scriitorului despre părinţii săi sunt puţine, iar ale familiei, în ansamblul ei, nesigure. Chiar şi documentele de arhivă păcătuiesc uneori prin imprecizie. Dile şi-a petrecut prima copilărie alături de bunicii din partea tatălui. Bătrânul Voicu i-a părăsit în 1887, iar mama-mare Marghioala, doi ani mai târziu. Mamaia Anica „de peste Gârlă” a fost, sufleteşte vorbind, mai apropiată de numeroşii nepoţi dăruiţi de Vasile şi de Ghiţă Ionescu. Credem, de asemenea, că fatalitatea şi nu vreo suferinţă psihică ce s-ar fi infiltrat în neuronii descendenţilor hagiului a produs drame zguduitoare, cum au fost cele trei sinucideri: Ghiţă s-a împuşcat în 1905, iar văduva lui, Ileana lui Sterie Rizea din Pârscovul de Jos, bolnavă de pelagră, s-a spânzurat în 1931. Lambru Ionescu (n. 1880) funcţionar la Primăria Pârscov şi negustor, fiul lui Vasile, şi-a pus capăt vieţii în zorii zilei de 19 august 1936, pe Gorgane, „cu două lovituri de pistol”.
