Constantin Coroiu: Magda Ursache şi cărţarii contimporani

Magda Ursache se numără printre puţinii care nu abdică, nu se lasă nici intimidaţi, nici ademeniţi de vreo gaşcă mai mult sau mai puţin literară, politică sau de altă natură. Este intratabilă când e vorba de parveniţii şi năpârliţii de după „loviluţie”, de cominterniştii mutanţi, de cei care trădează şi sunt gata să-⁠şi vândă şi mama şi sufletul, dacă îl mai au sau l-⁠au avut vreodată, pe un un pumn de arginţi

Magda Ursache exprimă ceea ce simţim probabil toţi cei care comentăm apariţii editoriale: „Sunt cărţi care te îmboldesc să scrii despre ele”. O astfel de carte este şi Vieţile cărţarilor contimporani, după Magda U., parafrază a unui titlu memorabil, un volum de eseuri de istorie literară şi de istoria culturii, scrise cu vervă şi cu un enorm apetit polemic. În pagina de revistă sau între coperţile unei cărţi textele Magdei Ursache nu te pot lăsa indiferent, te trezesc dacă picoteşti, te convoacă şi te implică, îţi merg la suflet sau te trăznesc în moalele capului. Ele îmi evocă, între altele, replica lui Conu Leonida la îndemnul din gazeta pe care i-⁠o citeşte cu dicţie consoartei sale: „Naţiune, fii deşteaptă!”. „Şi noi dormim, domnule!”, zice dezolat, dar şi iluminat ca prin farmec personajul lui Caragiale, în care un eseist identifica o ipostază a criticului. Într-⁠adevăr, dormim sau ne lăsăm furaţi şi năclăiţi spiritual şi moral de asurzitoarea zarvă, de „marea trăncăneală”, pierzând din vedere nu doar copacii, ci şi pădurea care este, vai, defrişată „pas cu pas”. Sigur, Magda Ursache va fi având momente când, ca mulţi dintre noi, constată, precum Ileana Mălăncioiu, că a scrie astăzi în România, şi poate nu numai în România, pentru a apăra tradiţia, valorile, a denunţa hoţia, furia demolării cu orice preţ, impostura elitistă, prostia fudulă e un fel de „a vorbi într-⁠un pustiu”. Dar, dincolo de momentele de lehamite şi de neputinţă, Magda Ursache se numără printre puţinii care nu abdică, nu se lasă nici intimidaţi, nici ademeniţi de vreo gaşcă mai mult sau mai puţin literară, politică sau de altă natură. Este intratabilă când e vorba de parveniţii şi năpârliţii de după „loviluţie”, de cominterniştii mutanţi, de cei care trădează şi sunt gata să-⁠şi vândă şi mama şi sufletul, dacă îl mai au sau l-⁠au avut vreodată, pe un un pumn de arginţi (a se citi: funcţii, salarii, burse în Străinezia unde, cu o veche şi verificată vorbă românească, mulţi se duc boi şi se întorc, dacă se mai întorc, vaci sau slugi „acoperite”).
Şi în Vieţile cărţarilor contimporani frapează o anumită monotonie tematică, nu şi stilistică. Altfel spus, în eseistica autoarei sunt câteva teme obsedante. Unele puncte de vedere ale sale privind o temă sau alta nu le împărtăşesc. Nu cred, de pildă, că scrierile de sertar, atâtea câte au fost, au făcut vreo gaură în cerul literaturii române. Dacă tragem linie şi socotim, putem lesne constata că operele importante ale literaturii noastre din a doua jumătate a secolului XX sunt cele scrise şi apărute, unele cu mari dificultăţi, chiar în timpul regimului totalitar. Are dreptate însă Magda Ursache când cu privire la „tema literaturii subterane” observă: „Dezbinarea dintre scriitori a contribuit esenţial la inexistenţa literaturii samizdat”. Ea îşi pune apoi întrebarea la care dă un răspuns ce pare să contrazică propria-⁠i observaţie: „Ţine numai de «laşitatea la români» faptul că n-⁠a existat o literatură samizdat? Mulţi s-⁠au opus cu demnitate, exemplar, răului şi oricât s-⁠ar cârcoti, avem o importantă literatură de sertar, de rezistenţă şi de supravieţuire prin scris. / Regret cărţile nescrise sau cele scrise în mintea autorului lor. Dar gândiţi-⁠vă câte cărţi n-⁠ar fi putut să apară dacă nu se sfârşea regimul ceauşesc”.

Mărturisesc că mă număr printre „cârcotaşi”. Că a existat şi o rezistenţă tăcută, „de sertar”, nimeni nu ar putea nega, dar cea care a contat realmente a fost rezistenţa materializată în opere remarcabile pe care le datorăm unor mari poeţi şi prozatori, câţiva dintre ei nobelizabili, ca, de altfel, şi unor critici şi eseişti, pe care le-⁠am putut citi atunci când au fost scrise. E o diferenţă enormă între a rezista „în sertar” şi a rezista pe baricade. Cât despre a judeca, dacă poate fi vorba de o judecată aici, după principiul „ce ar fi fost dacă…” mi se pare că e total inoperabil. Ce ar fi fost, nu-⁠i aşa?, dacă… n-⁠ar fi fost Al Doilea Război Mondial?! Cum ar fi scris, se întreba şi mă întreba Nichita Stănescu într-⁠un interviu pe care i-⁠l luam la mijlocul anilor ‘70, Arghezi, Blaga, Ion Barbu – „nu spun Eminescu – nuanţa creatorul Necuvintelor – fiindcă Eminescu a scris etern” –, dacă ar fi avut în spatele lor, precum Nicolae Labiş, de exemplu, cel mai cumplit viol al umanităţii care a fost Al Doilea Război Mondial?! Cine poate răspunde? Şi chiar dacă ar fi posibil un răspuns, la ce ar mai folosi el?! Ceea ce s-⁠a pierdut, dacă s-⁠a pierdut (iată, nu scăpăm de dacă), s-⁠a pierdut pentru totdeauna! Magda Ursache ştie bine, ca şi mine, că orice operă se produce într-⁠un anumit loc de pe pământ şi într-⁠un anumit moment al istoriei, că ea, opera, e ca un dat şi, fireşte, şi un rezultat al unor conjuncţii multiple. Nu strică să fim puţin filosofi, în sensul în care ne îndemna Călinescu. A regreta cărţile scrise doar în mintea autorilor sau nescrise – care or fi oare acelea?! – este, cu o expresie binecunoscută, folosită într-⁠un alt context şi de Magda Ursache, vânare de vânt.

O temă predilectă în eseistica şi publicistica autoarei este cea a tradiţiei. Magda Ursache îl aprobă pe Nicolae Breban pentru că marele romancier „vede tradiţia în cheie pozitivă, constructivă” în contra a ceea ce proclamă „noua voce critică” şi europenii noştri de nicăieri care nu fac decât să „îşi taie criteriul de sub picioare”. Remarcă şi fermitatea cu care Breban apără în cărţile sale de eseuri valorile naţionale şi demnitatea scriitorului, altminteri făcută ţăndări în epoca posdecembristă. Cât priveşte grupul literar constituit pe baza afinităţilor elective şi a unităţii de ideal estetic, la rolul şi importanţa căruia autorul Drumului la zid s-⁠a referit de atâtea ori, Magda Ursache subscrie la ideea că el, grupul literar, e tot ce poate fi mai opus găştii veleitarilor, „bisericuţelor ce se cred catedrale”.

Textele Magdei Ursache abundă în formule inspirate, acroşante şi scăpărătoare invenţii lexicale: democratură, postloviluţie, papirosferă, călinescită, zetetica, bookătărie, alambicothecă, privilighenţie etc. Să trecem în fugă prin „certoteca” culturii şi literaturii noastre. P.P.Carp refuză să meargă la înmormântarea lui Maiorescu motivând: „Nu-⁠i fac porcului o politeţă pe care nu mi-⁠o mai poate întoarce”. Camil Petrescu afirmă cu seninătate că „Sadoveanu este o glumă în literatura română”, iar Lovinescu îl încondeiază pe Camil în jurnal: „maniac…, groaznic de megaloman şi agresiv”. Pentru Arghezi, Nicolae Iorga este „un moş pârţag”. Pe Lovinescu, poetul îl defineşte cu metafora: „Îi este greu morcovului să facă fragi”. Nu tot atât de suav este Arghezi cu confratele mai tânăr Mihai Beniuc, care se împăuna nu doar cu faptul că ştie şapte limbi şi ruseşte, ci şi că e moţ. Îl gratulează cu formula „moţ de căcat”. Mai şocante sunt etichetările şi „exerciţiile de denigrare” ce au răsunat de la o tribună de mare audienţă care era emisiunea muzical-⁠politică a lui Iosif Sava: „tinicheaua Călinescu, Arghezi – Marele Zero, Noica – autor de tâmpenii cu românească în final. Li s-⁠au văzut la TV măselele de minte când spuneau vorbele astea” – punctează sarcastic Magda Ursache. De la Iosif Sava la fosta sa colegă şi şefă (la TVR) Alina Mungiu-⁠Pippidi la Televiziunea publică. Altminteri, ne-⁠am putea întreba ce caută binecunoscuta „ongistă” şi politoloagă în certoteca literară. Doar dacă considerăm literatură opera dramatică a doamnei Mungiu „Evangheliştii”, reprezentată la Iaşi. Magda Ursache amendează sever piesa şi spectacolul, aşa cum au făcut-⁠o de altfel şi alţi intelectuali şi publicişti de marcă, între care Adrian Papahagi şi Ioan Adam. Dar şi mai severă este cu o altă „operă” a „colivăresei de ocazie” şi anume „pamfletul-⁠necrolog” intitulat „Moartea unui clovn”, publicat în două ziare când tocmai se stinsese George Pruteanu, prieten vechi al celei care îl semna. „O autopsie publicistică fără precedent”, califică textul cu pricina Magda Ursache, amintind că pentru AMP tot clovni au fost şi – cine credeţi?! – G.Călinescu şi Petre Ţuţea. Doamna Alina Mungiu este şi profesor universitar, ceea ce mă bucură întrucât e un intelectual autentic şi informat. Doar că în această calitate, de dascăl, se laudă că studenţii săi nu citesc literatură română şi că „şi-⁠au creat un univers cultural al lor care nu are nimic românesc”. Încât, cunoscându-⁠l bine, ca şi semnatarul acestor însemnări, pe sclipitorul George Pruteanu, Magda Ursache lesne şi-⁠a putut imagina replica ghilotinantă a acestuia: „Nu mai călca în ridicol, Alina!”. Aşa, ca între (foşti) ieşeni şi prieteni.

În context Magda Ursache aminteşte scabroasa insultă pronunţată de Céline la adresa lui Proust. Ceea ce mă incită să citez şi eu câteva din certoteca franceză: Voltaire îl caracteriza pe Rousseau: „acest şarlatan mincinos şi gol; acest câine de vânătoare arţăgos şi răutăcios”. Astăzi, se „privesc” faţă în faţă în liniştea eternă de la Panthéon. Rimbaud era pentru Leon Bloy „un avorton care se pişă la poalele Himalayei”, iar Baudelaire se arăta îngrozit de George Sand: „G.Sand e proastă, greoaie, vorbăreaţă. Nu mă pot împiedica să mă gândesc la această stupidă creatură fără un anumit fior de groază”. Bataille spunea că Breton este „o bătrână băşică religioasă”. La rândul său, André Breton nu-⁠l iartă pe Anatole France nici măcar în ceasul tuturor iertărilor: „Pentru a-⁠i închide cadavrul trebuie golită una din cutiile de pe malurile Senei, pline de cărţi vechi pe care el «le iubea atât de mult» şi să se arunce totul în Sena. Nu mai trebuie ca acest om să producă praf, măcar cât e mort”. Jacques Prévert despre Montherlant: „un cur care se ia (se dă?) Grande de Spania”. Robert Desnos îl consideră pe Prévert „un putregai de care nu se pot ataşa decât câteva femei gata să nască, în absenţa monştrilor”. La moartea lui André Gide, Paul Claudel răsufla uşurat: „Moralitatea publică are de câştigat din asta (din moartea lui Gide, nota mea C.C.), iar literatura n-⁠are mare lucru de pierdut”. Delicatul Albert Camus îşi exprima scârba faţă de Paul Claudel: „Acest bătrân avid năpustindu-⁠se spre Sfânta Masă pentru a înfuleca onoruri… Ce mizerie!”. Céline vedea în Sartre o „satanică măruntă parşivenie îndopată cu căcat”, iar Eugen Ionescu îl „încorona” pe acelaşi Sartre „rege al dobitocilor”.

Comentariile Magdei Ursache privind războiul „româno-⁠român” din cultură sunt extrem de acide. Unul dintre ele se intitulează: „Memoriile ca exerciţiu de denigrare”, în chestie fiind şi Adrian Marino. Autoarea îl citeşte într-⁠o cheie pe măsură şi Viaţa unui om singur a acestuia îi apare ca „un testament în defavoarea culturii române… şi a scriitorilor importanţi, contestaţi şi negaţi obsesiv, redundant”, aceştia fiind Cioran, Eliade, Călinescu, Steinhardt, Noica şi mulţi alţii. Resentimentele faţă de Călinescu „provin dintr-⁠o carenţă afectivă: e fundamental rău, vorbind despre «parvenitismul unui fiu, orice s-⁠ar spune de slugă. Mama a fost o ţigancă pe proprietatea familiei Călinescu»”. Fiziologice…

În fine, Magda Ursache notează numai o parte din epitetele aplicate de Marino magistrului său: cabotin, farseur, penibil, ridicol, violent, cinic, fals, ipocrit, venal, duplicitar, abject, infatuat, emfatic, megaloman, grobian, diletant, anacronic, dogmatic, carierist. Într-⁠o emisiune a lui Iosif Sava, biograful ideii de literatură riposta isteric: „Luaţi tinicheaua Călinescu de pe piciorul meu că mă supăr!”. Cât priveşte spaima lui Marino de a fi considerat călinescian, de fapt spaima şi neputinţa multora în faţa geniului, Magda Ursache îi linişteşte: „Pe vârstnici şi pe junii literari pare a-⁠i uni, în fine, ceva: denigrarea vieţii şi operei lui G.Călinescu. Pentru toţi aceştia, cea mai gravă maladie literară este «călinescita». Numai că maladia asta e foarte rară şi foarte greu de luat. Călinescu rămâne irepetabil!”.

Da, şi mă gândesc că nu-⁠l paşte vreun pericol de a se molipsi de această boală nici măcar pe Gh.Grigurcu, care de aproape trei decenii grigurcuie, cu verbul folosit de cineva într-⁠un articol cu accente de pamflet, infatigabil, la aproape toţi marii scriitori de ieri şi de azi ai literaturii române, inclusiv la Călinescu, aspirând probabil să impună un nou canon, al său. Numai că noi ne încăpăţânăm să rămânem totuşi la… canonul Călinescu.