Scenariul istoric alternativ prim este mult mai întunecat decât istoria aşa cum o ştim noi, rezultatul fiind similar exerciţiilor istorice contrafactuale, deoarece îşi reasigură cititorii că trăiesc într-o lume mai bună, cea ficţională (sau, măcar una dintre ele) fiind, evident, un coşmar
Virtualitatea ficţională a cuvântului utopia, ca termen generic, poate fi intuită plecând de la nomenclatura sa complexă, în care negativul general din greacă „ou”, din textul canonic din 1516 al lui Thomas Morus (ou-topos = spaţiu de nicăieri), coexistă cu pozitivitatea ideală a prefixului „eu” (eu-topos = spaţiu bun, al 
plăcerii, amândouă fiind în combinaţie cu topos, cu locul), dar şi cu inserţia improbabilului temporal conţinută în „udepotia” (tărâmul de niciodată, neverland), datorată lui Guillaume Budé, unul dintre corespondenţii lui Morus. Această nomenclatură semnalează prioritar nonexistenţa, existenţa fiind rezervată încrederii cititorului (temporară, potrivit lui Toma Pavel (1)) în perspectiva ontologică a textului literar, a ficţiunii.
Dar ce se întâmplă atunci când se produce transpoziţia idealului fictiv din spaţiu în timp? Formal, utopia devine ucronie. În Utopian Thought in the Western World, Frank E. Manuel şi Fritzie P. Manuel (2) aplică eticheta de ucronie, înglobând în ea şi alterarea ortografică eucronie (timp bun), unei schimbări majore din gândirea utopică occidentală, produsă atunci când locul bun, starea bună a conştiinţei şi o bună constituţie sunt translate într-un timp viitor bun. În toată această ecuaţie intervine şi o nuanţare terminologică, datorată lui Abraham Maslow, care introduce termenul de eupsychia pentru a denumi o stare ideală a conştiinţei, deşi ideea fusese încorporată în utopia clasică.
Dar să vedem ce înseamnă „ucronia” în momentul genezei sale.
Termenul de „ucronie”, construit din privativul u şi chronos (timp), adică „non-timp”, intră pe scena utopiei prin Charles Renouvier, care îl inventează pentru a caracteriza aceea istorie fictivă a trecutului care e scrisă plecând de la presupoziţia că o divergenţă dintr-un punct critic al timpului a generat o cu totul altă istorie decât cea înregistrată de manualele şi tratatele oficiale (un exemplu este ucronia lui Louis-Napoléon Geoffroy-Château, Napoleon şi cucerirea lumii. De la 1812 la 1832. Istoria monarhiei universale (Histoire de la Monarchie universelle: Napoléon et la conquête du monde (1812–1832), editată, anonim, în 1836). Altfel spus, ucronia este o ficţiune construită pe toposul celeilalte dimensiuni, o istorie alternativă, indusă de virtuala modificare a unui eveniment din trecut, asemănător metodologiei abstruze a efectului-fluture (butterfly effect), definit de către Edward Lorenz.
Se impune o precizare: textul lui Renouvier din 1857, Ucronia, tablou istoric apocrif al revoluţiilor din Imperiul Roman şi al întemeierii unei federaţii europene, retipărită cu titlul Ucronia – utopia în istorie –, schiţă istorică apocrifă a dezvoltării civilizaţiei europene nu după cum a fost, ci cum putea să fie, introduce termenul de ucronie, dar nu şi discursul ucronic în sine, deja existent. Autorul francez deplasează interesul pe coordonata temporală, reinventând radical istoria, ceea ce înseamnă că, sub presiunea timpului real, cel istoric cedează şi se produce o breşă temporală prin care pătrunde ficţiunea ucronică şi 
permite eludarea realităţii indezirabile. Puterea ucroniei se exercită în raport cu istoria, deoarece permite accelerarea transformărilor istorice sau deturnarea unor evenimente, adică exact ceea ce face Renouvier atunci când concentrează Evul Mediu în trei secole şi grăbeşte apariţia modernităţii.
Ucronia e distinctă de alte exerciţii speculative care operează plecând de la „ce-ar fi dacă…”, precum istoriile secrete ficţionale sau nonficţionale, care nu au consecinţe de tip domino, sau istoriile contractuale (virtuale) din practica istorio-grafică, deşi, în cazul acestora din urmă, limita este ceva mai labilă. Istoriile contrafactuale sunt esenţialmente exerciţii intelectuale menite să sublinieze relevanţa unui anumit eveniment real prin extrapolarea unei linii temporale, pe când ucroniile privilegiază luxurianţa ficţională consecutivă modificării evenimentului istoric. Însă, tentaţia ficţionalizării anulează graniţa dintre ucronie şi istoria contrafactuală, mulţi autori cedând impulsului de a reconfigura istoria pornind de la premisa că un anumit eveniment ar fi putut avea şi o cu totul altă desfăşurare decât aceea pe care istoriile oficiale au consfinţit-o. Pe de altă parte, multe ucronii sfârşesc prin a-şi reasigura cititorii că istoria reală e totuşi de preferat aceleia abstruze, atunci când istoria ficţională se dovedeşte a fi infinit mai întunecată decât aceea canonică. Destul de populară la începutul secolului XX, istoria contrafactuală ţine mai mult de o dimensiune ludică, caracterul său speculativ şi gratuit ducând în ultimă instanţă la nesancţionarea sa de către mainstream. Un exemplu clasic de istorie contrafactuală, continuată prin ucronie, este volumul If It Had Happened Otherwise (Dacă s-ar fi întâmplat altfel, 1931), în care o serie de istorici elaborează scenarii mai mult ficţionale decât analitice.
Printre autorii prezenţi în acest volum se numără şi Winston Churchill, cu un eseu-ucronie, intitulat If Lee Had not Won the Battle of Gettysburg (Dacă Lee n-ar fi câştigat bătălia de la Gettysburg), scris din perspectiva unui istoric ucronic, trăitor într-o secvenţă temporală în care armata confederată a câştigat, şi care se întreabă constant ce-ar fi fost dacă evenimentele ar fi luat o altă turnură. Altfel spus, avem de-a face cu un istoric ucronic, ficţional, tentat de exerciţii contrafactuale. Date fiind virtuţile retroactivante şi demiurgice ale discursului ucronic, poate că n-ar trebui să surprindă faptul că şi Winston Churchill a experimentat genul. În Dacă Lee nu ar fi câştigat bătălia de la Gettysburg, rezultatul scontat de către viitorul om de stat – pus aproape în practică ulterior – este apariţia pe scena lumii a unui colos politic anglofon, format din englezi şi americani (English Speaking Association), care preîntâmpină declanşarea Primului Război Mondial.
Exemplele de mai sus permit câteva observaţii: în primul rând, ucronia sabotează realitatea şi configurează situaţii posibile concurente, neactualizate. Spre deosebire de actul ei oficial de naştere, ucronia nu propune întotdeauna lumi mai bune, ci lumi altfel ivite din jocul intelectual cu date cunoscute, transmutate în imaginar. Uneori, aşa cum se întâmplă în Omul din castelul înalt, romanul lui Philip K. Dick, scenariul istoric alternativ prim este mult mai întunecat decât istoria aşa cum o ştim noi, rezultatul fiind similar exerciţiilor istorice contrafactuale, deoarece îşi reasigură cititorii că trăiesc într-o lume mai bună, cea ficţională (sau, măcar una dintre ele) fiind, evident, un coşmar.
Efectul-fluture (the butterfly effect), operant în ucronie, generează dezbateri etice extrem de serioase atunci când divergenţa istorică se datorează călătoriei în timp sau liniilor temporale altenative din universuri paralele, problema centrală fiind în ce măsură intervenţia divergentă în trecut are voie să schimbe viitorul timpului vizitat. Poul William Anderson creează o serie întreagă de ucronii sub egida Time Patrol, unde „Patrula timpului” reprezintă o instanţă de control necesară călătoriilor în trecut, în condiţiile în care mulţi dintre agenţii acestor călătorii se implică în evoluţia timpului pe care îl investighează, alterând, de multe ori tragic, viitorul. Dar aceasta este o altă lecţie, miza fiind, în ultimă instanţă, imperativul intangibilităţii istoriei.
Note:
1 Apud: McHale, Brian, Ficţiunea postmodernistă. Traducere de Dan H. Popescu, Editura Polirom, 2009, p. 63.
2 Frank E. Manuel and Fritzie P. Manuel, Utopian Thought in the Western World, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge Massachusetts, 1997, p. 4
