Scriitorul pare preocupat în exces de a face, la fiecare pagină, o neîntreruptă demonstraţie de virtuozitate: este conştient de calităţile sale, de posibilităţile sale, de faptul că doar lui îi este permis să scrie aşa şi se bucură de acest privilegiu. Romanul este scris, e limpede, din interiorul unui stil brevetat, sadovenian.
Chiar dacă Sadoveanu ar fi acceptat o comandă oficială în acest sens (ceea ce, fără doar şi poate, intră în logica personalităţii lui), textul ne pune la îndemână toate dovezile că a relativizat-o sau a jucat dublu. Marian Popa îşi continuă însă nestingherit diatriba, fără a cunoaşte astfel de nelinişti deductive: „Este semnificativ că Sadoveanu nu vorbeşte niciodată despre români, ci numai despre mo
ldoveni, disociind în sens partitiv şi sovietic Principatele Române.” Mă tem însă că reproşul loveşte pe alături; disocierea cu pricina e doar adecvare la spiritul epocii: în secolul al XVI-lea moldovenii înşişi se considerau ca atare, moldoveni, nu români. Nu erau chinuiţi de patimi naţionaliste, de valori care au intrat în circuit ceva mai târziu. În plus, unele documente îl absolvă pe Sadoveanu: cine i-a citit însemnările moscovite din 1953, nu e străin de opoziţia fermă a prozatorului faţă de teoria identităţii specifice a limbii „moldoveneşti”. Sadoveanu nu accepta în nici un caz această mistificare politică. Culeg unul dintre nu puţinele fragmente pe această temă, pe care oricine le poate găsi într-un volum recuperativ, Pagini de jurnal şi documente inedite (2005): „A venit la mine Emilian Bâcov cu care am stat îndelung de vorbă despre frământările de la Chişinău în ce priveşte limba moldovenească despre care unii moldoveni ar vrea s-o diferenţieze de cea românească, pentru nu ştiu ce interese. Încercările de a da drept limbă deosebită moldoveneasca, expresii şi cuvinte rostite provincial, e lipsită de seriozitate. Eminescu şi Creangă sunt înţeleşi de moldovenii din Republica Socialistă Moldovenească mai bine decât bucureştenii, cărora, pentru Creangă, li se dă un glosar explicativ. (…) E o lucrare de desfacere a limbii literare pusă la cale de nişte nepricepuţi analfabeţi.” Nu e bine să ne jucăm cu vorbele. Cu tot oportunismul său politic, Sadoveanu, unul dintre cei mai „moldoveni” scriitori români, nu devenise totuşi antiromân. Nu îl eroizez în nici un caz pe autorul lui Mitrea Cocor (discuţia despre paternitatea acestei cărţi sunt secundare: scriitorul a semnat romanul, deci i-a făcut loc în opera sa, şi l-a asumat!), a cărui obtuzitate politică interesată este evidentă; dar nici nu mi se pare fair play să îi punem în seamă toate ticăloşiile posibile. De ce să ne încăpăţânăm să vedem în Nicoară Potcoavă o carte antiromânească, când ea se vrea, totuşi, cu totul altceva? Şi când ea este, cu oricâtă mefienţă ar fi citită, o reuşită stilistică. (Inevitabil, şi acest lucru i s-a reproşat…)
Sigur, ar fi necuvenit să ignorăm cu totul background-ul ideologic ar cărţii. Dar cred că nu el este esenţial astăzi la o relectură lipsită de patimă. Dimpotrivă, altceva avea de probat prozatorul, pentru a mai rămâne credibil chiar şi politic: că rămăsese scriitorul valoros pe care lumea literară îl admirase. Omul politic îşi căpăta girul din autoritatea scriitorului, nu invers. Prin urmare, o repunere în drepturi a acestuia din urmă era o mutare strategică pe care un bun şahist cum era conu’ Mihai nu avea cum să nu o intuiască. Nicoară Potcoavă îl readucea, de fapt, pe Sadoveanu pe terenul său. Îi oferea şansa de a face o demonstraţie de forţă, de vitalitate, în fond: scriitorul trebuia să confirme că este încă viu.
Nu e o constatare inedită: Nicoară Potcoavă nu este un roman istoric. E un roman istoric în aceeaşi măsură în care, să spunem, Tache de catifea al lui Ştefan Agopian este un roman istoric. Locul său nu se află alături de Neamul Şoimăreştilor, Nunta domniţei Ruxandra, Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă ori Fraţii Jderi. Atunci când nu îl analizează în capitolul despre Cărţile istoriei şi ale miturilor din lucrarea „Cărţile” lui Mihail Sadoveanu (1981), Ion Vlad are dreptate; greşeşte în schimb atunci când nu include romanul în capitolul Cărţile înţelepciunii, pentru că acolo îi era locul. Eugen Simion observa foarte bine, în Scriitori români de azi, vol. II, această tradiţie, specific sadoveniană, în care cartea trebuie plasată: „Nicoară Potcoavă este o scriere de înţelepciune bătrânească şi mai puţin o povestire istorică, unde acţiunea epică, desfăşurarea rapidă a faptelor ar trebui să predomine. (…) Faţă de romanele istorice mai vechi (Zodia Cancerului, Fraţii Jderi), o deplasare de accent s-a produs aici în favoarea limbajului şi a meditaţiei.” Într-adevăr, nu eroicul este registrul acestui roman; personajele nu mai au de demonstrat nimic, ele intră deja în scenă cu acest statut de eroi, ele sunt plasate din start de partea bună a istoriei. Nu acţiunea ocupă prim-planul, nu aventura captează atenţia cititorului, nu evenimentele beligerante, nu înfruntările directe, deşi nu lipsesc cu totul, dau ritm intrigii. Densitatea faptelor lasă de dorit, romanul nu mai este epopeic, aşa cum erau cele din anii ’30. Personajele, deşi exemplare, impulsionate permanent de simţul sfintei datorii faţă de dreptate, par a avea o mai mare plăcere de a sta locului şi a vorbi decât de a purcede la drum şi a trece la fapte. Acestea parcă dau buzna peste ele. Pregătirea lor ţine de sensurile adânci ale existenţei, se pregătesc pentru moarte cu mai mare tragere de inimă decât pentru cucerirea puterii. Sunt mai mult înţelepţi decât soldaţi.
Sunt, de fapt, şi aici vreau să ajung, nişte personaje-sinteză. Rostul lor nu e să rescrie o istorie, nici să o mute în mit. Justificarea lor este să ilustreze dacă nu întreaga tipologie sadoveniană, atunci o bună parte a ei. Nicoară Potcoavă nu mai este un personaj imprevizibil, ci unul cu destinul deja scris, care nu se cere decât rescris; el e, de la prima pagină a cărţii, un personaj de legendă. Cu alte cuvinte, viaţa i-a fost deja scrisă. Tot ce mai apucă să facă este repetitiv şi simbolic, inclusiv sacrificiul inevitabil; singura sa posibilitate este să ilustreze o tipologie deja fixată, să nuanţeze un rol prestabilit. În relaţie cu el, însoţitorii săi nu fac decât să reia situaţii-tip din epopeea sadoveniană. Principala lor aventură este aceea de a ilustra, cu o precizie şi o meticulozitate demonstrative, „omul sadovenian”. Eroi, înţelepţi, tineri repeziţi şi înamoraţi subit, sărmani care aşteaptă clipa dreptăţii, muieri focoase şi îndărătnice, preoţi vicioşi, orfani virtuoşi, în fine, întreaga tipologie sadoveniană este chemată la apel în roman. Aproape toţi au harul sau măcar plăcerea vorbirii; acesta este, de fapt, resortul care îi mişcă. Toţi sunt vorbitori ai aceluiaşi dialect, cel sadovenian. Mai mult decât atât, stilul sadovenian consacrat a atins o densitate la limita artificialităţii. Scriitorul pare preocupat în exces de a face, la fiecare pagină, o neîntreruptă demonstraţie de virtuozitate: este conştient de calităţile sale, de posibilităţile sale, de faptul că doar lui îi este permis să scrie aşa şi se bucură de acest privilegiu. Romanul este scris, e limpede, din interiorul unui stil brevetat, sadovenian. De oriunde am decupa un pasaj, el se resimte de pe urma acestui efort de reconstituire, în exces chiar, a unei limbi specifice, îndelung încercate. Iată, de pildă: „Când şi-a ridicat ochii tiviţi cu roş de pe carte, moş Hristofor a clămpănit de două ori din fălci goale şi a prins a tremura. Văzuse, oprit în uşa deschisă, pe vodă. Nicoară ascultase cartea de ameninţare cu sprânceana încă mânioasă, dar când diacul cel bătrân s-a spăimântat, măria-sa a prins a se însenina şi a zâmbit.” Fiecare cuvânt este atent drămuit, sonoritatea pare a ghida fraza, nu potenţialul ei de reprezentare. Patina veche, efectul retro nu mai sunt păstrate pentru scenele semnificative: stilistic, nu există nici o frază ternă, neutră, apatică în roman. Oricât de palidă epic, fiecare pagină este, întâi de toate, o performanţă stilistică. Mai precis spus, o probă de virtuozitate, o expunere a tuturor trucurilor şi mărcilor stilistice ale operei sadoveniene.
Prin urmare, cred că Nicoară Potcoavă este, înainte de a fi un roman istoric instrumentat ideologic, o carte-sinteză. Este demonstraţia finală, epilogul unei opere conştiente de ce are ea mai bun. Este un inventar al sadovenismului. Un bilanţ, de nu chiar un decont. Are, din acest punct de vedere, o încărcătură testamentară. Un mare scriitor îşi rescrie cartea de debut de pe o altă poziţie, cu o altă anvergură, de pe edificiul propriului statut de scriitor clasic. Din interiorul propriului stil, sub presiunea unei tradiţii care e propria operă. E un fenomen care se întâmplă numai în cazul marilor scriitori: principala referinţă, principalul sistem valoric, singurul, de fapt, cu care simt nevoia să mai intre în dialog devine propria operă. „Trup sfânt şi hrană sieşi”… Sadoveanu face o ultimă demonstraţie de forţă: nu numai că doar el poate scrie aşa în literatura română, dar numai lui i se cuvine să scrie aşa şi să rămână, totuşi, original. Nicoară Potcoavă poate fi citit ca un meta-roman. O interpretare a propriei opere, venită într-un moment când resursele miezului originar al acesteia păreau epuizate. E orice numai un roman construit după reţeta realismului socialist nu! Ceea ce poate părea şi chiar era încărcătură ideologică este secundar în comparaţie cu această miză a reinterpretării propriei opere pe care Sadoveanu trebuie să o fi chitit atent, dar discret.
Aşa cum este, de fapt, imensa învăţătură şi cunoaştere esoterică strecurată în opera sa.
■ fragment
