Există câteva date, valori sau principii care, în mod curios, prind un anumit relief mai ales în societăţile pe care le-am numit închise, vase sociale închise. Noţiunile de elită, de exemplu; de aristocraţie, dar şi de valoare. Ca să nu mai vorbim de termenul de cultură care, decenii la rând, în România zisă comunistă s-a colorat de cu totul alte valori şi substanţă.
Cioran, furibund, acuză România că ar fi o ţară, un loc al ratării. Paradoxal in extenso cum era adeseori, mai ales în scrierile de tinereţe, făcea chiar elogiul ratării, ca o formă sigură a realizării. Posibil. Pentru unii!
Dar pentru a nu mai rata încă o dată – şi acum e vorba de o halcă mărişoară a istoriei noastre naţionale, vorbim de acea jumătate de secol petrecută de câteva generaţii umane sub ceea ce s-a numit comunism! – pentru a nu rata acest segment important al existenţei noastre individuale şi istorice, va trebui să-l privim, să-l contemplăm şi să încercăm să-l descriem cu o anume atenţie şi gravitate. Recurgând chiar la unele artificii de logică, aşa cum, în matematică, în geometrie se uzează de cunoscuta reducere la absurd. (A caricaturiza, afurisi şi încondeia în diverse moduri această perioadă, sau, pe dos, a-i ridica elogii, slujind mai ales interesele meschine ale celor de azi, cum fac nu puţini comentatori, e o cale sigură de a o rata!)
Dacă întoarcem covorul pe dos sau răsturnăm tabloul pur şi simplu – unele pânze ale picturii moderne, din şcoala action painting mai ales, pot foarte bine să fie răsturnate cu capul, presupus, în jos! – vom descoperi, dacă nu lucruri profund revelatorii, totuşi unele extrem de interesante, pe care le-am putea numi chiar valori ale dictaturii, ale oricărei dictaturi, din orice timp, aproape! A
cest exerciţiu ne-ar convinge printre altele că epoca teribilă şi nefastă a luat cu adevărat sfârşit. Se ştie că istoria, cea reală, profundă, semnificativă, nu se ghidează după datele calendaristice sau după unele tratate savante; astfel Revoluţia Franceză nu se termină brutal cu anul 1804 când Naopleon Bonaparte se declară împărat; se ştie, campaniile sale militare care au cutreierat Europa au fost tot atâtea ocazii şi manevre de a implementa noile principii ale burgheziei în mişcare, în ofensivă, iar simbolul Franţei ales de el, albina, arată cultul ce trebuie dedicat muncii – un termen absolut contradictoriu principiilor vechii aristocraţii! – Spiritul Codului său şi al decoraţiei sale, Legiunea de onoare, nefăcând decât să întărească şi să răspândească aceste idei ascunse şi extrem de noi, burgheze, care au întovărăşit războaiele sale. La fel, se spune pe bună dreptate că secolul XIX nu se opreşte la data sa calendaristică, iar secolul trecut, al XX-lea, a trebuit să aştepte primul război mondial pentru a-şi afirma profilul şi caracteristicile!
Unii, e drept, furibunzi la rândul lor, afirmă şi clamează că sistemul nostru comunist nu s-a terminat odată cu revoluţia din decembrie şi că el, acest tip de organizare socială şi de valorizare, continuă şi azi. I-am numit furibunzi, deoarece, fără să vrea, şi unii dintre ei chiar şi fără s-o bănuiască, au dreptate; numai că, vai, nu ştiu ce să facă cu ea, o dreptate care, în gura lor, stropită de gesticulaţia lor cu mult prea interesată, prea vehementă şi partizană, devine iute o falsitate, un neadevăr cras. Şi inteligenţa unora, în acest caz, nu-i ajută prea mult!
Dar înainte de a vorbi despre continuitatea vechiului regim, azi, să încercăm a-l înţelege. Mai bine zis, să încercăm a-l privi şi pentru asta vă propun să jucăm o mică piesă de teatru şi să ne transformăm în actori – în buni actori! – ai unei stări, ai unui scenariu. Să facem pur şi simplu elogiul acelei perioade, aşa cum, altădată, marii scriitori îşi etalau opiniile, afirmând contrariul bunului simţ, dacă nu al adevărului, al evidenţei. Astfel, Erasmus face Elogiul nebuniei, iar Jonathan Swift descrie omul contemporan când în forma unui uriaş, când în forma unui pitic mărunţel, pe care alţii, figuri exacerbate, îl puteau ridica de jos şi ţine în palmă, uimindu-se şi amuzându-se de precaritatea şi de ridicolul involuntar al acestei gânganii.
Există câteva date, valori sau principii care, în mod curios, prind un anumit relief mai ales în societăţile pe care le-am numit închise, vase sociale închise. Noţiunile de elită, de exemplu, de aristocraţie, dar şi de valoare. Ca să nu mai vorbim de termenul de cultură care, decenii la rând, în România zisă comunistă s-a colorat de cu totul alte valori şi substanţă. Artele, literatura şi ştiinţa, inclusiv ştiinţele umane, care, după îngheţul stalinist, au început nu numai să respire şi să se manifeste tot mai clar şi mai plenar, mai evident, dar au încercat un lucru care nu era posibil pe scena deschisă a politicii şi a socialului: continuarea vechii Românii, a valorilor şi a numelor ei marcante, în fapt, o negare, chiar şi sotto voce, a stării de fapt, a presiuni politice formidabile, a falsei ei istoricităţi!
Unele spirite grăbite şi uşurel furibunde de azi, constatând că la noi nu au existat mişcări de masă opuse regimului sau exemple marcante de dizidenţi politici, conchid că nu a existat opoziţie faţă de sistem. Reducând formele de luptă contra unei dictaturi doar la cele violente, deschise, declarate. Numai că, ce să faci, nici dictaturile instalate de Ruşi în ţările din estul Europei nu erau perfect identice, ele luând, încet-încet, forma reliefului istoric şi psihologic al locului, provocând şi reacţii pe măsură – în concordanţă cu istoria şi reflexele locului. Sigur, prin aceasta noi nu vrem – şi nici n-am putea! – scuza sau nega în totalitate aşa-numita pasivitate sau perplexitate românească în faţa acelui tăvălug „eliberator” ruso-bolşevic care a durat o jumătate de veac. Dar, dacă în România nu a existat violenţă fizică, contestatară, recuperată însă amplu de singura revoluţie violentă a aceloraşi ţări din Est, dar şi ea contestată de acele spirite furibunde! – nu înseamnă că nu a existat un spirit al negării, ca şi unul al violenţei, manifestat însă în forme aparent edulcorate. În realitate, forme, cum sunt cele ale culturii sau ale gândului, ale creaţiei – dacă ele sunt reale, majore! – sunt mai eficiente, uneori, decât cele violent fizice. Mai puţin spectaculoase, e drept, dar mai durabile şi mai active în substratul social şi psihologic.
Îndrăznesc să afirm, că, prin ampla mişcare de creaţie în literatură, când câteva generaţii biologice de creatori, uneori de prima mână, s-au asociat, s-au recunoscut ca o formă a unei complicităţi de fund, a unui entuziasm greu explicabile azi şi care nu apar decât ca urmare a unei presiuni politice generale, noi, Românii am intrat, am reintrat în Europa cu decenii înainte de actul administrativo-economic perfectat cu câţiva ani în urmă! Nu puţini, probabil, mă vor acuza că pledez pro domo vorbind de meritul acestei generaţii ‘60, care, cum o spuneam, a fost multiplă şi enormă; dar cele două decenii de creaţie în libertate socială a literelor autohtone nu au scos la iveală nici a zecea parte din realele scrieri şi capodopere ale deceniilor şase, şapte şi opt. Şi nici de personalităţi reale, ca cei iviţi şi formaţi în acei ani, în ciuda – sau, mai ştii, poate tocmai din cauza! – interdicţiilor, cenzurii, obtuzităţii şi mitocănismului aparatului de partid şi administrativ. În cultură şi nu numai, deoarece cultura şi oamenii ei erau în atenţia continuă a acestui aparat, indiferent de etapele şi culorile sau tacticile regimului. Dictatura nu se teme precum azi democraţia şi capitalismul, de falimentul bănesc şi economic; dictaturile, cu precădere cele zise ideologice, o invenţie terifiantă a secolului trecut, cu mult mai teribile decât cele cunoscute, militare, care urmăreau doar puterea fizică şi armată – dictaturile negre, brune sau roşii, indiferent, se tem mai ales de Spirit! Deoarece terenul lor de luptă, dar şi ambiţia lor istorică şi grandilocventă este, în esenţă, pe acest teren!
■ Fragment
