L‑aţi cunoscut pe Paul Georgescu în perioada aceea?
L‑am cunoscut prin Nichita. Nichita îl vedea mai des. Eu nu lucram la Gazeta literară, dar uneori Nichita aranja să ne întâlnim la Capşa. Paul Georgescu mergea în fiecare seară la Capşa, unde veneau băieţii de jos, de la Universul, cu şpalturile. De câteva ori, noi, amicii lui Nichita – Cezar Baltag, Grigore Hagiu, eu şi Matei Călinescu – ne‑am întâlnit cu Paul Georgescu la Capşa, la masa lui. La revistă, nu ajungeam să stăm la el în birou.
La Capşa exista boemă literară?
Nu era boemă. Vremea nu permitea aşa ceva. Erau vremuri dure încă.
Sărăcăcioase…
Sărăcăcioase. Nu uita că în ’58 Dej a lansat un nou val de arestări după Revoluţia din Ungaria. Într‑o noapte din ’58 au fost arestaţi 40.000 de oameni. Îţi dai seama ce val de teroare se abătuse peste întreaga ţară. Capşa, ca şi Nestor, şi barul de la Athénée Palace trăiau o anumită inerţie hotelieră şi culturală.
Prin anii ’80, cafenelele literare deveniseră locuri unde se făcea disidenţă politică. În perioada aceea nu existau grupuri de scriitori prin cafenelele literare, care vedeau altfel viaţa literară?
Asta a fost mult mai târziu. Nici nu se punea problema unei disidenţe atunci. Repet, se punea problema supravieţuirii. Se punea problema supravieţuirii la două niveluri: cel mai dur – să mori sau
să trăieşti, să fii liber sau să stai în puşcărie, ca alte zeci de mii de intelectuali, şi al doilea nivel, să publici sau să nu publici ca scriitor. Grupul nostru de tineri… nici nu existam ca scriitori, spre deosebire de celelalte segmente ale generaţiei noastre, care erau deja glorioase, aveau deja volume şi publicau, bineînţeles, articole politice în Scânteia tineretului, în Gazeta literară, care era, în acele vremuri, mai ales o gazetă politică. Grupul nostru era de tot marginal. Singurul dintre noi care lucra era Nichita, lucra corector la revista Gazeta literară. Mai aveam un prieten de‑al nostru, Petre Stoica, corector la ESPLA; ca reprezentare oficială, grupul nostru nici nu exista. Noi speram, aveam un vis estetic absurd. Noi speram într‑o literatură adevărată. Şi după lansare, multă vreme, grupul nostru a purtat această etichetă de estetizant.
Asta înseamnă şi disidenţă…
Nu, ni se spunea estetizanţi şi eram atacaţi. Eu am fost atacat în Scânteia când am publicat o singură schiţă. Am fost pus sub egida lui Karl Jaspers. De altfel, bine, erau atacaţi şi Nichita, şi Cezar Baltag, ca promotori ai idealismului reacţionar contemporan. De altfel, aceste atacuri erau bine vizate. Paul Georgescu îi sfătuia pe Nichita şi pe Cezar să publice lucruri angajante pe moment: „Jos mâinile de pe Coreea”, temele vremii. Literatura se amesteca tot timpul cu ziaristica politică. Georgescu îi îndemna, deci, pe poeţi să publice nişte lucruri comandate de partid, ca să poată să publice şi altceva în Gazetă.
Cum se făcea comanda de la partid?
Nu ştiu. Nu eram nici la partid, nici la gazete.
Dar nu aţi aflat din discuţiile cu ceilalţi?
Ba da, erau un fel de campanii, cum se întâmpla în industrie şi în agricultură. Se dădeau teme de la partid, cum ar fi „strânsul recoltei”, „moartea chiaburilor” sau „portretul duşmanului de clasă”. Erau chemaţi scriitori şi li se dădeau foarte mulţi bani. Erau case de creaţie extrem de luxoase, Mogoşoaia, Pelişor, unde cu câţiva lei pe zi stăteai în nişte apartamente extrem de luxoase şi scriai la comandă romane, poeme, balade. Iar critica literară nu făcea decât să aplice cuvântul partidului în literatură.
Dar cum au apărut casele de creaţie şi avantajele materiale pentru scriitori? Drepturile de autor, în ’58 sau în ’57, erau foarte mari. S‑au păstrat aceleaşi până în 1989.
Ăsta a fost singurul lucru pe care l‑a făcut Sadoveanu pentru cultură. Pe de o parte, a grevat literatura cu exemplul său extrem de nociv – şi nu numai literatura, dar şi viaţa socială a României – scriind acel roman, Mitrea Cocor, în care a propus modelul cel mai negru, modelul cel mai barbar pentru colectivizare, pentru furtul pământului de la ţărani. A distrus toată baza românească, pentru că baza românească este ţăranul. Baza românească nu numai fizică, ci şi cea din conştiinţă. Şi astăzi majoritatea intelectualilor de la oraşe sunt fii de ţărani şi au o psihologie ţărănească. Vă daţi seama ce rău a făcut cartea lui Sadoveanu satelor… Un scriitor mare poate scrie şi cărţi proaste. Dar Mitrea Cocor nu e numai o carte proastă, e o carte nocivă, duşmănoasă ţărănimii române. Dar el a acceptat preşedinţia Republicii. Modelul său politic a fost urmat, după aceea, de alţi conducători improvizaţi: Chivu Stoica, Dej şi ceilalţi. Aceştia au aplicat acest model Sadoveanu la sate. Probabil că el şi‑a spus: vom trăi 1000 de ani sub ruşi, dar să trăim bine. Şi atunci a făcut legea aceea, a şi luptat pentru legea drepturilor de autor, în ’57. Atunci venitul mediu al scriitorului era cât al unui director general din minister. Până acum 10 ani tarifele erau mulţumitoare. Pentru un ciclu de poezii puteai să iei 1500 de lei, 2000 de lei. Atunci, pentru un roman puteai să iei câteva sute de mii, deci, ca şi în Rusia, deveneai bogat, dacă scriai mult şi erai bine văzut de partid.
Erau scriitori bogaţi?
Sigur că da. Însă nu era literatură pe vremea aia. Era o propagandă abia mascată.
În perioada aceea au apărut peste noapte şi multe instituţii culturale, filarmonici, teatre. Ce voia partidul?
Partidul a fost întotdeauna grijuliu în a păstra formele. Marea Adunare Naţională era un Parlament. Ce nevoie avea Ceauşescu de Marea Adunare? Hotărârile erau luate de C.C. şi la el acasă. El stătea trei zile de dimineaţă până seara în Marea Adunare, ascultând nişte roboţi în faţa lui, ca să păstreze forma. Comuniştii erau foarte grijulii cu formele instituţionale, o ipocrizie socială, la urma urmei.
Aţi fost în perioada aceea în case de creaţie?
Prima oară am fost în ’63.
Ce mit avea Camil Petrescu? Atunci circula trilogia sa…
Care trilogie?
Cu Nicolae Bălcescu.
O carte ruşinoasă, o carte scrisă la comandă. Iată una dintre cărţile scrise la comandă, în jurul căreia s‑a făcut mare tapaj. O carte care a manipulat şi a contorsionat toate datele istoriei româneşti, cu Bălcescu, în prietenia noastră cu ruşii ş.a.m.d. Iată un tip de colaborare pe care o făceau aceşti mari scriitori.
În ’56 a fost înăbuşită revolta din Ungaria. Vă amintiţi ce ecou a avut?
În viaţa studenţească; eram student la Cluj şi am participat imediat la câteva adunări. S‑au contestat marxismul, ca teză, şi limba rusă. Chiar după aceea s‑a şi scos limba rusă din universităţi. După ’56. Însă unii dintre studenţii agitatori de pe vremea aceea, mai ales de la Timişoara, unde a fost o demonstraţie de stradă, au fost arestaţi sau excluşi din Universitate. Iar în ’58 a urmat un alt val de arestări, prin care Gheorghiu‑Dej a vrut să‑şi asigure dominaţia.
În ’58?
În ’58 a fost valul, la doi ani.
În ’58 a fost arestat Ivasiuc, nu?
Nu, în ’56. El era unul dintre organizatorii unei manifestaţii studenţeşti care nu a mai avut loc pentru că securiştii le‑au luat‑o înainte, i‑au arestat. Fuseseră trădaţi.
Ivasiuc v‑a vorbit de această perioadă?
Mi‑a vorbit nopţi întregi despre puşcăriile lui. Păcat că nu a scris nimic despre asta. Îi era frică. Dar vorbea fantastic despre puşcăriile lui, la un cu totul alt nivel decât Goma. Cu o înţelegere a tipologiei umane. Vorbea comparabil calitativ în tonul excelentei cărţi a lui Ion Ioanid, însă cu mai mult spirit… Cartea lui Ioanid, care‑i profund obiectivă, nu‑i o carte plină de ură… Ivasiuc putea să păstreze o anumită distanţă faţă de suferinţele sale personale, ceea ce e rar la un om care a suferit. El putea să facă portrete obiective torţionarilor, ofiţerilor care‑l torturau. El a fost arestat, spuneam, la prânz, şi la ora 12, în aceeaşi noapte, nu mai avea nici un dinte în gură.
L‑a tentat vreodată să‑şi scrie amintirile din închisoare?
A făcut‑o, şi a făcut‑o prost, adică mincinos. Şi i‑am reproşat‑o de câteva ori. De exemplu, într‑un roman de‑al lui, unde acţiunea se petrece în timpul războiului, vine un lung cortegiu de prizonieri, cu hainele rupte, pline de nămol, cu supraveghetori care‑i lovesc. Or, acest lucru nu l‑a văzut în război, ci la puşcărie, sub comunism. Şi alţi scriitori români, dintr‑o măruntă ticăloşie, au făcut aceste transferuri nevinovate. Într‑o carte a lui Sorin Titel, pe care eu îl iubesc – un foarte bun scriitor al Banatului –, câţiva soldaţi nazişti trag cu automatele în nişte ţărani bănăţeni, urcaţi în copac. Şi l‑am întrebat: „Sorin, unde ai văzut asta în Banat?” Iar el mi‑a spus: „Nu e adevărat. Cei care trag sunt soldaţi sovietici!”. „Şi de ce i‑ai pus pe nemţi?” Nu e voie să faci aşa ceva. Aşa făcea Ivasiuc…
Să revenim la neliniştile tânărului Breban. Deci, la 18 ani aţi venit în Bucureşti. Aţi venit să faceţi facultatea de Litere, dar v‑aţi înscris la Filosofie.
Nu mi‑au fost acceptate actele şi m‑am dus ca strungar într‑o fabrică.
▪ Fragment din Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
