Noi, însă, cei din ţările din estul Europei, am mai trăit o astfel de globalizare, care a durat şi ne-a copleşit timp de vreo jumătate de secol, dar cu un sens opus, dacă pot vorbi aşa, sau cu un sens total diferit, care trebuia de-a binelea să ne adune, să ne amalgameze, să ne înglobeze nu numai fizic, dar şi moral şi ideatic, istoric chiar, mai mult sau mai puţin, în enorma şi mereu mişcătoarea, deşi foarte stabilă şi rigidă comunitate a seminţiilor şi popoarelor care constituiau imperiul Sovietic.
Am toată stima şi citesc cu interes scrierile celor care s-au străduit să descifreze, să înţeleagă şi să descrie un fel de concept imponderabil cum ar fi cel de specific naţional – de la Drăghicescu la Iorga, de la Blaga, la Călinescu sau Cioran… Nu, eu nu cred că există aşa ceva, deşi, e drept, poeţii şi aventurierii majori ai spiritului pot descrie şi ceva care nu există! Dacă definim zeitatea, de ce nu am face-o cu cea care, credem, ne locuieşte?
Românii au fost adesea atraşi nepermis de mult uneori de cuvinte care lor li se părea că li se potrivesc mai mult ca altora; că îi definesc chiar sau că sunt într-un fel proprietatea lor destinală! Cum ar fi dor sau noroc. Ambele cu semne întoarse unul spre celălalt – dorul, ca semn al acelui vânt sau briză interioară care ne apleacă, ne împinge sau ne atrage spre lucruri sau fiinţe care ne lipsesc, a căror absenţă ne face rău, făcându-ne bine!
Norocul, cu semn invers, o zeitate măruntă şi tenace, care, ca o fantomă nemuritoare, ne fuge mereu din faţă, răsfăţându-i pe alţii, de parcă la naşterea comunităţii noastre una din Parce ar fi uitat să ni-l arunce în leagănul timpului! Şi al Fiinţei. Dorul ne alintă, norocul ne uită sau ne necăjeşte, ne provoacă sau ne pedepseşte crunt, c
a unul din acei zei antici care aşteaptă jertfe scumpe pe altare de piatră, mereu pregătite, de parcă s-ar teme necontenit de trădare. Gelos şi tiranic, ca acei bătrâni viguroşi care nu-şi suportă singurătatea, deşi nu sunt făcuţi să trăiască în lume.
Care sau ce poate fi acest specific al unei comunităţi care l-ar deosebi net sau structural, destinal, de cei din jur sau de cei foarte depărtaţi? Faptul că spirite culturale de vârf ca cele citate mai sus s-au ocupat de acesta arată că avem de-a face cu un fel de realitate abstractă, necesară, însă, înţelegerii noastre şi care ar putea sau ar trebui să ne explice multe despre noi, firea şi istoria noastră, sau, mai ştii, unul din acele concepte profetice, pur şi simplu!
Evident, marele curent al romantismului european, care a influenţat binişor şi literatura noastră în curs de formare, dar şi ceea ce numim tezaurul folclorului nostru oral sau literar au hrănit sau poate chiar au format imaginea noastră despre noi înşine.
De aici au pornit toate acele idei şi curente, opere şi legende care ne-au fascinat sau iritat – pe unii! – amestecându-se intens în istoria noastră evenimenţială sau cronicărească. S-a ajuns până la poziţii clar contradictorii, nemaivorbind de abuzurile care s-au exercitat în numele acestui specific în istoria noastră recentă şi de care ne-am ocupat şi noi mai sus, vorbim, bineînţeles de mişcarea legionară şi de cea de-a doua dictatură comunistă. Iar după revoluţie, alte excese, venind din partea unor universitari sau eseişti, care au mers până acolo încât, contrazicând clişeele, unele grosolane lansate de cele două mişcări sau regimuri politice citate mai sus, ajung la concluzia că toate aceste mituri şi modele dominante ne-au făcut mai mult rău decât bine şi că, la drept vorbind, nici nu avem nevoie de ele, probabil că… nici nu au existat ca atare şi că rolul lor nu a fost decât să aţâţe sau să confuzioneze spiritele. Ca dnii profesori Boia sau Manolescu, sau ca acel mult discutat număr al revistei Dilema, apărut în anii nouăzeci, toţi au vrut să ne convingă, printre altele, de inutilitatea sau de ridicolul unor genii sau mituri naţionale sau istorice, vărsându-le pe toate nu numai în poala dictaturii, dar şi în cea, mereu productivă şi infinită, a afabulaţiei populare sau demagogice.
Nu, bineînţeles că nu vom intra aici în polemică cu aceste idei, deşi, e drept, teorii ale specificului unui popor, ale unei culturi şi nu numai a celei româneşti, naţionale, ne-au interesat din tinereţe. Mai ales fiind noi înşine tributari în vocaţia şi formaţia noastră literară marelui curent romantic european, filozofic, muzical şi literar. Ca şi unii incorigibili căutători de aur din textele romantice, mai ales ale literaturii americane, am vrea să aflăm adevărul chiar şi dacă sursele nu sunt pe deplin sigure şi chiar dacă această căutare aventuroasă a făcut nu puţine victime…
Ce e o legendă? În clasele primare, o învăţătoare ne-a explicat că o legendă este un basm care se înfăşoară în jurul unui sâmbure de adevăr. Ei bine, în cazul de faţă, al specificului naţional, care ar fi acest sâmbure de adevăr? Sau, mai ştii, poate este exact pe dos: specificul nostru, naţional este el însuşi o coajă, o crustă reală cu un sâmbure fantasmatic, mereu viu şi schimbător? Iată o altă posibilă definiţie care îşi schimbă nu numai culoarea, dar şi structura, după timp, moravuri, regimuri politice – democrate sau autoritare! – după istorici numiţi şi filosofi ai istoriei, după obsesii ale unor indivizi sau generaţii!..
În secolul trecut, deci recent, doi eseişti de marcă, Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica s-au încercat şi ei, cu supoziţii interesante, pe acest teren de legendă. Ultimul a fost chiar şi ironizat de Cioran, cu acel titlu parodic, Sentimentul paraguaian al fiinţei! Ironia filosofului francez era aici dublă, deoarece se întorcea şi contra tânărului care fusese el însuşi şi care, în câteva texte incendiare, încercase, în anii treizeci, nu numai să descifreze rolul nostru în timp şi în istorie, cum o făcea şi profesorul şi mentorul său în acel timp, Nae Ionescu – ştim cu ce rezultate dezastruoase în mişcarea de tineret! –, dar genialul tinerel de atunci îndrăznea să ne dea şi sfaturi, în cazul că am fi dorit, noi, Românii, să jucăm un rol, în sfârşit major, pe scena continentului, dacă nu a lumii. Lui Cioran i s-a părut că nu e suficient de a ne fi regăsit, după secole, strânşi împreună pe aceleaşi pământuri pe care am vieţuit secole, într-un stat unitar, apţi de o creaţie înaltă şi lucidă, dar ne acuză de a fi fost, noi Românii, eroii unei false istorii, actorii nimicului şi ai ratării, amestecând cu amar înaintarea şi perseverenţa noastră biologică, lingvistică, cutumieră, religioasă, în secole, cu absenţa categorică şi infamă a unui necesar eroism şi rol dominant faţă de aceleaşi secole care ar fi trebuit să ne confere un alt trecut. Poate, mai ştii, cu siguranţă şi cu precădere, un alt prestigiu! Chiar şi cel existenţial, al Fiinţei, cea comunitară, se înţelege, de care vorbea şi filosoful mai sus citat, care i-a fost mentor în acei ani, lui şi altor înflăcărate spirite genialoide ale anilor treizeci. Cum zicea deunăzi un mucalit, să vrei istoria României cu prestigiul Franţei! Sau al Spaniei!
Am amintit şi în alte texte de acest balans ideatic care ne este provocat, cred eu, de o anume nesiguranţă identitară, când vrem să afurisim sau să înnobilăm în exces istoria noastră, în polemică cu detractorii noştri sau pur şi simplu cu noi înşine: când nu suntem, ca în atâtea dramatice ocazii, mulţumiţi cu ceea ce ni se întâmplă, neavând puterea şi calmul de a ne auto-analiza până la capăt. Când ne lipseşte, uneori la modul caricatural şi infantil, simţul auto-critic, cel care determină capacitatea unui spirit viril şi responsabil de a-şi da lui însuşi şi celor din jur adevărata probă, măsură asupra lucrurilor şi întâmplărilor.
Suntem la sfârşitul acestui eseu despre aventurierii politicii româneşti din secolul trecut, idee care a plecat, o mărturisim, dintr-o reflexie absolut simplă şi jucăuşă în momentul când am pus cap-la-cap primele personalităţi fondatoare ale statului modern român, marele liberal I.C. Brătianu şi cei doi regi români, de origine germană, Carol I şi Ferdinand, constatând indubitabil rolul lor pozitiv şi major, aproape legendar, apoi pe care i-au urmat la conducerea naţiunii Carol II, Antonescu şi cei doi dictatori comunişti – personalităţi cu un marcat semn negativ şi nefast pentru ceea ce am fost şi suntem azi, de parcă am purta încă în spate – în memoria sau în conştiinţa noastră! – trupurile lor fumegânde şi grele, încă nu deplin elucidate în rolul şi ceea ce unii numesc blestemul istoriei noastre. Or, cum se poate încheia şirul unor personalităţi de la care unii aşteaptă şi azi cheia rezolvării unor probleme actuale, numite generic criză, decât printr-o astfel de temă indecisă, veşnic deschisă, de-a dreptul inutilă pentru alţii, ca cea a specificului nostru, a caracterului nostru şi nu atât, cum o mai spuneam, de unde venim şi încotro mergem, ci, cu adevărat şi în esenţă – cine şi ce anume suntem! Poate, mai ştii, e adevărat că sub presiunea acestei globalizări de care vorbeşte toată lumea, care, acum, la începutul secolului XXI, nu are decât efecte economice, în timp, însă, cum se tem unii, vom suferi şi efecte culturale, morale, cutumiere, lingvistice etc.! Dar atunci, evident, nu va mai putea fi vorba de o insondabilă şi veşnic fluctuantă problemă identitară.
Noi, însă, cei din ţările din estul Europei, am mai trăit o astfel de globalizare, care a durat şi ne-a copleşit timp de vreo jumătate de secol, dar cu un sens opus, dacă pot vorbi aşa, sau cu un sens total diferit, care trebuia de-a binelea să ne adune, să ne amalgameze, să ne înglobeze nu numai fizic, dar şi moral şi ideatic, istoric chiar, mai mult sau mai puţin, în enorma şi mereu mişcătoarea, deşi foarte stabilă şi rigidă comunitate a seminţiilor şi popoarelor care constituiau imperiul Sovietic. Avem deci, oh, ce ironic, dar şi ce pilduitor, de data aceasta, o experienţă în plus faţă de mândrele popoare ale Apusului Europei. Oare, noi, cel puţin, cei din centrul şi din estul european, vom şti să profităm de data aceasta din necazurile noastre bogate şi seculare – şi de ce nu şi din cele recente, zise comuniste şi care, spre mândria noastră amară, sunt departe de a fi ne-semnificative! – şi vom şti şi vom putea, în sfârşit, să ezităm o clipă sau un ceas sau o noapte înainte de a ne declara sfârşitul ca naţiune; Un popor ce poartă un nume, vorbeşte o anumită limbă şi a creat o suprastructură comparabilă cu cele mai însemnate din jurul nostru şi, odată cu sfârşitul naţiunii vom reuşi să respirăm uşuraţi şi să aruncăm peste bord toate legendele şi miturile care, zic unii (şi nu o afirmă cei mai neînsemnaţi fii ai acestui neam), ne-au ajutat să fim şi să rezistăm în timp?!
fragment
