Cultura, una dintre cele mai complete noţiuni societale, se vede astăzi eliminată până şi din discursul politic populist. Noţiunea cuprinde printre altele şi domeniul larg al creativităţii, de la isteţimea fermierului sau a meşteşugarului, la culmile inventicii savante sau ale superbiei creativ-artistice. De aceea cultura trebuie considerată şi în România politică liberală de stat. Aş face aici o paranteză exemplificatoare, aruncând o privire la felul în care este constituit minusculul nostru PIB şi aş remarca bizareria diferenţei dintre aportul de 1,42% al industriilor culturale şi bugetul general acordat domeniului culturii (nu numai Ministerului Culturii, ci tuturor segmentelor culturale) de doar 0,3%! Patrimoniul naţional cultural constituie, alături de limba română, dovada concretă a identităţii noastre naţionale, iar preocuparea specială pentru toate articulaţiile sale nu s-ar constitui doar într-un bun factor de imagine, ci s-ar transforma imediat în aport masiv de capital politic şi economic. Dacă am investi în instituţii culturale moderne, încăpătoare şi atractive, sau în obiective de patrimoniu arhitectural şi arheologic, am crea o suplimentară piaţă a locurilor de muncă, am valorifica talentul extraordinar al concetăţenilor noştri şi am creşte substanţial nivelul investiţiilor străine şi pe cel al veniturilor proprii.
Preambul
Obsesia mea legată de creativitate ca valoare specială a neamului românesc porneşte încă din adolescenţa mea studioasă şi a fost stârnită în special de întrebările pe care le adresam celor mai vârstnici: de ce oare ţăranul Brâncuşi, boierul Henri Coandă şi burghezul înstărit Gogu Constantinescu au ales să se realizeze aiurea, în loc să profite ţara noastră de pe urma geniului lor? Desigur, lista e mult mai lungă, dar situaţiile încep să se complice cu perioade istorice mai mult decât tulb
uri. Puţin mai târziu, aveam să mă bucur că, într-o aparentă stare de conştientizare, statul comunist a înţeles să valorifice dorinţa lui Henri Coandă de a se întoarce acasă. Aveam să constat cu tristeţe că bucuria mea a fost inutilă şi că întoarcerea marelui savant şi inventator nu avea să se constituie decât într-un bluff propagandistic.
După 1990, o dată cu intrarea mea în politică, am încercat din răsputeri să-mi conving colegii, dar şi instituţiile publice de importanţa patrimoniului naţional cultural ca semn indicibil al identităţii naţionale, identitate de care aveam şi avem nevoie pentru a ne putea pune în valoare resursele naturale şi umane. Succesul meu a fost limitat. Mă aflu astăzi în faţa unei noi provocări, redeşteptarea unui liberalism românesc autentic în nou înfiinţatul Partid Liberal Reformator care, iată, a aprobat în primul său congres Rezoluţia pe care am întocmit-o şi am propus-o, dedicată domeniilor Educaţie, Cultură, Cercetare şi pe care am intitulat-o: A Cincea Libertate. Această rezoluţie şi celelalte adoptate vor constitui suportul viitorului program liberal de guvernare a României.
A Cincea Libertate
Libertatea artelor şi ştiinţelor, a cercetării şi învăţământului, inovaţia, creativitatea şi mişcarea ideilor constituie pentru societăţile liberale avansate una dintre cele câteva pietre unghiulare. Libera circulaţie a cunoaşterii ar trebui să fie recunoscută, în viziunea ALDE (The Alliance of Liberals and Democrats for Europe), drept cea de a cincea libertate constitutivă a spaţiului unic european. Voi trece la o analiză sectorială şi voi începe cu mult dezbătuta problemă a educaţiei. Din păcate, ca multe alte noţiuni spulberate de demagogia politică autohtonă, şi această noţiune a fost golită de conţinut şi agăţată doar, pompos, la intrarea unui minister. Vreau să ne facem de la început foarte bine înţeleşi. Învăţământul de toate nivelurile este şi trebuie să devină un factor activ şi important în procesul de educaţie. Dar noţiunea generală presupune şi solida intervenţie a familiei, şi accesul nelimitat şi aproape obligatoriu la cultură şi la înalta spiritualitate, la morala tradiţională şi la cea modernă şi, ca un corolar al tuturor acestora, la civilizaţia socială.
Mi-aş permite să aduc dintru început două exemple ce reprezintă în acelaşi timp două carenţe atât ale învăţământului, cât şi ale sistemului educaţional în general. După cum se ştie, există în România, pentru a reglementa domeniul, o lege a cultelor. După cum este foarte normal, niciunde această lege nu impune cultelor acceptate să-şi diminueze acţiunea lor de capacitare dogmatică. Dar socotesc inadmisibil că nu instituie ca obligatorii mijloacele lor active de creare şi impunere a unei moralităţi individuale şi colective în societatea românească, societate care contribuie semnificativ la existenţa acestor culte. Al doilea exemplu. E cunoscut rolul din ce în ce mai important al părinţilor în modul de funcţionare al învăţământului preuniversitar. Sunt de asemenea active nenumăratele asociaţii ale acestora. Nu am întâlnit însă nicio acţiune corelată a părinţilor pentru a impune în regulamentele interne de funcţionare ale instituţiilor de învăţământ preuniversitar interzicerea etalării ostentative a diferenţelor de situaţie materială între elevi. Fie şi doar aceste două exemple ne pot ajuta să ne facem o idee despre felul în care diversele forme de manifestare ale societăţii, cât şi ale instituţiilor publice din domeniul mai larg al educaţiei ar putea contribui la începutul de diminuare, de rupere, a lanţului trofic al corupţiei româneşti. Nu întâmplător cităm numai ceea ce este populist din înţelepciunea populară şi anume că: „peştele de la cap se-mpute“, uitând să adăugăm şi partea a doua, „dar se curăţă de la coadă“. Or, trebuie să convenim, corupţia este în primul rând o gravă carenţă educativă a noastră, a tuturor. Revenind la învăţământ ca verigă importantă a sistemului educaţional, constatăm că infinita clamare a reformelor şi aplicarea lor formală fără o grijă firească pentru conţinut au adus pagube greu de remediat în procesul acumulării de cunoştinţe necesare formării tineretului nostru. Performanţele deosebite ce ne stârnesc aplauze în variate competiţii internaţionale sunt rodul unor benefice schimburi de experienţe dintre unul sau mai mulţi profesori dăruiţi cu un har special şi ale unor grupuri limitate de elevi sau studenţi supradotaţi. Ele trebuie încurajate, dar nu pot fi confundate cu realitatea sistemului. Această realitate este pusă în lumină de cel mai scăzut nivel de alfabetizare din Europa, nivel ce nu este imputabil doar sistemului deficitar de învăţământ, ci şi incapacităţii noastre generale de a constitui politici guvernamentale durabile şi coerente. Infrastructura rutieră precară şi lipsa endemică a mijloacelor de transport şcolar, starea medievală a multora dintre instituţiile de învăţământ preuniversitar din mediul rural şi mic orăşenesc, sunt factori ce nu pot contribui la o dezvoltare firească a învăţământului naţional. Şi nu este doar datoria unui minister, ci a tuturor autorităţilor publice. Aşa-zisa politică de informatizare a învăţământului preuniversitar nu a însemnat în plan naţional decât o înşelătorie pe bani publici. Nu mai există nicio legătură între verigile instituţionale ale sistemului. Învăţământul superior tocmai a eliminat din preocupările sale formarea de cadre pentru învăţământul preuniversitar. Puzderia necontrolată de întreprinderi private denumite fals universităţi a aruncat pe o piaţă a muncii, şi aşa diformă, o pletoră de indivizi cu diplome precare, iar o parte dintre aceştia au îmbâcsit şi învăţământul românesc. A nu se înţelege că tocmai noi liberalii ne opunem iniţiativei private din învăţământ. Trebuie însă să învăţăm a ne opune transformării unui principiu util, într-o practică derizorie.
O altă problemă, în afara motivării profesionale şi sociale a clasei profesorilor, care ne preocupă în învăţământul preuniversitar este şi reabilitarea curriculară. Au putut fi constatate carenţe grave de substanţă
şi de alcătuire superficială ce fac din programa şcolară un domeniu uşor previzibil al eşecului. Cele două reabilitări, cea a bazei materiale şi cea de substanţă profesională, trebuie să devină obiectivul real al unui consens politic şi nu amalgamul stupid de idei ce au caracterizat vestita iniţiativă a lui Traian Băsescu.
Propunem de asemenea o foarte necesară reconectare la sistemul general de învăţământ a unei reţele reînnoite de şcoli vocaţionale, cu atenţie sporită pentru profesii necesare activităţilor practice actuale, de alt nivel decât cel rudimentar-practicist din timpul comunismului, şi corespunzătoare modernităţii industriale şi economice a secolului al XXI-lea. Aş da un exemplu, chiar dacă ideea nu ne aparţine, dar ea începe să capete contur real în ţara noastră: este vorba despre „învăţământul dual” (produs al landului Baden-Württemberg) ce se află la el acasă, în lista produselor de export, deja pe locul doi, după celebra industrie de automobile. Învăţământul dual nu înseamnă decât viziunea ultramodernă a învăţământului profesional, iar staţia pilot aflată în zona Braşovului – îndrumată (pentru partea românească) de un coleg al nostru din PLR, profesorul Stelian Fedorca – a început să reprezinte un succes demn de evidenţiat, cu reverberaţii evidente în industria românească şi în piaţa locurilor de muncă bine remunerate. Închipuiţi-vă un tânăr român de 18 ani, din mâinile căruia ies cele mai importante piese ale motorului Porsche, care aduce lunar în casa părinţilor săi un venit de 3000 de lei. Nu mă pot împiedica să remarc că România a fost socotită partener favorizat datorită şvabilor plecaţi din ţara noastră, ţară pe care ei nu o uită şi încearcă din răsputeri să o ajute!
În fine, PLR propune metode de revenire la criteriile reale de performanţă în demersul de câştigare a titlurilor academice, cu precădere a celor de master şi de doctorat. Aplicarea haotică şi abuzivă şi unde era nevoie şi unde nu era – hotărât lucru, în învăţământul vocaţional, nu era! – a procesului Bologna s-a transformat în România într-o competiţie golănească între şmecheri şi pleşcari. Exemplul marilor universităţi ale lumii şi practica riguroasă păstrată în câteva rare situaţii în plan naţional e necesar a fi generalizate.
De sute de ani românii creativi ajung celebri în toată lumea, timp în care, România se complace la coada Europei, nerecunoscută. Avem datoria ca liberali de a contribui activ la ieşirea definitivă de sub zodia acestui paradox păgubos. Aş sublinia aici şi rolul creativităţii într-un domeniu ce desigur îi va surprinde pe mulţi şi în care această creativitate ar trebui să fie pusă în corelare cu recăpătarea sentimentului identitar.
Următorul domeniu al Rezoluţiei noastre este cel al cercetării ştiinţifice fundamentale şi aplicate, domeniu ce trebuie să devină, ca şi cel încă şi mai complex al culturii, al creativităţii şi al patrimoniului cultural naţional, o prioritate bugetară în opinia noastră pe acelaşi nivel cu sănătatea publică şi educaţia naţională. Trebuie să înţelegem că ne propunem inutil să reindustrializăm România şi să profităm inteligent de bogatele noastre resurse materiale şi umane din industria extractivă şi de prelucrare, din agricultură şi din turism sau din alte domenii, dacă nu repunem în drepturile fireşti de funcţionare la capacitate maximă toate institutele de cercetare, toate laboratoarele academice sau uzinale şi dacă nu acordăm facilităţi serioase mediului investiţional privat pentru a contribui în acest domeniu obligatoriu al modernităţii. Aplicarea teoriei statului savant a fost un factor determinant în refacerea tuturor marilor economii ale ţărilor civilizate ale lumii, din Japonia în SUA, fără să mai vorbim de bătrânele experienţe politice ale Marii Britanii, Franţei şi Germaniei, după cele mai grave crize, războaiele mondiale. Bătălia „creierelor“ trebuie să ajungă şi la noi o bătălie pentru inteligenţa românească. Dacă vom gândi astfel, dacă o vom considera o componentă decisivă de securitate naţională, vom reuşi! Trebuie să înţelegem o dată pentru totdeauna că nu putem participa la schimbul concurenţial de valori cu o gândire şi o aplicabilitate rudimentare! Cultura, una dintre cele mai complete noţiuni societale, se vede astăzi eliminată până şi din discursul politic populist. Noţiunea cuprinde printre altele şi domeniul larg al creativităţii, de la isteţimea fermierului sau a meşteşugarului, la culmile inventicii savante sau ale superbiei creativ-artistice. De aceea cultura trebuie considerată şi în România politică liberală de stat. Aş face aici o paranteză exemplificatoare, aruncând o privire la felul în care este constituit minusculul nostru PIB şi aş remarca bizareria diferenţei dintre aportul de 1,42 % al industriilor culturale şi bugetul general acordat domeniului culturii (nu numai Ministerului Culturii, ci tuturor segmentelor culturale) de doar 0,3 %! Patrimoniul naţional cultural constituie, alături de limba română, dovada concretă a identităţii noastre naţionale, iar preocuparea specială pentru toate articulaţiile sale nu s-ar constitui doar într-un bun factor de imagine, ci s-ar transforma imediat în aport masiv de capital politic şi economic. Dacă am investi în instituţii culturale moderne, încăpătoare şi atractive, sau în obiective de patrimoniu arhitectural şi arheologic, am crea o suplimentară piaţă a locurilor de muncă, am valorifica talentul extraordinar al concetăţenilor noştri şi am creşte substanţial nivelul investiţiilor străine şi pe cel al veniturilor proprii.
De sute de ani românii creativi ajung celebri în toată lumea, timp în care, România se complace la coada Europei, nerecunoscută. Avem datoria ca liberali de a contribui activ la ieşirea definitivă de sub zodia acestui paradox păgubos. Aş sublinia aici şi rolul creativităţii într-un domeniu ce desigur îi va surprinde pe mulţi şi în care această creativitate ar trebui să fie pusă în corelare cu recăpătarea sentimentului identitar. Vorbesc desigur despre politica externă. Îngemănarea politicii noastre externe cu cea de securitate internaţională şi regională, apartenenţa noastră la NATO şi UE au însemnat singurele momente semnificative de consens politic din timpurile recente. Constatăm însă şi în acest domeniu al multiplelor forme de diplomaţie că ne-am mulţumit cu această conectivitate, rămânând de multe ori reactivi şi inactivi în loc de a avea iniţiative şi a fi inovatori. Nimeni nu spune că trebuie să scoţi sabia când neprietenul te atacă fără menajamente în interiorul sau din exteriorul graniţelor tale, dar modalitatea de a te face prezent şi cunoscut în termeni diplomatici este încă neexplorată de către noi. Şi aş cita şi aici un exemplu semnificativ, punând în balanţă numărul mare de români performanţi ce-şi părăsesc ţara pentru a se face cunoscuţi şi a fi bine răsplătiţi pentru valoarea lor şi numărul foarte mic, mult prea mic pentru dimensiunea României, de înalţi funcţionari internaţionali ce necesită o tot atât de bună performanţă şi aduc de la sine şi venituri comparabile. Fără a menţiona impunerea şi promovarea intereselor noastre naţionale prin prezenţa acestora în diverse organisme politice şi economice ale lumii.
Filosofia politică pe care o propun ca liberal este cea care va pune capăt penibilei tranziţii care se ştie de unde şi din ce cauză a fost stârnită şi care pare a se fi pierdut pe drum, risipită în hăţişul proiectelor mici şi foarte mici, în privatizări greşite sau în evoluţii ulterioare fără noimă, în false programe de dezvoltare sectorială dominate toate de corupţia noastră endemică, mică sau mare.
Forţele creatoare ale naţiunii noastre găsindu-şi suportul necesar în politicile şi instituţiile statului vor contribui elocvent ca toate sectoarele productive să se reconecteze realităţilor mondiale. O societate şi o economie relaţionate informaţional vor deveni prin ele însele distrugătoare ale sistemelor de relaţionare de tip arhaic şi corupt, relaţionărilor prin grupuri sau clanuri. Sper ca Partidului Liberal Reformator să devină ceea ce ar fi fost obligatoriu să fie toate partidele politice şi anume o instituţie publică condusă de o disciplină strictă şi de legi transparente, în folosul cetăţenilor. Studierea rapidă şi conectarea sistemică la noţiunile şi valorile de capital social şi renaştere culturală multiplă sunt singurele purtătoare de progres real. Să ne aşezăm cu toţii sub deviza lui I.C. Brătianu: „Partidul să fie subordonat intereselor generale ale naţiunii!“
P.S. Îi mulţumesc doamnei Aura Christi pentru interesul pe care l-a arătat ideilor mele, cât şi pentru onoarea de a le prezenta, încă o dată, în paginile revistei Contemporanul. Ideea Europeană. Acest fapt îmi redeşteaptă vechea şi plăcuta amintire a unei îndelungi peripatetizări nocturne pe străzile Parisului alături de Nicolae Breban, în care unul dintre subiectele ce ne-au animat a fost, în bună parte, cel pe care l-am expus mai sus.
septembrie 2014
