România şi-a exilat valorile. România îşi discriminează literatura naţională. Întâmplător oare?
■ Cultura vie aduce 5,7% PIB-ului României. Şi beneficiază, în schimb, de 0,16%, din care circa 75% se duc la patrimoniu 2010. Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, domnul Kelemen Hunor, face public următorul fapt: cultura vie aduce 5,7% PIB-ului României. Şi beneficiază, în schimb, de 0,16 %, din care circa 75 % se duc la patrimoniu. E vorba de genocid cultural. E vorba de un atac la identitatea poporului român. Ceea ce ne face să ne întrebăm: interesele căror grupuri vădit antinaţionale servesc guvernanţii care s-au perindat la putere?
■ Procentul analfabeţilor în ţară a urcat la cifra îngrijorătoare de 12%, iar la capitolul lectură România a ajuns pe ultimul loc din Europa, e adevărat, alături de, straniu, greci.
■ La capitolul producţia de carte, România ocupă ultimul loc în Europa; da, şi aici suntem în coada Europei.
Cum e tratată literatura, cultura vie
Acasă. Există zeci, sute de localităţi rurale, unde nu vei găsi nici urmă de librărie, în schimb, vei vedea pârtii nefolosite, săli de sport în câmp sau terenuri de fotbal în pantă, ba chiar şi parcuri la marginea satelor. Pe parcursul ultimilor circa opt ani, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional n-a făcut achiziţii de carte pentru bibliotecile din ţară; vaga excepţie existentă confirmă, evident, regula, care serveşte interesele distribuitorilor, mai puţin pe cele ale editorilor şi scriitorilor.
Scriitorul român nu mai există în spaţiul public. Emisiuni culturale pe canalele publice – nici atât. Canalele comerciale nu intră în discuţie; aici cultura e o floare între flori.
Vreun străin îndrăgostit de România s-ar întreba, probabil, în ce ţinuturi şi-a exilat Ro
mânia poeţii, romancierii şi interpreţii de muzică clasică? Unde sunt artiştii români, despre care se vorbeşte mai tot timpul în treacăt, mai ales, atunci când se moare? Şi se moare în lumea artiştilor ţării pe capete. România şi-a exilat valorile. România îşi discriminează literatura naţională. Întâmplător oare? Dacă aţi intra în librăriile ţării, în majoritatea – transformată, de altfel, într-un fel de bric-à-brac, unde găseşti de la papetărie până la produse IT, jucării pentru copii şi altele – veţi găsi preponderent traduceri. Scriitorii români, prin a căror operă se defineşte identitatea naţiunii române nu rareori lipsesc sau îşi pot găsi expuse cărţile la nivelul broaştei, dacă nu ascunse printre rafturi, ca şi când am trăi vremurile unui foarte ciudat samizdat. Explozia interesului faţă de traduceri după 1989 şi dezinteresul statului faţă de literatura română vie, stat care a început liberalizarea prin cultura vie, a dus la dispariţia cărţilor scriitorului român din librării. Excepţiile existente – între care se numără şi op-urile celor câţiva comentatori la modă, vagi „filosofi” fără operă, foşti cronicari de arte plastice sau procurori culturali cu veleităţi de ordin teoretic în domeniul moralei – confirmă regula.
În străinătate. În timp ce sub dictatură, în România, zeci, sute de biserici erau fie şterse de pe faţa pământului, fie transformate în depoz
ite, în timp ce la ora actuală ţara e împânzită de zeci, sute de lăcaşe de cult neterminate sau abandonate, la Maastricht, în Olanda, o veche catedrală dominicană din secolul al XIII-lea a fost transformată în librărie, după ce o vreme a fost parcare de biciclete. Proiectul (2008) a câştigat deja mai multe premii, unii iubitori de carte socotind-o cea mai frumoasă librărie din lume.
În librăiile de la Paris, Roma, Beijing sau Moscova, în vitrine, tronează, firesc, la locuri vizibile, scriitorii naţionali, cu volume puse la vedere, cu postere, întâlniri cu cititorii, iar piaţa traducerilor este atent supravegheată. Piaţa traducerilor din Anglia deţine 5% din producţia de carte, restul constituind literatura naţională. Nu ne-ar mira, dacă în urma unui sondaj făcut în România, s-ar constata că procentul respectiv este exact invers, adică vizibil în defavoarea literaturii naţionale.
Este limpede că în cazul în care va persista politica de defavorizare şi discriminare a literaturii române, nu peste multe decenii se va vorbi despre disoluţia statului român. De ce să ne mai mire atunci imaginea României în lume? Dl T. Băsescu susţinea că e vorba de o ţară de mâna a doua. Dacă prin instituţiile statului, România – care se defineşte prin Eminescu, Eliade, Cioran, Brâncuşi, Ionescu, Tzara, Panait Istrati, Blaga, Maiorescu, Nichita Stănescu şi alte vârfuri, va continua să-şi trateze astfel valorile, inclusiv cele date de literatura naţională – această ţară va deveni, încet, treptat, ceea ce şi-a dorit preşedintele, sprijinit de intelectualii săi de curte: o ţară de mâna a doua.
