Citiți în nr. 10 / 2014 al revistei Contemporanul
Din sumar:
■ Nicolae Breban. Specificul național
■ Andrei Marga. O scriere filosofică de cotitură
■ Alexandru Surdu. Memorialul de la Valea Plopului
■ Vasile Muscă. Lucian Blaga și D.D. Roșca în generația lor
■ Radu Boroianu. A cincea libertate
■ Gabriel Andreescu. Trecutul ascuns al lui Nicolae Balotă
■ Bogdan Crețu. Nicolae Balotă: certitudinea operei, dilemele unei vieți
■ Gheorghe Schwartz. Enigmele infinite
■ Maria-Ana Tupan. Lumină din Țara Soarelui Răsare
■ Poezie universală contemporană
Amir Or, Shu Cai, Gao Xing
O carte-eveniment: Limonov, de Emmanuel Carrère
■ Ştefan Borbély · I. Troţki nu face bodybuilding
■ Aura Christi. Din infern, cu dragoste
10 poeți români publicați în Turcia
În numărul 70 din septembrie/ octombrie 2014, prestigioasa revistă literară turcească Yasakmeyve, care – alături de 
mai multe publicații est-europene – beneficiază de sprijinul Uniunii Europene, a publicat 10 poeți români contemporani: Aura Christi, Ion Mureșan, Linda Maria Baros, Rodica Draghincescu, Marius Chelaru, Constantin Severin, Niculina Oprea, Elena Liliana Popescu, Peter Sragher, Letiția Ilea. Traducerile sunt semnate de Erkut Tokman.
În dosarul dedicat poeziei române contemporane de revista Yasakmeyve au fost incluse succinte interviuri cu fiecare dintre invitați, referitoare la poezia românească de azi. În exclusivitate pentru revista Yasakmeyve Ion Mureșan afirmă despre poezia română că „în România se scrie foarte multă poezie şi diversă. Din păcate, revistele care publică poezie sunt puţine şi au greutăţi financiare. Aş aminti două reviste dedicate exclusiv poeziei şi problemelor ei: Poesis şi Poesis International, care apar la Satu-Mare. Însă poeţii publică cărţi de poezie, chiar înainte de a publica în reviste. Din păcate circulaţia cărţilor este foarte deficitară. Librăriile preferă cărţile de proză, care se vând mai bine. Două, consider eu, sunt caracteristicile poeziei generaţiei 2000, ultima generaţie poetică: autobiografismul, adică poeţii relatează experienţele vieţii lor cotidiene şi renunţarea la metaforă în favoarea unui stil direct, adeseori şocant”. Aura Christi se referă la rădăcinile poeziei române: „Poezia română actuală își trage rădăcinile dintr-o mare tradiție, capul de serie al poeților canonici fiind, indiscutabil, Mihail Eminescu, poetul trecut în repetate rânduri prin furcile caudine ale contestațiilor – inclusiv după Revoluția din 1989 – și ieșit învingător de fiecare dată. În vecinătatea poetului național al românilor își află locul Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Barbu, urmați – în perioada postbelică – de Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Ștefan Aug. Doinaș, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu și alți poeți a căror operă ar onora oricare dintre literaturile majore ale lumii”. Pentru ca, într-un târziu, să constate faptul că „de când există lumea, poeții văd dincolo de aparențe, văd lucrurile incomode, citesc în cartea universului și a lumii – așa cum copilul deșertului, Iosif, citea în pietre și stele –, ca și când n-ar fi de aici, ca și când dramele ar face parte din destinul lor și-ar fi aerul respirat de ei, un aer blestemat clipă de clipă, dar, în absența lui, teamă mi-e că blestemele ar slobozi rădăcini mai mari și mai puternice. 
Bântuiți de nenorociri și neatinși în esență – ca evreii lumii acesteia, da, ca evreii –, poeții par a trece printre noi ca niște copii sublimi, ciopliți din coasta biblicului Iov, cel prea încercat și iubit de Dumnezeul Vechiului Testament. Nu spunea, oare, nevrotica Marina Țvetaieva, în tragicul Poem al Sfârșitului, că «toți poeții sunt jidovi»? Căci aidoma evreilor care se închină Dumnezeului lor neiertător și neverosimil de viu, poeții sunt un popor de singuratici, care, uimitor, rezistă. Întrebarea este prin ce miracol?”
Poetul Erkut Tokman a locuit patru ani în București, făcând o pasiune pentru literatura română și devenind un promotor activ al literaturii române clasice și contemporane, care a dăruit culturii universale nume ca, bunăoară, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Emil Cioran, Panait Istrati, Tristan Tzara ș.a. Susținută de Academia Internațională de Traducere din Turcia, Yasakmeyve este o revistă dedicată exclusiv poeziei, condusă de Enver Ercan. Revistele Yasakmeyve și Contemparonul s-au pus de acord asupra unei colaborări ce vizează traducerea și editarea unor titluri de referință, apărute în spațiul celor două culturi, precum și organizarea unor evenimente de anvergură în Turcia și România.
Editorial
Nicolae Breban · Specificul național
Polemice
Radu Boroianu · A cincea libertate
Lecturi
Constantin Cubleșan · Absenții în ediție definitivă
Marian Victor Buciu · Aura Christi în poezie
Dintr-o haltă părăsită
Cassian Maria Spiridon
Eseu filosofic
Vasile Muscă · Lucian Blaga și D.D. Roșca în generația lor
Născuți, printr-o întâmplare a sorții, în același an 1895, Lucian Blaga (născut la 9 mai, în Lancrăm, Sebeș-Alba) și D.D. Roșca (născut în Săliștea Sibiului) fac parte, biologic, din aceeași generație. Împreună cu ceilalți „mari” ai generației lor – un Constantin Rădulescu Motru, Ion Petrovici și Petre P. Negulescu, dintre cei mai vechi, un Tudor Vianu, Mihai Ralea, Mircea Florian, dintre cei mai noi – au scris cu toții unul dintre cele mai valoroase și mai consistente capitole din istoria filosofiei și a culturii românești, cunoscut sub numele colectiv de „marea generație interbelică”.
Modele
Theodor Codreanu · D.R. Popescu și „vânătoarea de vrăjitoare”
Profil
Adrian Dinu Rachieru · Un roman politic ignorat
Portret
Dorin Popescu · Un eres neînțeles – Marin Mincu
Lecturi
Gheorghe Postelnicu · Sultana Voiculescu
Ionel Necula · O frustrare nevindecată?
Literatura română după o revoluție
Alex. Ștefănescu · Estetica furiei
Polemice
Magda Ursache · Cursa cu obstacole
Să facem o mică recapitulare a cursei cu obstacole. Iniţial, au fost declaraţii răzleţe că discursul anticomunist e exagerat şi simplificator; epitetele s-au înmulţit repede: vetust, rigid, umoral; anticomuniştii suferă de lapsus-uri; uită ce-a fost bun (dar ce-a fost bun?; aduceţi-mi aminte!). Pe urmă, s-a vorbit de raportare viscerală la comunism. De la anticomunism de oldboys s-a trecut la anticomunism de şacali, reactivându-se apelative ca animalule, şobolanule, hieno, ba chiar… stalinistule, pentru un stalinofob notoriu.
Eseu filosofic
Andrei Marga · O scriere filosofică de cotitură
Polemice
George Morărel · Introducere în critica supra-agențială
Proză
Gheorghe Schwartz · Enigmele infinite
Academia Română ● Noutăți editoriale ● Știri ● Evenimente
Cronica vieţii academice 
În cadrul adunării generale a membrilor Academiei Române, desfăşurată în aula Academiei Române, acad. Ionel-Valentin Vlad a fost ales, prin vot secret, preşedintele acestui prestigios for de ştiinţă şi cultură pentru anii 2014-2018. Adunarea generală a membrilor Academiei Române, desfăşurată în aula Academiei Române, a ales, prin vot secret, noii membri ai conducerii academice: vicepreşedinţi – acad. Dinu Giurescu, acad. Cristian Hera, acad. Bogdan Simionescu şi acad. Alexandru Surdu. În funcţia de secretar general a fost ales acad. Victor Voicu.
Centenarul naşterii pictorului Alexandru Ţipoia
La împlinirea unui veac de la naştere, pictorul Al. Ţipoia (1914 – 1993), a fost omagiat în cadrul unei sesiuni ştiinţifice 
organizată de Secţia de Arte, Arhitectură şi Audiovizual, sesiune desfăşurată în amfiteatrul „Ioan Heliade Rădulescu” Bibliotecii Academiei Române. Absolvent al Academiei de Belle-Arte din Bucureşti, Al. Ţipoia s-a afirmat ca un artist complex, creaţia sa constituind o alcătuire simfonică de tablouri memorabile, lucrări de artă monumentală şi decorativă ş.a. Contemporan cu Al. Ciucurencu, Corneliu Baba, Ion Ţuculescu, Al. Ţipoia este al patrulea pilon al artei româneşti din sec. XX. În timpul vieţii şi-a expus lucrările în peste zece expoziţii personale şi peste douăzeci de grup în ţară şi peste hotare – Roma, Viena, Paris, Stuttgart, Bruges. Despre viaţa şi opera sa, parte a patrimoniului nostru artistic, au vorbit acad. Răzvan Theodorescu, preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual, istoricul de artă Ioana Vlasiu şi pictorul George Tzipoia, fiul artistului omagiat. Țipoia a avut o viaţă plină de greutăţi, dar a avut puterea de trece peste ele şi de a crea o operă artistică a cărei valoare îl consacră în istoria culturii noastre contemporane, la care Ion Frunzetti aprecia „prezenţa unui mare talent, unificator în aceeaşi măsură în care diversifică”.
Polemice
Gabriel Andreescu · Trecutul ascuns al lui Nicolae Balotă
Nicolae Balotă este o personalitate cu excepţională înzestrare, a cărui viaţă a fost strivită de tânăr. A pierdut cariera universitară, a fost hăituit, răpit, a făcut ani de închisoare, a trecut prin domiciliu forţat. Afirmarea culturală, care a contat fundamental în viaţa lui, a beneficiat de colaborarea cu Securitatea. Specificul „cazului Balotă” constă în minuţiozitatea cu care îi este descrisă recrutarea, evoluţia înceată, dar continuă, an de an, spre adâncirea conivenţelor cu ofiţerii de securitate şi sporirea la fel de sistematică a beneficiilor de care s-a bucurat prin acceptarea colaborării
Polemice
Bogdan Crețu – Nicolae Balotă: certitudinea operei, dilemele unei vieți
Din păcate, cercetările de dată recente ale lui Gabriel Andreescu, cel care, în lucrarea sa despre manipularea Arhivelor Securității, spălase cumva obrazul cărturarului Nicolae Balotă, dovedesc, fără greș, colaborarea strânsă a criticului cu Securitatea. Nicolae Balotă a dat informații, a primit misiuni în străinătate, a primit bani în schimbul acestor servicii și, mai grav decât toate astea, nu a avut seninătatea să își asume până la capăt compromisul. Care sigur că e unul personal, dar are și implicații, adesea grave, asupra celorlalți. Sper din toată inima să o fi făcut în memoriile încă nepublicate. Sigur, nimic din această tristă realitate nu știrbește prestigiul operei sale.
Paradoxal, cedările s-au îngroșat atunci când autorul a obținut ceea ce merita din plin: notorieta
tea în lumea literară și academică. Mă feresc să judec tranșant astfel de cazuri; Nicolae Balotă a făcut ani grei de temniță și de domiciliu forțat. Ca și alți mari scriitori și intelectuali români, precum Ion Caraion, Adrian Marino, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, I.D. Sîrbu, Al. Ivasiuc etc. etc., el a cunoscut crunta realitate a pușcăriilor anilor 50. Iar drama lor a fost dublă, pentru că nu le-a întrerupt doar viața civilă, ci le-a fracturat vocația: la 30-40 de ani, atunci când se aflau în plină efuziune creatoare, acești autori realmente dotați, au fost smulși din bibliotecă și aruncați în beciuri. În loc de respect și recunoaștere, istoria le-a oferit umilință, batjocură, frustrare. Cum să-i acuzi fără nuanțe? Cum să le pretinzi să rămână curați și sereni, precum Steinhadt? Sau intransigenți precum Goma? Eroismul, martirajul nu sunt atitudini pe care avem dreptul să le pretindem celorlalți; le admirăm atunci când se manifestă, deși, să recunoaștem, lumea românească postcomunistă și-a căutat reperele în altă parte.
Astfel de cazuri sunt dramatice, dacă nu le simplificăm. Iar întrebările pe care ele le ridică nu admit răspunsuri categorice. Răscumpără opera compromisul moral al unui creator? După părerea mea – nu, dar suntem obligați și să răsturnăm termenii problemei: nici compromisul nu anulează opera. Tot discutând aceste cazuri contorsionate, schimonosite de presiunile istoriei, nici nu sesizăm că adevărații vinovați, tartorii unui sistem de represiune au dispărut discret din peisaj: nu-i mai zărim, ne-a dispărut și interesul pentru ei. Țapi ispășitori sunt acești mari scriitori care au avut slăbiciunea să creadă că negoțul merită făcut, că obligația de a-și scrie și publica opera trebuie pusă în act cu orice preț. O vocație autentică înăbușită reprezintă o dramă aproape imposibil de depășit, dar ce ne interesează pe noi astfel de amănunte?
Concluzia pertinentă pe care merită să o tragem de aici este aceea a unei constatări care și ea, nu știu cum se face, nu mai e la modă: ce vremuri anapoda a traversat România vreme de jumătate de secol, dacă și marile ei talente și valori au fost nevoite să se întineze pentru a răzbi, vorba unui scriitor nici el pur, la lumină… Comunismul, prin agenții săi activi, trebuie învinuit fără preget. Or, noi, azi, ce facem? Îi ascultăm, uneori cu un interes vinovat, alteori cu o pasivitate nu mai puțin vinovată, pe Dumitru Popescu Dumnezeu, pe Ion Brad, pe Dinu Săraru, care se eroizează grotesc și ne dau lecții despre partea bună a comunismului și îi acuzăm fără nuanțe pe Doinaș, pe Caraion, pe Balotă, pe Marino și pe alți nefericiți, care au dus, alături de mulți alți mari scriitori, literatura română adevărată, marea literatură română, mai departe.
De fapt, întrebarea cu adevărat frisonantă este următoarea: ar fi fost posibilă literatura română din timpul comunismului fără astfel de cedări? Și dacă nu ar fi fost posibilă, și dacă ar fi fost, a meritat? Oricum am răspunde, decența ar trebui să ne îndemne să căutăm principalii vinovați în centrul sistemului, nu la marginea lui.
O carte-eveniment: Limonov, de Emmanuel Carrère
Editura TREI, 2014
Ştefan Borbély · I. Troţki nu face bodybuilding
Prima lecţie, pe care el şi-a însuşit-o de tânăr, este că trebuie să porneşti de fiecare dată de la deficienţele pe care naţia ta le exhibă. În această privinţă, ruşii au două, ambele fundamentale, după Limonov: „Știu să moară, dar nu să-şi trăiască viaţa” (p. 261) şi sunt făcuţi pentru evenimente istorice „geniale”, nu şi pentru normalitate. Au, însă, de partea lor, un avantaj: „Știu să-i îngrozească pe toţi occidentalii” devitalizaţi, satisfacţie pe care protagonistul o extinde până înălţimea celui mai redutabil dintre adversarii săi, şi anume Putin.
Povestea subteranei
Aura Christi · Din infern, cu dragoste
Trebuia să te împarți între realitatea socială, înjugată dictaturii comuniste, cu toate palierele ei restrictive, și realitatea care începeai să devii tu însuți în condițiile în care era interzis să fii tu însuți și trebuia să fii cu ochii în patru ca să nu-ți scape cumva începutul, sămânța de realitate care erai tu însuți. Și tot așa, lucrurile se roteau ca într-un montagne-russe înnebunitor, în care realitatea ți se înfățișa ca o păpușă cu piciorul spart. Orice început de personalitate și de manifestare a acesteia era imperios să fie reprimat, dacă nu ucis prin înregimentare, reducere la numitorul comun ori prin reducere la tăcere.
Sub comunism, adevărata cultură – și aici îi dau dreptate eruditului Nicolae Balotă – rămânea a fi subterană, iar excepțiile nu fac decât – conform ciclicității istoriei, cunoscute și verificate de secole – să confirme regula. Vorbesc mereu despre cărți pentru că ceea ce vedeam în jur, la televizor, la școală, în magazine sau la bibliotecă, mi se părea din ce în ce mai obscur, senzația că ceva nu se leagă accentuându-se tot mai mult. Iosif Brosdki are dreptate când afirmă că nimic altceva decât „cărțile deveniseră prima și unica realitate, iar realitatea apărea ca o casă de nebuni, abracadabrantă”.
Reprezentanții sistemului opresiv au făcut totul, pentru ca poeta să fie la kilometri distanță de tot ce se adună – ca nectarul depozitat în stup de inventivele albine – în ceea ce disidentul Gabriel Andreescu numește „dulceața prieteniei și a solidarității”. „Ahmatova a fost înhumată de vie, iar pe mormânt – scrie Iosif Brodski în eseul său Muza durerii – s-au aruncat două pietricele, pentru a nu confunda locul. Diverse forțe s-au coalizat pentru a-i aduce sfârșitul.”
(CON)TEXTE
Maria-Ana Tupan · Lumină din Țara Soarelui Răsare
La festivalul a cărui temă a fost anul acesta „Poezie locală, voci marginalizate”, Jidi Majia, fondatorul lui, a explicat: 
„Prin globalizare, ca sintagmă provocatoare, se înţelege un curent general de disoluţie a barierelor economice şi sociale dintre naţiuni în favoarea unor baroni ai capitalului deghizaţi în oameni de afaceri internaţionali, diversitatea etnică a omenirii ameninţând să se trasforme într-o piaţă monotonă, uniformă. […] Trăim într-o lume a necesităţilor artificial create, a consumului de masă şi a informatizării, al căror mobil este profitul, iar instrumentul de realizare, dorinţele gregare ale milioanelor de consumatori.[…] În ţările lumii a treia, nu contează decât criteriul financiar”.
Poezia a fost discutată, aşadar, nu din punctul de vedere al poeticii, ci al funcţiei sale taumaturgice: „Poate, s-a ajuns în punctul critic în care se impune nietzscheana revoluționare a omului din om, ca să folosesc o expresie dragă lui Fiodor Mihailovici Dostoievski.” (Aura Christi).
Am şi scris, cred, într-un număr anterior, despre şansa de a fi acceptată într-un cerc elitist, societatea împărţindu-se, 
după domnul Eugen Uricaru (ibid.), în poeţi/ profeţi şi o masă informă de indivizi care operează cu clişee, din comoditatatea de a nu gândi. După ce am parcurs Antologia de eseuri şi poeme publicată cu ocazia Festivalului, nu mai cred însă aşa. Nu ştiu dacă suntem mulţi sau puţini cei care aflăm abia acum, din eseul lui Amir Or, că, în Israel, se vorbeşte acum o limbă ebraică artificială, o resurecţie a limbii arhaice, limba Bibliei, pe care au ales să o vorbească, încercând să o flexibilizeze şi aplice la viata curentă, imigranţii veniţi în noul stat din toată lumea. Între limba Bibliei şi diverşii hibrizi lingvistici a existat discontinuitatea Diasporei. În alte ţări, evreii au vorbit o ebraică arabă, o ebraică germanizată etc. Autorii evrei au intrat în istoria literară a altor popoare, iar localnicii din Palestina mai vorbeau o limbă puternic influenţată de arabă şi doar în scopuri comerciale. Limba se modifică, se şlefuieşte, aşadar, numai prin opera maeştrilor. Engleza lui
Cahucer nu mai era înţeleasă în Renaştere, ea „crescuse” prin Shakespeare, Marlowe, Thomas Browne, Robert Burton… De altfel, ar fi trebuit să mă gândesc că invenţiile indivizilor izolaţi nu se impun în masa de vorbitori. Numai construcţiile lingvistice comunicate în discursuri ale spaţului public, în structuri de autoritate, sunt diseminate şi au şansa de a prinde. Ce ar fi fost dacă, din aceeaşi nevoie de a-şi afirma identitatea, ar fi încercat Şcoala Ardeleană să resuscite latina? Nu am mai fi avut Țiganiada. Ginta latină a lui Alecsandri, scrisă cu aceeaşi intenţie de a reînvia o limbă moartă, latina, sună artificial, în vreme ce limba pastelurilor, deşi şlefuită, pare scrisă fără nici un efort, împărtăşindu-se din limbajul viu, contemporan. Nu masele de vorbitori, ci scriitorii modifica o limbă. Când autorii nu folosesc o limbă a etniei lor, sunt absorbiţi în sfera de gravitaţie a unei alte limbi. Ebraica a rămas o „limbă mică” (Amir Or), în vreme ce un Paul Celan a scris în limbi mari (germană, franceză). Statutul unei limbi e dat de valoarea autorilor care scriu în acea limbă. Marginea şi centrul sunt relativizate prin artă, care sfinţeşte locul sau persoana. Condamnat în contumacie în Turcia de un regim autoritar, Ataol Behramoglu devine o voce publică în Franţa. Apărarea prin poezie are câştig de cauză: poetul revine în patrie ca o respectată figură internaţională.
Antologiile Contemporanul
Poezie universală contemporană
Amir Or
Traducere și prezentare de Maria-Ana Tupan
Amir Or, născut la Tel Aviv în 1956, este autorul a unsprezece volume de poezie în ebraică. Poemele sale, traduse în mai bine de patruzeci de limbi, au apărut în reviste de poezie, antologii şi cincisprezece volume în Europa
şi în America. E laureat al unor premii de poezie naţionale şi internaţionale, inclusiv Pleiade (SPE 2000) pentru „contribuţia substanţială la poezia modernă universală”, Premiul Fulbright pentru scriitori, Premiul Bernstein, Premiul pentru poezie Levi Eshkol al Primului Ministru, premii la festivalurile de poezie de la Tetovo şi Struga. A tradus în ebraică opt volume de proză şi de poezie, printre care, Evanghelia lui Thomas, Povestiri din Mahabharata şi o antologie de poezie erotică din greaca veche. Pentru aceasta din urmă a primit Premiul Ministrului Culturii. În 1990, Or a întemeiat Societatea de Poezie Helicon, devenind ulterior redactor-şef şi director artistic al revistei omonime. A iniţiat şi dezvoltat diverse programe, cum ar fi seria de volume de poezie de la Helicon, Festivalul Internaţional de Poezie Sha’ar, sau Şcoala de Poezie Arabo-Ebraică. E membru fondator al unor societăţi internaţionale de poezie (EACWP, WPM).
Renaşterea unei limbi mici din Orientul Mijlociu
Ne-am obişnuit să considerăm Biblia o scriere religioasă, tradusă în trecut în limbi europene şi citită astăzi în versiuni 
cu iz arhaic. Nu la fel stau lucrurile în privinţa vorbitorului de ebraică. De când a renăscut aceasta ca limbă vorbită zi de zi la începutul secolului al XX-lea, s-a umplut un gol de 2000 de ani. Pe de o parte, un copil israelitean poate citi şi înţelege astăzi Biblia în original, iar, pe de altă parte, de-ar putea Regele David să răsfoiască o carte contemporană de poezie, limba nu i-ar pune probleme.
Pe lângă conţinutul spiritual şi istoric, Biblia prezintă pentru cititorul în ebraică o moştenire culturală şi literară, de o mare valoare în ceea ce priveşte ritmul, muzica sau figurile de limbaj. Cele mai multe din cărţile Bibliei sunt poezie pură, diverse tematic şi stilistic: naraţiunile Creaţiunii şi ale patriarhilor, cântecele de iubire şi de victorie, profeţiile, imnele etc. Pe scurt, începutul Vechiului Testament e şi începutul poeziei ebraice păstrate în documente care se situează în urmă cu 4000 de ani. Cu toate acestea, poezia ebraică nu a încetat odată cu canonizarea Bibliei sau chiar după distrugerea Iudeii de către romani la începutul primului mileniu al erei noastre.
Antologiile Contemporanul
Poezie universală contemporană
Shu Cai, Gao Xing
Prezentare și traduceri de Andreea Mihaela Andronic
Shu Cai
Shu Cai, pe numele său întreg Chen Shu Cai, s-a născut în Fenghua, provincia Zhejiang, China. Absolvent al Departamentu
lui de Limba și Literatura Franceză al Universității din Beijing, și-a obținut licența în 1987. A lucrat ca diplomat la Ambasada Chinei din Senegal între anii 1990 și 1994, și tot de atunci lucrează ca cercetător la Institutul de Cercetări al Limbilor și Literaturilor Străine din cadrul Academiei Chineze de Științe Sociale. În 2008 a primit din partea Guvernului Francez titlul de Cavaler al Ordinului ,,Palmes Académiques”, Ordin instituit în 1808 de către Napoleon Bonaparte pentru a-i onora pe profesorii eminenți.
Printre scrierile sale se numără volume de poezii originale precum Solitarul (China, 1997) şi Scurte versuri (Hong Kong, 2004), sau de eseuri (Priviri pe furiș). A tradus din franceză opere precum Culegere de poezii de Pierre Reverdy (China, 2002), Culegere de poeme de René Char (China, 2002), Culegere de poeme de nouă poeți francezi (Shanghai, 2009). Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, italiană și arabă.
Libertatea poeziei moderne rezidă în ritm. În esenţă, ritmul e respiraţia indivizilor. În cazul fiecăruia, inima care bate, pulsul, respiraţia, vocea, tonul, intonaţia şi structura mentală joacă roluri esenţiale în generarea ritmului. În plus, poezia poate fi considerată joc al imaginaţiei, deoarece sufletul e şi el poezie.
Vocea Poeziei
În cazul poeziei, cel mai greu e să traduci vocea, care e mai presus de muzicalitate. Vocea se risipeşte printre rânduri, ca nişte celule. N-o poţi descrie, deoarece îşi are propria evoluţie. E dinamică, plină de suişuri şi coborâşuri. De este vizibilă, arăta precum sângele trupului nostru, în vreme ce, de este invizibilă, o poţi asemui cu respiraţia sufletului. Un poem izbutit va dura veşnic în limbă. Unicitatea lui face transpunerea imposibilă, sau, dacă totuşi încerci, realizezi o anti-traduccere. Iar pricina eşecului e vocea. În mod dialectic, această împrejurare te face deopotrivă să disperi şi-ţi reînvie speranţe. Renunţ la traducerea care urmăreşte să imite originalul, ceea ce e absurd. Mă concentrez asupra vocii, ea fiind cel mai delicat element al poemului. Ea trebuie să fie percepută în integritate. A traduce un poem din franceză în engleză înseamnă a rescrie poemul în chineză. Ţin seama de toate vocile încercând să redau sunetul lor original.
Gao Xing
Născut la 22 aprilie 1963 în Wujiang, provincia Jiangsu, Gao Xing este poet, eseist, prozator, traducător și diplomat, 
creaţia sa literară şi diplomaţia culturală câştigându-i calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din China. A urmat cursurile Facultăţii de Studii Străine ale Universităţii din Beijing, pe care a absolvit-o în 1984, obținând, în 1987, și un master în Literatura Est-Europeană. În perioada 1995-1996, a fost oaspete al Universităţii din Indiana, iar din anul 2001 ocupă funcția de Consul al Republicii Populare Chineze în Constanța. A vizitat, a lucrat și a locuit în peste 10 țări europene ca scriitor, academician sau diplomat, și a făcut de două ori parte din delegații ale scriitorilor chinezi care au vizitat România. În prezent este redactor-șef al revistei Literatura Lumii.
Publicat în peste 80 de reviste și antologii, Gao Xing a tradus totodată în limba chineză autori precum Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Emil Cioran sau Marin Sorescu, dar și pe Oscar Wilde, Milan Kundera sau Henry James. Printre scrierile sale se mai numără eseuri şi critica literară reunite în volumele O scurtă istorie a literaturii române, Praga – drumul pavat sub Ploaia Albastră şi Poezia în poezie, romanul în roman.
Decembrie
Umbra zăpezii
E mai puternică decât zăpada însăși.
Sosește cea dintâi, pătrunzând
În fiecare colț, cuprinzând întreg văzduhul,
Făcându-le pe păsări să se prăbușească,
Rând pe rând.
Cerneala e înghețată.
Slovele se zbat pe vârful peniței.
Vântul suflă lame de cuțit drept spre
Uși și ferestre.
Nu ai cale de scăpare.
Miezul nopții se apropie,
cufundându-te în visare.
Cronica plastică
Luiza Barcan · Când omul interior se desăvârșește
Alexandru Nancu a fost fiul unei familii care, avându-l târziu, l-a crescut ca pe o floare rară. Mama lui
, Lidia Nancuischi, a fost pictoriţă, tatăl lui, Anatolie Nancuischi era unul dintre ofiţerii armatei române forţaţi să se refugieze din Basarabia, când România Mare pierdea această provincie. Alexandru s-a născut în Bucureşti, a trăit într-un mediu artistic şi a avut o nesecată sete de cunoaştere, de învăţătură, dar nu de cea oficială
Fiecare creştin însemnat prin Botez cu Pecetea lui Hristos creşte în el, an după an, pe măsură ce omul exterior se maturizează, îmbătrâneşte şi se trece ca floarea câmpului, un om interior, duhovnicesc, hărăzit veşniciei. Procesul are loc oricum, fie conştient, fie inconştient. Cine ajunge să conştientizeze acest dar sporeşte mult în cunoaşterea de sine şi în cunoaşterea lui Dumnezeu.
Promiteam în numărul trecut că voi scrie pe rând despre cei trei Alexandri (Nancu, Ciutureanu, Grosu), sculptorii plecaţi, cum zicem noi, prea repede din lumea aceasta. Ca şi cum noi am şti rânduielile Celui care ne-a adus la viaţă din nefiinţă şi ne trece prin porţile morţii spre Fiinţă.
Film
Dana Duma · Filme-omnibus
Călin Căliman · Kyra Kyralina de Dan Pița
Poeme
Claudiu Soare
Eseu filosofic
Alexandru Surdu. Memorialul de la Valea Plopului
Punctul critic/ 37 coloana din dreapta raster
Lecturi
Constantin Coroiu · La comemorarea unui „mare necunoscut”: Mihai Ralea
Florin-Corneliu Popovici · Fotograme dintr-un album mental
Vă dorim lectură plăcută!
Doriți să citiți anumite articole din numărul curent dați (click aici)
Vă aducem la cunostință că nr. 11/2014 al revistei Contemporanul apare cu suplimentul Comunismul cu rele și rele.
Arhiva revistei Contemporanul (Click aici)
Revista în format tipărit este distribuită de Editura Regală SRL (tel.: 021 317 90 81).
În format tipărit poate fi cumpărată din următoarele magazine și librării: InMedio, RelayCărturești – Verona București In zona Piața Romană – București Pasaj Universitate – București.
Abonamentele se pot face la sediul redacţiei sau prin: Compania naţională „Poşta Romană” SA, Acta Legis SRL, Zirkon Media, SC Orion Press Impex 2000 SRL, SC Manpres Distribution SRL. Adresa redacţiei: Asociaţia Contemporanul CP-113, OP-22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780 Tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18. E-mail: [email protected]; [email protected]
