Tensiunea specific brebaniană îşi are originea şi în tensiunea cuplului bărbat‑femeie.
Eu nu numai că mă afund în pielea unei femei, dar femeia din mine se ascunde în pielea unei femei. În Bunavestire scriu fraza următoare: „Adevărul se ascunde cel mai bine cu adevăr. Dacă vrei să îţi ascunzi tristeţea, prefă‑te trist”. Pentru că toată lumea va crede că te prefaci, ori chiar că te prefaci doar pe jumătate sau nu te prefaci deloc. Tristeţea se ascunde şi mai bine sub tristeţe, adevărul cu adevăr. De aceea eu mă ascund sub aceste false personaje, care sunt eu. Care eu?… În romanul pe care‑l scriu acum, Amfitrion (romanul a fost predat integral Editurii DU STYLE şi se află în curs de tipărire), eroul meu principal are câteva euri, vagabonde, care uneori nu se înţeleg între ele, care uneori rătăcesc prin culoare paralele, întortocheate. Noi n‑avem un singur eu. Uneori eul nostru este sintetic, dar numai uneori. Alteori e recalcitrant şi divers. Care ar fi eul meu, acest le moi care este una din problemele existenţialismului. Dar, înainte de existenţialism, marele filosof Fichte inventează „eul”. Până la el nu a existat eul. Aceasta, de fapt, e o invenţie modernă, filosofii greci nu vorbeau de eu. Eul meu nu‑i unitar, ci este un eu spiriduş, un eu sprinten care, exact ca şi în Visul unei nopţi de vară, poate lua diverse înfăţişări şi poate servi la mai mulţi zei odată. Încercarea omului modern de a se regăsi este disperată, deoarece prin intermediul acestor euri nu ajungi niciodată la ultimul eu – eul fundamental.
Să vorbim despre tensiunea cuplului bărbat‑femeie, atât de specifică romanelor lui Breban.
Uneori tensiunea este internă, stă în noi înşine, e feminitate în cuplu cu masculinitatea. Artiştii au o mai puternică feminitate, care uneori domină masculinitatea, iar militarii, oamenii politici sunt dominaţi de masculinitatea din ei. Rareori suntem bărbaţi curaţi şi femei curate. Şi poate uneori, când ne simţim atraşi de o femeie, de fapt, ne simţim atraşi de femeia din noi.
Asta‑i forţa unui Don Juan – se simte atras de femeia din el.
Bineînţeles. Don Juan este fascinat de femeia din el, care trăieşte alături de el la modul imperfect, şi pe care el vrea s‑o ridice spre eternitate. Cred că aici sunt solipsist. Şcoala aceea interesantă, idealistă, a lui „numai eu exist”. E principiul subiectivului, al idealismului subiectiv, după care eul nu credea decât în existenţa sa, nu mai crede în nimic altceva. Şi crede în negarea calităţii obiective. Uneori sunt fericit, în sensul că nu cred decât în existenţa mea. Atunci caut femeia din mine – femeia superioară şi obiectivă. În Pândă şi seducţie sunt nemulţumit de femeia pe care o găsesc şi încerc s‑o aduc la o anumită perfecţiune, la o clară feminitate.
Don Juanii dumneavoastră sunt cam violenţi… Rogulski, de exemplu…
Violenţi numai în formă şi limbaj. E o violenţă aproape jucată. În orice caz, el se foloseşte de violenţe ca să‑şi scoată partenera din indiferenţa ei excesivă, din echilibrul ei, din apatia ei esenţială. Când îi distruge sau îi strică echilibrul, el îi strică echilibrul social, dar în acelaşi timp face să se nască speranţa viului, a feminităţii. Deci, prin agresivitatea sa de limbaj, de gest – dar mai ales de limbaj –, nu vrea decât s‑o scoată din acel echilibru static, senin în care se află.
Don Juan, Rogulski, este un posedat? E un personaj demonic?…
La Molière, da. În toată galeria Don Juanilor romantici există posedaţi. Eu îl văd altfel pe Don Juan, în cele trei romane ale mele el nu este îndrăgostit decât de o feminitate superioară lui, e îndrăgostit de echilibrul acestei lumi care se bazează pe masculinitate şi pe feminitate. E îndrăgostit de o metaforă în care se arată că femeia este îndrăgostită de modelul superior de bărbat, de zeu, iar pe bărbat îl acceptă doar ca intermediar. Deci, Don Juanii mei sunt idealişti, într‑un fel aspiră spre forme ideale, sunt îndrăgostiţi de feminitate. Sunt constructori şi păstrători ai acestei valori, ai acestui tezaur care se cheamă feminitate. Marea femeie, principiul fertil al lumii, care apare la Goethe, sau la Baudelaire.
Don Juan are specific istoric? Poate exista un Don Juan modern?
Da, bineînţeles, există o evoluţie a tipului Don Juan. Eu cred că mitul Don Juan devine tot mai important în lumea ideilor şi a culturii, cred că poate înlocui mitul lui Faust, care este deja îmbătrânit, care a dominat secole, începând de la Marlowe, secolul al XVI‑lea, până la Goethe şi urmaşii săi. Don Juan va face în viitor carieră enormă, întâlnindu‑se cu mitul politic. De altfel, în cărţile mele Don Juan este apropiat de universul politic… Iată o apropiere interesantă între romanul politic şi romanul erotic, centrat pe seducţia erotică. Bunavestire este dominată de seducţia politică… Dar în celelalte două volume, Don Juan şi Pândă şi seducţie, am apropiat cele două forme ale seducţiei, seducţia erotică şi seducţia politică. Deci, prin donjuanism, tehnica seducţiei erotice prinde brusc o nouă lumină prin apropierea de seducţia politică.
În anii ’70, înainte de a avea acel „defect”, cochetaţi oarecum, ca un Don Juan, cu puterea politică?
În lumea literară am avut multă putere şi influenţă, e adevărat. Şi‑am regretat atunci când trebuia s‑o rup cu ea, pentru că abia începusem să constitui un anumit climat literar. Eu şi prietenii mei apropiaţi aveam o teorie, şi anume: o cultură mare, o renaştere culturală nu e posibilă decât în prezenţa unui climat. România a renăscut cultural şi ideatic când cei care creau texte s‑au adunat în şcolile literare: Junimea, care a fondat clasicismul românesc, Sburătorul lui Lovinescu, când România a devenit o cameră de rezonanţă pentru valorile ei moderne. Din păcate, odată cu plecarea mea de la România literară s‑a pierdut acel climat. Şi acum, după patru ani de libertate, nu numai că nu se încearcă recrearea acestui climat şi a camerei de rezonanţă, dar grupurile literare româneşti au trecut în afara literaturii, făcând aventuri jurnalistice, politice.
Ceauşescu, în relaţia cu puterea politică, putea fi înţeles prin mitul Don Juan?
Îmbătrânind, el a devenit un dictator atipic. Dictatorii, îmbătrânind, nu devin mai radicali, ci mai relaxaţi, mai cinici. Tipic pentru Ceauşescu a fost fanatismul său pentru un ideal. Iată, aici seamănă cu Hitler, care n‑a avut timp să îmbătrânească aşa de mult, iar Ceauşescu, îmbătrânind la putere, a rămas la fel de „viu”, la fel de „nebun”. Gheorghiu‑Dej începuse s‑o lase moale cu directivele de partid, cu exigenţele absurde… El însuşi, ca persoană, şi‑a luat ca amante actriţe celebre şi a început să trăiască bine, a început să fie mai delăsător cu fanatismul din tinereţe. Ceauşescu a sfârşit ca un paranoic, dar pe plan personal, în plan sentimental, arată un tip de luciditate, un tip de mister. Nu ştim care a fost viaţa lui erotică, iar faptul că a dat o mare putere soţiei sale îmi indică o competenţă anormală. Arată dependenţă faţă de femeia aceea care era discutabilă din orice punct de vedere. Un caz proxim de dictator este Tito, a cărui soţie era mai interesantă decât Elena Ceauşescu. Şi soţia lui Tito, la un moment dat, a încercat să facă propria ei politică, să numească generali din regiunea ei, să pună oamenii ei de încredere în aparatul de Stat, dar Tito a reacţionat imediat, a izolat‑o, a împins‑o în afara câmpului politic. Ceauşescu a făcut invers: a atras‑o tot mai mult în centrul vieţii politice, i‑a dat tot mai multă putere acestei femei. Lucru care a dus, printre altele, şi mai mult la degradarea României. Iată componenţa de inspiraţie erotică, de care spuneam. Omul ăsta, care putea, la sfârşitul vieţii, să se bucure de viaţă, să se deschidă spre societatea civilă, spre cultură, artă, să‑şi ia amante superioare, cum a făcut Dej, s‑a închis tot mai mult. Şi singurul om în care a avut încredere a fost, de fapt, o femeie de speţă joasă. Astea sunt laturi ciudate ale dictatorului Ceauşescu. Ar fi interesant să aflăm mărturisirile unuia dintre copiii lui în acest sens.
Să revenim mai bine la romanele lui Breban. Aţi fi vrut să polemizaţi cu societatea comunistă?
Da, bineînţeles. Rogulski era tipul anarhistului, iar în final are o întreagă teorie a libertăţii. E mai aproape de Tirso de Molina decât de Molière, e mai puţin hedonist, e mai degrabă un anunţător al noii epoci a la Tirso de Molina, al liberalismului. El face această teorie a libertăţii în care anunţă o teorie „reacţionară”, pe care nici un critic n‑a observat‑o, aceea a limitei umane. Rogulski se arată nemulţumit de limitele raţionalului, de orgoliul raţionalului care domină azi în lume. De la poluare până la uciderea în masă, aceste genociduri au fost posibile prin dezvoltarea tehnicii, a lumii moderne. Vezi tema „Omul tehnic” la Heidegger. Stalin şi Hitler n‑ar fi fost atât de criminali, dacă tehnica modernă nu i‑ar fi făcut astfel, dacă nu i‑ar fi ajutat. De altfel, marele Saratov, care a inventat bomba sa atomică, s‑a revoltat contra sistemului birocratic sovietic. Rogulski încearcă în poemul său, pe care i‑l dedică lui Cici, femeia care‑i dăruieşte trupul, încearcă să facă un elogiu iraţionalului. Mai bine zis, încearcă să lărgească perspectiva acestuia, arătând că iraţionalul trebuie să reintre cu drepturi egale în viaţa spirituală şi în viaţa societăţii. Rogulski pledează astfel pentru omul de artă, pentru omul religios. E vorba de omul religios văzut în esenţa sa, de omul religios aşa cum l‑a înţeles şi definit Mircea Eliade.
■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
