Orientările lui Pătrăşcanu erau na-ţionaliste?
Intelectual naţionaliste. Cu el, ruptura între România burgheză şi România comunistă nu ar fi fost aşa de brutală. Ar fi fost ca în Ungaria şi Polonia. Noi nu ne dăm seama ce‑ar fi însemnat comunismul de tip Pătrăşcanu… Ar fi continuat, oarecum, măcar, tradiţiile româneşti. Pe când aşa, aceşti bărbaţi, oameni fără căpătâi, au ucis în primul rând grupurile de tip intelectualist, indiferent dacă erau în partid sau în literatură. Cum vorbeam de suprarealiştii, pe care i‑au marginalizat şi i‑au înglobat în stalinism. Aceşti bărbaţi fără căpătâi au acţionat de parcă nu s‑ar fi născut în România. Ca şi Ceauşescu în ultima lui perioadă. Ce a fost reacţionar la Ceauşescu în ultimii ani? Faptul că s‑a întors contra propriei sale tradiţii… A început să distrugă tradiţia românească, natura românească, satul, cultura românească – ca un nebun. Iar ceilalţi s‑au comportat la fel… Ca nişte tătari, ca nişte nebuni, ca nişte duşmani ai poporului din care veneau.
Barbarismul era imprimat de paranoia lui. El credea, într‑adevăr, într‑o „nouă lume”?
Trebuie să fim prudenţi când vorbim de conceptele lui Ceauşescu. El folosea aceste concepte într‑un mod extrem de diletant, de semidoct, de agresiv. La el atributul ştiinţific însemna altceva decât ce înţelegem noi prin asta – o finalitate tehnică a unei idei în ştiinţe sau un tip de prestigiu. Pentru el „ştiinţific” însemna ceva ciudat şi prestigios. Aşa şi cu conceptul de „om nou”. Conceptul acesta de om nou, care vine din romantismul italian şi cel german – Giambattista Vico – Omul nou. Ei, conceptul de „om nou” era preluat, în cazul lui, la un nivel cultural foarte jos. Nivelul cultural are foarte mare, important în zona politică, deşi nu pare. Omul politic ia şi transformă aceste concepte. Or, dacă aceste concepte deja complicate sunt tratate la un nivel jos, ele produc enorm de mult rău.
Dar ce însemna în ochii lui un om nou?
Nu înseamnă în nici un caz, ca la romanticii italieni şi germani, un om cu deschidere umană, nu înseamnă cineva care se bucură de câştigurile Renaşterii. La Ceauşescu, „om nou” însemna, probabil, un robot. Un robot care se implică perfect, fără cârtire, într‑o maşină a Statului. Cărei maşini – trebuia să gândească el, Ceauşescu, libertatea. Omul condamnat la fericire, la libertate, la egalitate… Omul care trebuia să se integreze într‑o masă, care ea însăşi trebuia să se integreze, la rândul ei, într‑o maşină de gândit viitorul. În afară de conceptul de „om nou”, conceptul de „viitor” a funcţionat foarte puternic la comunişti. Mai ales la comuniştii primitivi, cum era Ceauşescu. Şi aici, nu puţini eseişti occidentali au comparat comunismul cu o biserică de tip laic şi fanatic. Iată, biserica Moldovei. Biserica mută toate valorile spre viitor, spre viaţa cealaltă. Aşa şi comuniştii, mutau toate valorile rezultate în viitor. Totul trebuia să fie făcut pentru ceva care nu putea fi verificat, care nu putea apărea de‑a lungul vieţii noastre.
Proiectele sale erau originale sau intrau în seria celor date de un dictator?
Proiectele lui Ceauşescu erau preluate din mişcarea utopistă franceză, italiană, germană de ameliorare a societăţii.
Vorbea în numele unei clase sociale?
Nu, în numele său, ca individ… Nu al unei clase sociale – el nu făcea parte dintr‑o clasă socială… Baza acestor indivizi eterogeni, care au constituit nucleele comuniste, era o bază resentimentară, despre care Nietzsche vorbeşte foarte bine. Urau pe cei bogaţi şi pe cei care trăiesc într‑o lume civilizată, într‑o lume a valorilor, într‑o lume care creează tradiţia şi istoria. Era resentimentul acelora care sunt lăsaţi pe dinafară. Este răzbunarea unor indivizi care, pentru a‑şi satisface dorinţa lor de „dreptate”, sunt dispuşi să răstoarne lumea.
Aşa se poate înţelege şi ura pentru ţărani? Tatăl său fusese ţăran, totuşi…
El nu mai avea, la drept vorbind, nici ură faţă de ţărani. El se fanatizase, se paranoizase, devenise paranoic, aproape cinic, se rupsese total de realitatea funciară, îşi clădise în jurul lui un climat artificios, la care el însuşi a contribuit. Intrase într‑un program de robot, de ordinator, şi îşi închipuia că poate face ce vrea. Multă vreme, cei din jur, populaţia i s‑au supus. Pentru că acesta e tipul de reacţie a poporului român: de supuşenie, dar şi de izbucniri violente din când în când. Această supunere a populaţiei, a lumii şi a păturilor sociale a părut că e o verificare, e o legitimare a ceea ce voia el. Şi îşi pierduse total simţul autocritic. Nu mai ştia unde se opreşte posibilul. Această clădire enormă, Casa Poporului, arată că el putea aproape orice şi că acest lucru se şi întâmpla. De aceea a îndrăznit să se întoarcă şi contra satului românesc. Nu bănuia că satul românesc e vatra României, este fundamentul tradiţiei, al statului istoric românesc, şi că îl poate ucide pe el însuşi dacă se atinge de el. Ceauşescu intrase într‑o zonă ireală, trăia într‑un fel de coşmar, un coşmar utopic, în care se amestecau aceşti termeni ai socialismului arhaic, primitiv: egalitate, socialism, viitor, ateism etc. E adevărat că egalitate exista în România sub dictatură, dar era vorba de un drept al tuturor la mizerie şi la o supravieţuire de azi pe mâine.
Să ne întoarcem la personajul Pătrăşcanu şi la perioada anilor ’50. Moartea sa e un semn că începuse deja bătălia crâncenă pentru putere…
A început în 1944, cu uciderea lui Ştefan Foriş. Era un semn de luptă pentru putere. În clipa când s‑au apropiat armatele ruseşti, ei deja au simţit că vor ajunge la putere. Şi au început să se sfârtece între ei. L‑au omorât pe Foriş, care a riscat enorm în timpul războiului, fiind şeful Partidului Comunist… Au omorât‑o şi pe mama lui. Ce sălbatici, nu? Al doilea episod, a fost lupta între grupările sovietice şi româneşti. Gruparea Ana Pauker, Luca, Teohari Georgescu şi Chişinevshi, care veniseră de la Moscova, pe de o parte, şi românii, comuniştii români, care au stat în puşcăriile româneşti, pe de altă parte. În ’52, cu avizul lui Stalin, Dej a reuşit să elimine şi cea de‑a doua grupare care venise de la Moscova, gruparea alogenă sau gruparea străină, cum zicea el. Iar în ’58, Dej reuşeşte să‑i scoată şi pe ruşi din ţară, după ce fusese sluga lor perfectă. Să nu uităm că a fost cel mai violent adversar al lui Tito. Tito, care încercase o independenţă, cum vor încerca şi Gheorghiu‑Dej şi Ceauşescu.
Demontaţi aceste mecanisme ale luptei pentru putere. Deci, unul – pretextul naţionalist, doi – primitivii contra intelectualilor, adică Dej contra Pătrăşcanu… Să găsim nişte scheme ale luptei pentru putere între comunişti.
Cred că lupta pentru putere între comunişti se aseamănă cu orice luptă pentru putere.
Dar a reuşit, până la urmă, elementarul, violenţa…
E o luptă pur şi simplu pentru putere. O luptă sălbatică, aşa cum e orice luptă politică. În cazul lor era mai sălbatică pentru că erau foarte vitali. Ajungeau pentru prima dată la putere. Ei, poate, n‑au bănuit niciodată că vor ajunge la putere. Comunismul fusese marginal, fără nici un viitor într‑o Românie democrată, de dreapta, într‑o Românie latifundiară şi a marii burghezi. Idealul bolşevic nu avea nici o speranţă. Pentru ei a fost nesperat, a fost o lovitură de destin faptul că ruşii au reuşit să intre în România şi să se instaleze la putere. În ’44, l‑au executat pe Foriş, în ’48, l‑au închis pe Pătrăşcanu, care ameninţa să dea o altă turnură comunismului românesc, iar după aceea, în ’52, s‑au înfruntat Pauker şi Dej.
■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
