Mişcarea legionară, naţionalistă e mai puternică în afară decât în România?
Nu mă grăbesc să trag concluzii. Cred că ei vor reveni în România, se vor reorganiza, pentru că mişcarea lor avea oarecare tradiţie. Sunt „curaţi” faţă de cei de aici, care pescuiesc în apele fascismului, dar sunt de origine ceauşistă. În literatură, un caz de disidenţă a fost grupul „Steaua” de la Cluj. Da, Baconsky, după ce în tinereţe a fost scriitor proletcultist, care, aidoma celorlalţi, cânta URSS, clasa muncitoare şi partidul, s‑a schimbat deodată la faţă. În anii ’50 a făcut revista Steaua, la Cluj, care era de departe nu numai cea mai bună revistă românească, dar o revistă curată, expresivă, aş zice agresiv estetică. Lucru pe care comuniştii nu l‑au suportat. Dej l‑a trimis pe Beniuc, acesta l‑a chemat pe Baconsky la Bucureşti şi l‑a destituit cu brutalitate – am mai vorbit despre asta – i‑a dat un apartament în Bucureşti. Apoi s‑a pierdut în marginalitatea culturală bucureşteană până la moarte. După el, cred că a fost grupul lui Ţepeneag, care a făcut o disidenţă acceptată.
În prima fază?
Nu, în toate fazele. Ei nu şi‑au schimbat ideile – au rămas la fel. Deci, grupul lui Ţepeneag şi ceilalţi. Şi Goma, despre care Ţepeneag spune că nu era în grupul lor. Ţepeneag a anunţat prima oară că sunt o grupare literară desprinsă de Uniunea Scriitorilor. După această grupare, a fost, dacă vrei, „defectul” meu. Nu‑mi place când se spune „defect”. Demisia pe care mi‑am dat‑o la Paris, la un alt nivel decât ceilalţi. Conduceam România literară, eram membru în conducerea Uniunii, membru supleant C.C. Dându‑mi demisia la Paris, atrăgeam atenţia asupra întorsăturii pe care o luau lucrurile, spre dictatura personală, care atunci se numea mini‑revoluţie culturală. După aceea, un moment major a fost grupul Goma în 1977, aderarea lui Goma la Carta de la Praga, în ’77. Grupul Goma a fost singura organizaţie anticomunistă şi anticeauşistă din România. Şi care a fost rapid lichidată – toţi cei 7 membri au primit paşapoarte, iar ei au acceptat să plece. Dar Goma a fost singurul care nu voia paşaport, voia să lupte împotriva dictaturii. Dar a fost obligat să plece. Şi el a ratat ocazia să facă ceva, ca polonezii şi ungurii, să facă o rezistenţă reală, de lungă durată, autentică, în cadrul unei structuri date, în cadrul Universităţii sau al Uniunii Scriitorilor. Eu i‑am propus să facem un grup de rezistenţă în cadrul unei structuri interne prestigioase. Numai în felul ăsta aveam şanse să putem critica nu persoanele, ci sistemul. L‑am sfătuit să ne îndreptăm atacul nu împotriva unui om, împotriva şefului Statului, ci contra sistemului, să atacăm sistemul, ca în Polonia, ca în Ungaria…
Ce putea să vi se întâmple după ce aţi dat interviurile acolo, în Franţa?
În primul rând, să mi se facă proces, să fiu împuşcat la colţul străzii, să fiu izolat, să fiu expulzat peste graniţă înapoi, tot felul de scenarii. Până la mine nu mai fusese un asemenea caz. Şi nici nu a mai fost.
Dar în celelalte ţări?
Nici în celelalte ţări. Era fără precedent, niciodată de la acest nivel social, literar şi politic nu a făcut cineva ce am
făcut eu în sistemul comunist.
Ce v‑a salvat?
Nu ştiu. Şi eu sunt curios. Şi aş fi curios. Aş fi curios să aflu de la cineva, care era atunci în conducerea de partid, când am fost exclus din Partid şi cum s‑a reacţionat la actul meu neaşteptat.
În anii aceea, în România, se instalase deja spaima. Aţi trăit spaima că între graniţele României nu puteţi fi nicicum salvat?
Într‑adevăr, în ultimul deceniu, nu se putea face nimic. Dar în ’70‑’75 se putea face ceva. Nu răsturnarea, ci limitarea dictaturii. Puteam preîntâmpina toată catastrofa care a urmat: dictatura. În dictatură nu se mai putea lupta. Dar în primă fază se putea, dacă erai prudent şi aveai simţ şi curaj organizatoric, o veghe civică. Dar noi, în România, nu am avut niciodată această experienţă de a lupta cu un dictator. Poate vom şti cu un alt dictator. Suntem inoculaţi, avem anticorpi. Atunci nu, funcţiona psihologia drăguţului de împărat, de voievod. Nimeni nu se gândea că te poţi pune cu voievodul. Te puteai pune cu adjunctul lui, cu poliţia, cu cenzura. Dar voievodul avea încă, în mintea românului, o semnificaţie, un simbol de tip fetişist, care poate acum s‑a distrus.
Care au fost supapele prin care aţi scăpat de presiunea fricii?
Timp de 20 ani mă uitam în oglinda retrovizoare, tresăream la cel mai mic zgomot la uşa apartamentului. De fiecare dată când intram în România, mi se strângea inima. Am riscat enorm. Numai că tipul meu de om nu arată acest lucru. Nu m‑am plâns niciodată nimănui. M‑a ajutat propria mea creaţie, m‑am afundat în muzică, creaţie, filosofie şi unii colegi m‑au ajutat indirect. M‑au ajutat şi forţe obscure. Când am publicat Îngerul de gips a venit la mine Sami Damian şi m‑a întrebat: „Nicolae, cum a apărut cartea, cine i‑a dat drumul?” Zic: „Nu ştiu!” E adevărat că după aceea a fost atacată imediat. Apoi a apărut Burtică. Dumitru Popescu nu a vrut să‑mi publice cartea trei ani, Marin Preda a fost contra ei. Dar a apărut acest necunoscut, Burtică, şi a publicat cartea. Şi am fost din nou atacat. După aceea, am început să călătoresc. Chiar dacă unii prieteni m‑au părăsit, au apărut alţii noi: Ivasiuc şi Manolescu au fost lângă mine, am fost lipiţi, 10 ani. Zi de zi.
Ivasiuc era un tip plin de viaţă. Era un marxist plin.
Nu, cocheta cu marxismul. A fost unul dintre cele mai contradictorii spirite din câte am întâlnit. Uneori l‑am comparat cu Camil Petrescu. Avea acea fulguranţă de geniu. A fost printre puţinii oameni inteligenţi pe care i‑am întâlnit în viaţa mea. Oamenii inteligenţi sunt foarte rari. Ca şi proştii. Şi proştii sunt foarte rari. Şi omul inteligent este extrem de rar. Întâlnim oameni deştepţi, dar nu inteligenţi. Inteligent e cel care înţelege legea, care gândeşte cu capul lui. Or, noi toţi gândim cu fraze şi idei gata făcute, adunate de la şcoală, facultăţi, din manuale, din grupul în care ne mişcăm. Uneori Ivasiuc gândea cu propriul său cap, era un fenomen, un om de o inteligenţă nativă excepţională, un om citit. Vorbea şi citea în două limbi. Vorbea engleza perfect, franceza perfect. Un om care a suferit în tinereţe, a stat cinci ani în puşcărie şi doi ani în domiciliu obligatoriu. E adevărat, în puşcărie se 
zice că a fost turnător. Dar cine‑i poate judeca pe cei din puşcărie? Vă spuneam că în prima zi, când a fost arestat la ora 2 după‑masă la căminul de studenţi, era în anul IV la Medicină, la 12 noaptea nu mai avea nici un dinte în gură. Acest băiat de 24 de ani… E adevărat că în puşcărie se pare că a cedat. Foştii lui colegi de puşcărie, Paleologu, Goma, după eliberare, lucrau în fabrici şi făceau salahorie, iar el a fost angajat la ambasada americană, la secţia de presă. Probabil, cu avizul externelor şi al internelor. Probabil, a făcut compromisuri, dar era un ferment literar şi intelectual. România culturală a pierdut enorm prin absenţa acestui creier. Era extrem de viu, receptiv la ideile europene. De aceea şi‑a făcut şi foarte mulţi prieteni în lumea diplomatică: ambasadorii Harry Barnes jr., Erwin Wickert, care la moartea lui a publicat un uriaş articol în Frankfurter Allgemeine Zeitung. Care îl stimau enorm, deşi erau la curent că lucra la ei cu avizul externelor. El era, în lumea literară, un om foarte iubit pentru că nu era tipul de scriitor român, ci mai degrabă francez, englez, cu o mare deschidere intelectuală ideatică şi tematică. El a devenit scriitor din răzbunare. A vrut să se răzbune. El susţinea că „dacă m‑aţi închis şi mi‑aţi distrus tinereţea – să stai între 20 şi 30 de ani în puşcăriile staliniste – atunci o să mă răzbun şi o să arăt ce poate creierul meu”. Şi, într‑adevăr, fără talent – el declara despre sine însuşi că n‑are talent – el a ajuns unul dintre cei mai buni scriitori ai generaţiei noastre. După război, e singurul care a reprezentat romanul‑eseu – o speţă foarte interesantă. Moartea lui e tragică pentru că el era în plină evoluţie, în plin proces de creaţie.
■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
