Preda nu era un luptător, dar era un independent…
Nu, nu era deloc un independent. La fiecare şase luni era ameninţat că i se desfiinţează editura… Cum să fie independent un om căruia i se dă comandă să scrie un roman despre Antonescu, căruia i se plăteşte un milion, o sumă enormă pentru vremea aceea?!… Şi‑a lucrat romanul cu Dumitru Popescu, şeful secţiei de cultură a C.C.‑ului. Cum putea fi independent?…
E vorba de Delirul?
Da, de Delirul. Un roman care a creat confuzii. Lumea stătea la coadă după el, nebănuind că prin acest roman Ceauşescu îşi făcea o poleială de naţionalist.
Însă curentul de opinie creat cu Cel mai iubit dintre pământeni le scăpase de sub orice control, controlul celor de la Partid sau de la Securitate…
Te înşeli. Problemele aduse în discuţie de Cel mai iubit dintre pământeni au fost aspru criticate de Ceauşescu la plenara C.C. din ’67 cu lucrătorii din Miliţie şi Securitate. Nu ştii de această plenară? Au fost criticate atunci toate metodele şi crimele făcute de Gheorghiu‑Dej. Ce e în cartea lui Preda? Ca şi în cartea Ostinato a lui Goma, este critica universului concentraţionar al lui Gheorghiu‑Dej şi al lui Stalin. E vorba acolo de Ceauşescu şi de frontieriştii închişi de Ceauşescu? De ce l‑ar fi deranjat pe Ceauşescu? A revenit Ceauşescu vreodată şi a spus că a făcut bine tovarăşul Gheorghiu‑Dej închizând oamenii? N‑a revenit. A stat Cel mai iubit dintre pământeni măcar o zi la cenzură? Nu, a apărut imediat. Nu ţi se pare ciudat?
Dar moartea lui nu a fost suspectă?
Preda se alcoolizase în ultimii ani. A murit după o alcoolizare agravată…
Dar, după moartea lui Preda, Uniunea Scriitorilor a trecut cu arme şi bagaje în tabăra celor de la Partid. Iar disidenţă cât de cât pe faţă a făcut, iată, unul ca Dan Deşliu, cel care în anii ’50 era abonat la Premiul Academiei şi la Premiile de Stat.
Dan Deşliu a fost unul din stâlpii stalinismului în literatură, unul dintre personajele literare create de Gheorghiu‑Dej şi de partid în ’50. A fost un vârf de lance al diversionismului politic şi literar. A publicat texte premiate, în care se aţâţa lumea şi poliţia contra proprietarilor, ţăranilor, intelectualilor. La sfârşitul anilor ’60, Dan Deşliu a fost dat afară, pur şi simplu dat afară de la conducerea revistei Luceafărul. A eşuat apoi la Televiziune, unde a făcut o mică emisiune de sport, despre fotbal, iar după aceea a prezentat „Steaua fără nume”, o emisiune cu mici cântăreţe diletante. Şi atunci, simţindu‑se marginalizat, nu numai de Partid, dar şi de presa literară, cu ambiţie politică, cu viclenie şi cu o anumită experienţă s‑a strecurat în grupul scriitorilor buni, al albilor, al disidenţilor. S‑a apropiat de Manolescu, iar Manolescu a făcut greşeala, după părerea mea, să‑i prefaţeze un volum apărut în BPT. Iată o altă impostură – Dan Deşliu trecea drept disident. Or, în acea epocă, i‑a apărut o carte în BPT. Mie nu mi‑a apărut acolo nici o carte! Dar Dan Deşliu, în timp ce spunea că e disident – mai critica cenzura, lucru care n‑avea nici un efect – a apărut cu o carte la BPT. Ce era BPT‑ul la noi? Era colecţia de masă, de prestigiu. Şi nu numai că i‑a apărut la BPT, dar cartea lui a fost şi prefaţată de Manolescu. Eu i‑am reproşat lui Manolescu, spunându‑i: „Nu se poate, tu, care timp de 20 de ani ai apărat valoarea, să prefaţezi un impostor? Omul ăsta n‑are talent!” Nu mai vorbesc de păcatele lui politice vechi; omul ăsta fusese poetul naţional şi oficial, în timp ce toată intelectualitatea românească era în închisoare. Manolescu s‑a trezit în această impostură delicată şi Scânteia tineretului l‑a ironizat, adică omul care apăra valoarea să prefaţeze nonvaloarea. Dar lui Manolescu i s‑a părut că aşa se fac alianţele politice. Ceea ce e fals! Când am ajuns în Biroul Uniunii Scriitorilor, m‑am aliat cu Nichita Stănescu, cu Cezar Baltag, cu Matei Călinescu. Şi numai în felul acesta noi ne‑am afirmat în ochii celor de la Partid, care nu ne iubeau, dar ne respectau. Noi am intrat toţi patru în Biroul Uniunii Scriitorilor. Şi unul dintre noi, Matei Călinescu, nici nu era membru de partid. Nu pot să mă aliez cu Dan Deşliu, cu un impostor. Da, Deşliu făcea parte din micul grup al Consiliului Uniunii Scriitorilor, împreună cu Paler şi ceilalţi, care, o dată la trei luni, făcea mici critici conducerii Uniunii şi Ministerului… Dar Deşliu, Paler şi ceilalţi din Consiliu, din păcate, au fost inoperanţi, n‑au reuşit să‑l schimbe nici măcar pe Ungheanu de la Luceafărul… Mircea Dinescu a intrat în disidenţă reală cu interviul din Libération cu o jumătate de an înainte de a cădea Ceauşescu. A fost un interviu curajos, ca şi al lui Dan Petrescu. Aceste două interviuri au fost interesante… Al lui Dan Petrescu a fost mai curajos, pentru că l‑a atacat pe Ceauşescu, al lui Dinescu, mai puţin curajos, pentru că a atacat doar Uniunea Scriitorilor.
Lui Dinescu i‑au luat apărarea „cei şase”…
Era o scrisoare către D.R. Popescu… Ca şi cum ai scrie cuiva de la parterul blocului, ca să te plângi de portar. Ei n‑au îndrăznit să‑i scrie lui Ceauşescu, i‑au scris lui D.R. Popescu, care era o fantoşă. Probabil că mulţi dintre colegii noştri stimaţi şi distinşi au vrut să‑şi creeze un mic alibi, simţind că se strică căruţa. Scriitorii n‑au făcut cu adevărat nici un fel de disidenţă, nici n‑aveau stofă. Şi mulţi m‑au lămurit că în zona asta balcano‑fanariotă nu e posibil să faci nimic contra domnului şi a aparatului poliţist. S‑a exagerat cu „forţa Securităţii”, n‑au înţeles că Securitatea însăşi a voit să se rupă de domn, de Ceauşescu. Ceea ce distrugea el, în primul rând, nu era cultura, ci Partidul şi Securitatea, Armata, propriile lor structuri. Asta a distrus Ceauşescu în ultimii ani – propriile structuri ale Statului comunist. Numai că ele însele, aceste structuri au fost destul de laşe şi de prost organizate ca să încerce să se debaraseze de el. Şi el a căzut pur şi simplu după ce a căzut zidul de la Berlin, la 9 noiembrie ’89.
Poate a fost un păcat între conducerea Uniunii scriitorilor şi Partid în această perioadă?
Nu, nu deloc. Conducerea era dublă: de o parte erau scriitorii membri ai C.C., buni scriitori, dar care erau nişte unelte docile ale Partidului – D.R. Popescu, Bălăiţă, Ţoiu – iar de partea cealaltă era grupul de rezistenţă: Ana Blandiana, Manolescu şi ceilalţi, care făceau o figură aparte.
Iată, aţi amintit de Blandiana, care face parte din generaţia Breban – Nichita Stănescu. În jurul Anei Blandiana se crease un mit al disidenţei…
N‑a fost nici un fel de disidentă Blandiana, astea sunt mici legende apărute târziu. Ana Blandiana, care e o foarte bună poetă şi publicistă, a avut în toată cariera ei rubrici fixe la marile reviste literare. Evident, Paler, Dinescu, Manolescu, Blandiana, A.D. Munteanu şi alţii câţiva, puţini, incomodau pe cei din conducerea Uniunii Scriitorilor, pe funcţionarii partidului. Au continuat însă să aibă rubrici fixe, n‑au reuşit să iasă cu totul din sistemul cultural, din Consiliu etc.
Unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi în literatură este Mircea Dinescu. Cum a apărut?
Mircea Dinescu a fost un băieţel talentat.
În anturajul lui Marin Preda.
Şi Marin Preda, şi Fănuş Neagu, câţiva ani a fost cu Fănuş Neagu. După aceea a trecut la Marin Preda. Amândoi, şi Fănuş, şi Preda, locuiau la Mogoşoaia. Serile, la sala de mese, se întâlneau şi apoi se plimbau. Dinescu nu avea o instrucţie culturală prea aprofundată, însă de la început se vedea că‑i un om talentat, cum e şi astăzi, un poet talentat. Şi în ultimii ani ai dictaturii s‑a alipit şi el la grupul lui Manolescu, Deşliu. Dar dincolo de câteva discursuri mai mult sau mai puţin fulminante nu a organizat ceva cu adevărat periculos.
■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
