Domina spiritul religios în familia Brebanilor?
Deloc, deloc. La Lugoj erau unii preoţi care aveau o puternică vocaţie, o parte din ei erau celibatari. Aceştia erau destinaţi unor grade bisericeşti înalte, pe când cei din gradele inferioare, până la protopop, se puteau căsători. Tatăl meu şi‑a privit totdeauna cu o anumită distanţă propria profesiune. Lui îi plăcea să şofeze, ca şi mie. El a condus maşina episcopilor Rusu, de la Baia Mare, şi Bălan, de la Lugoj. Îi plăcea să cânte, să chefuiască… Rareori slujea tatăl meu – la slujbele împărăteşti când oficia vlădica. De altfel, era aproape mirean, era funcţionar la episcopie, umbla în costum civil prin oraş. El a tratat cu o oarecare delăsare religia. N‑avea vocaţie de mare preot. De aceea nu a existat în casă nici fanatism de tip religios, nici de tip naţional. Dovadă că s‑a căsătorit cu o nemţoaică şi ne‑a lăsat pe noi, pe mine şi pe fratele meu, să învăţăm în copilărie germana. Eu şi fratele meu vorbeam în copilărie uneori mai bine germana ca româna. Nu s‑a opus niciodată, deşi el nu vorbea limba germană. El le‑a ajutat pe mătuşile dinspre mamă, care au fugit de Tito. L‑a primit în casă şi pe un unchi al mamei mele, care a murit anul trecut, la 99 de ani, la München. Fugise de trupele lui Tito şi a locuit la noi ani de zile. Tatăl meu a fost un om relaxat, deschis, cosmopolit în sensul bun.
Aţi avut experienţe religioase?
Nu. Eu personal, nu. Mi‑am pierdut credinţa de timpuriu.
De ce credeţi că v‑aţi pierdut credinţa?
Ca orice tânăr care intră în contact cu raţionalismul logicii ştiinţifice, cu modul de a gândi ştiinţific. Şcoala te face să îţi pierzi credinţa dacă nu trăieşti într‑un mediu îmbibat de credinţă. Am avut
un coleg de liceu, Alfons Vezoc, al cărui tată era canonic şi care a devenit profund religios. Iar el a început din fragedă pruncie, de la 10‑11 ani, să frecventeze biserica zilnic. Se cumineca zilnic, petrecea ore întregi cu texte religioase în biserică. A rămas celibatar, nu s‑a căsătorit. Am avut prieteni şi colegi care au intrat în credinţă ca într‑un mod de existenţă. Pe mine m‑au convins rapid, la 10 ani, argumentele ştiinţei materialiste – Dumnezeu nu există. Am intrat, deci, într‑o formă de ateism placid. Abia de câţiva ani, cum remarca o cunoştinţă a mea, îmi pun din nou problema dumnezeirii.
Dar temele religioase revin des în creaţia dumneavoastră?
Astea sunt teme… Temele religioase ţin de patrimoniul mare al culturii europene. Nu există un scriitor important în Europa, în ultimele două secole, care să nu se fi hrănit din aceste teme. Şi nu numai în literatură, ci şi în pictură. Muzica apuseană stă pe aceste teme. De aceea este o tragedie că tinerii de azi, din România, generaţiile astea succesive, crescute sub comunişti, trăiesc în ignoranţa Bibliei, a marilor motive culturale ale Bibliei.
Care mit al Bibliei v‑a fascinat cel mai mult?
Am să încep cu tatăl meu… Pe el îl pasiona istoria fiului rătăcitor. Şi începea astfel: „Un tată avea doi feciori…”, pentru că şi tatăl meu avea doi feciori. Când tatăl meu citea acest pasaj din Biblie avea ochii umezi. Tot tatălui meu îi plăcea istoria lui Iacob, care a fugit la unchiul său, unde a argăţit, a slujit peste 20 de ani. De acolo şi‑a luat cele două soţii, pe Lea şi Rahela. Şi cel mai tânăr fiu al lui Isaac, Iacob, care e întemeietorul religiei israelite, slujind Dumnezeului lui Abraham, purta şi numele de Israel. Acolo, în drumul spre unchiul său, Laban, în fuga sa, în locul numit Bet‑El, a avut şi revelaţia scării care urca spre cer şi a fost ales pentru geneza unui popor enorm care va popula lumea. Şi acel Veniamin… Şi când vorbea despre Veniamin, cel mai iubit dintre feciori – la a cărui naştere moare Rahela, cea mai iubită soţie a lui, când îmi citea istoria aceasta, tatăl meu avea ochii în lacrimi. Iată câteva motive care vin de la el. Repet, nu lua aceste istorii la modul fanatic, ci la modul literar, metaforic, legendar, la modul cultural. Eu sunt sensibil la multe dintre istoriile religioase, mai ales ale Noului Testament. În tinereţea mea, spuneam, ţineam prelegeri în faţa prietenilor mei din Noul Testament după o traducere a episcopului Ioan Bălan de la Lugoj. Şi în Drumul la zid am două astfel de comentarii la Cina din Emaus şi la spălarea picioarelor, la Evanghelistul Ioan, în momentul când Iisus se umileşte şi spală picioarele ucenicilor săi, dându‑le o pildă de modestie profundă şi de iubire, de ceea ce înseamnă noua iubire. Atunci enunţă, pentru prima oară, legea nouă a iubirii, care trebuie să despartă în două lumea. Lumea veche şi lumea nouă. Atunci enunţă o altă formă a iubirii, deosebită de celelalte două vechi – iubirea de sânge şi iubirea carnală, sentimentală – şi el descoperă iubirea iraţională de aproapele nostru, de cel ce ne seamănă, indiferent de trib, rasă, sex, religie… Iată noua iubire.
Când aţi vorbit de frica socială, cu alte prilejuri, aţi vorbit şi de frica de tată. De unde pornea această frică?
Frica de tatăl meu este une donnée impondérable, una dintre acele date esenţiale care nu pot fi explicate. Pot fi trăite, dar nu pot fi explicate. De altfel, ar fi puţin excesiv să vorbesc numai de frică – a fost şi iubire între noi doi. Eu l‑am iubit pe tatăl meu, vezi portretul pe care i l‑am făcut în capitolul „Herbert” din romanul În absenţa stăpânilor. Era nu numai iubire, era şi o mare admiraţie. Pentru mine, în primii ani ai copilăriei, tata era zeul, era Jupiter, era încorporarea forţei, a bărbatului adult, a judecătorului, a înţeleptului. Era soţul, cuplul mamei mele. Iar frica, primul strat al acestei frici, a fost ca frica de Dumnezeu. Frica pe care, de exemplu, evreii, cum vedem în Biblie, o aveau faţă de Iehova… Teama care zideşte sentimentul dragostei. În biserică se şi spune când sunt chemaţi credincioşii să se împărtăşească, „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi de Sfintele Taine”. Deci, cu frică la început, după aceea cu credinţă, şi după aceea cu dragoste. Ca şi sentimentul faţă de tată, credinţa era pardosită de frică, de acea frică.
Când mă gândesc la această relaţie fiu‑tată, am în vedere cazul lui Kafka, care i‑a şi trimis tatălui său o scrisoare dramatică. Iar frica trăită la maturitate sub acoperământul părintesc, alături de un tată autoritar, i‑a inspirat Metamorfoza, unde Gregor Samsa, care are toate datele necunoscutului Kafka, suportă chinurile metamorfozei într‑un gândac respingător.
Nu, la mine era altceva. Şi aici trebuie să spun că eu am alt tip de literatură decât Kafka. Literatura mea este o literatură vitalistă, pe când a lui Kafka e de tipul angoasei, al universului negru. Kafka vedea fantome peste tot, vedea peste tot tirani, călăi. Trăia într‑un univers negru. Un mare univers, un univers real. Kafka este o aşchie de o densitate uriaşă din imperiul lui Dostoievski şi al lui Shakespeare. Dar numai o aşchie, pentru că şi Dostoievski, şi Shakespeare au imperii compensate, echilibrate. Shakespeare are un Macbeth, dar are şi un Lear, are şi o Ofelie. Dostoievski, la fel, îl are pe Rogojin, dar îl are şi pe Mîşkin, are călăul, dar are şi îngerul. Pe când la Kafka e un imperiu dezechilibrat, o viziune profundă asupra omului, a lumii, însă unilaterală. N‑am putut niciodată să‑l iubesc total pe Kafka pentru că prezintă o lume închisă şi neagră. Aşa poate fi înţeleasă şi frica lui faţă de tată. La mine, în primul rând, sentimentul faţă de părinţi a fost profund compensat de iubirea faţă de mamă şi de marea iubire a mamei faţă de mine. Iar frica faţă de tata, repet, a fost o componentă a iubirii. La o anumită vârstă, la începutul adolescenţei, a apărut o anumită tensiune între mine şi el, pe care n‑aş putea‑o explica prea bine, pentru că ţinea de datele acelea imponderabile şi profunde. Ceea ce pot să spun este că tatăl meu a simţit că eu lunecam mult, în evoluţia mea rapidă, ca puber şi adolescent, în tribul mamei, al nemţilor, al Böhmlerilor. Pe mama mea o chema Böhmler. Şi, într‑adevăr, i‑am semănat, semănam tot mai mult, de la o anumită vârstă, cu nemţii. Fratele meu a alunecat în „tribul” Brebanilor, şi somatic, şi psihic.
Care sunt amănuntele acestor diferenţe fundamentale, care, iată, vă despart şi de tată, şi de fratele mai mic?
Din punct de vedere fizic, Brebanii erau de statură medie, şateni, oameni cu un puternic bun‑simţ, echilibraţi, de tipul intelectual de provincie, preoţi majoritatea. Oameni care gustă partea plăcută a vieţii, oameni deschişi, cărora le place să iasă în lume şi să primească lume. Böhmlerii, nemţii, erau comercianţi, mici comercianţi. Chiar şi unchiul meu, cu care eu semăn, a fost comerciant în Austria, la Eisenstadt, într‑un oraş de lângă Viena. Böhmlerii erau bruneţi, de talie înaltă, pentru că veneau din Alsacia, erau alsacieni, de origine semifranceză. Şi unul dintre străbunicii mamei mele, pe care‑l chema Kunert – o altă aripă a mamei era Kunert –, venise din Alsacia şi‑l chema Küno. Şi i se spunea în satul german, unde trăia – „der alte Franzose”, „bătrânul francez”. Iată, noi suntem nemţi cu originile în Alsacia, Lorena, zona dintre Franţa şi Germania. Unul dintre bunicii mamei mele avea, deci, numele de francez. Şi apoi, chiar tipologic, fizic, nu avem tipul german. Eu semănam cu unchiul meu dinspre mamă, care era înalt, brunet, cum e şi mama. Brebanii sunt şateni, iar bunicul meu, Nicolae Breban, ca şi fratele meu, ca şi tatăl meu, era mai degrabă şaten, mediu de stat şi, spuneam, foarte deschis spre lume. În timp ce Böhmlerii au fost închişi şi cu un simţ al familiei foarte puternic. Şi Brebanii au asta, însă la nemţi este altceva. Tatăl meu probabil că a simţit apropierea mea de „tribul” nemţilor. După aceea, se pare, a simţit că nu am ceea ce Brebanii au avut, ceea ce fratele meu avea – simţ practic. Faptul că eu visam să ajung scriitor i‑a arătat lui că nu mă descurc bine în lume. Pentru el, meseria de scriitor era o meserie de parazit, n‑o înţelegea bine, avea un simţ burghez, nu era o profesiune respectabilă pentru el. El ar fi vrut să fiu profesor universitar, medic, eventual ministru…
■ Fragment din Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, Editura Ideea europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
