Atunci i‑aţi citit mult pe ruşi?
Atunci. Se traducea masiv, opere întregi, integrale. Era şi o editură, Cartea rusă, unde a lucrat, de altfel, şi Celan când a fost în Bucureşti. Profesorul meu de la Lugoj, George Oprescu, mi‑a recomandat să învăţ tipologie în proza lui Cehov. Am învăţat, mai ales, cum se face un personaj. Lucrul cel mai greu din lume…
Ce personaje are Cehov!
Fără ştiinţa creării personajelor nu poate exista o operă epică. Iar la Cehov poţi învăţa asta, pentru că schiţele sale au un fel de pedagogie superioară a creaţiei. La Tolstoi şi Dostoievski nu mai poţi să distingi trăsăturile, dacă eşti tânăr scriitor. La Cehov, unele scrieri se apropie de şarjă. De altfel, Cehov a început ca umorist, şi la el sute de schiţe scurte sunt populate cu o psihologie extrem de diversă. Acolo poţi să înveţi tipologiile sociale, tipologiile psihologice. Poţi să înveţi nu numai tipologia personajelor, care este o artă extrem de complicată şi, din păcate, cam uitată în vremea noastră, dar şi cum să creezi atmosferă. Eu îndemn pe orice tânăr prozator, care vrea să facă serios meseria asta, să citească toate cele 10 volume de nuvele ale lui Cehov cu creionul în mână. Acolo poate găsi tipologia fizică, socială, psihologică umană şi tipologia istorică. Există şi o tipologie istorică.
Atunci i‑aţi citit pe ruşi, aţi citit Cehov. Dar Beniuc a fost personalitatea marcantă a acelor vremuri. Se poate spune că a fost o generaţie Beniuc?
Nu ştiu dacă Beniuc a fost în centrul unei generaţii. A fost un individ, poet talentat de mâna a doua, arghezian. S‑a făcut cunoscut în timpul războiului, cu Cântece de pierzanie, un fel de Caraion „avant la lettre”.
Cineva îi asemăna pulsiunile cu cele ale poeţilor legionari.
Da. Probabil că avea accente de tip Goga amestecate cu tuşe argheziene. Era un ins, cum ar zice Nietzsche, profund resentimentar, un ins primitiv, un carierist fără scrupule, un ticălos pe scena valorilor. A dus literatura română la un nivel primitiv de expresie şi de comportament moral, a jucat exact cum îi cerea amicul său Gheorghiu‑Dej.
Era prieten cu Gheorghiu‑Dej?
Era destul de legat de Gheorghiu‑Dej şi de Marcel Breslaşu, care era secretar de partid. Pe vremea aceea asemenea posturi – secretar de partid, preşedintele Uniunii Scriitorilor – erau fundamentale. Ei au fost instrumentele pe care s‑au sprijinit Partidul şi Securitatea pentru a distruge orice demnitate scriitoricească. E greu de văzut ce ravagii au făcut… Literatura română înainte de război avea un nivel foarte înalt. Vorbesc de elitele scriitoriceşti. Dar la Uniunea Scriitorilor, după aceea, au intrat scriitori de mâna a doua, a treia, a patra… Ca Beniuc, care, probabil, a avut un fond de resentimente puternice, un fond de mahalagiu, de arogant, de cuţitar din aceia care lovesc pe la spate.
Era ardelean.
Era ardelean, da, de proastă calitate. Şi după război au existat ardeleni de proastă factură, de la Titus Popovici până la Ion Dodu Bălan.
Carierişti, arivişti…
Cuvintele astea nu explică totul. Faptul că eu susţin că Păunescu e un carierist nu e o acuză. Poţi fi carierist cum a fost Goethe, de exemplu. Însă e grav să fii lipsit de distincţie intelectuală, de demnitatea unei profesiuni. Să fii artist de curte nu e o ruşine. Goethe şi Velasquez îşi păstrau demnitatea profesiunii şi mândria, şi luciditatea vocaţiei. Ceilalţi, de tipul Beniuc sau Păunescu, au alunecat rapid în lăcomia puterii imediate şi au practicat o artă de mic nivel, au aservit total arta politicii.
L‑aţi văzut vreodată pe Beniuc?
L‑am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s‑a creat câteva zile o ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m‑a chemat la o masă, într‑o noapte, acolo, într‑o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m‑a invitat, aşadar, la o masă şi mi‑a spus să nu fiu naiv, că, într‑adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m‑am stăpânit cu greu să nu‑i spun ceva de la obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s‑o fac. El era cu nevastă‑sa, Emma Beniuc. Însă, peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i‑am publicat o pagină de poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.
Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi contractul meu cu ei, pe care l‑am respectat până în vara lui ’71, şi l‑au respectat şi ei. Beniuc era un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.
Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.
N‑are nici o legătură.
La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?
Nu, venea foarte rar acolo.
Era un însingurat?
Nu, îi era ruşine, cred. Şedea acasă, se izola după perdele… Căzuse multă vreme înainte, în ’65.
Avea porniri revanşarde. Era marcat de răzbunare?
Nu, nu. Devenise un pigmeu, cum şi era, de fapt. Din când în când, mai publica la Moscova, în ziare politice, atacându‑l uneori chiar pe Ceauşescu.
Publica la Moscova?
Da. După aceea, după ce a căzut, după ’65. O dată, ţin minte, am fost întâmplător la aeroport, împreună cu Stancu şi Macovescu, când a venit Ceauşescu. Şi când s‑a apropiat să ne strângă mâna, primele sale cuvinte au fost: „Aţi văzut ce‑a zis colegul vostru în Pravda”? Şi‑ntr‑adevăr Beniuc publicase la adresa comunismului prea naţionalist şi prea autonom. Deci, ruşii îi cultivau puţin.
Avea legături cu propaganda rusească?
Nu ştiu. Asta nu pot să‑ţi spun. El devenise după aceea total marginal şi neinteresant, şi toată lumea îl ocolea cu un plictisit dispreţ. În orice caz, nu poate fi comparat cu Ezra Pound, de exemplu.
Dar la 70 de ani, când i s‑a publicat o carte, 70 de poeme, Nichita, i‑a făcut un aprins elogiu.
Nichita făcea tot felul de elogii. Era uneori imprevizibil.
Iată scena povestită de un martor ocular: bătrânul Beniuc era micuţ, plăpând, şi Nichita – mare şi blând. După ce a vorbit cu Nichita, lui Beniuc i‑au dat lacrimile.
Da, poate că Nichita a făcut un gest de nobleţe faţă de un ticălos decăzut… În orice caz, Beniuc nu‑l îghiţea pe Nichita, iar Nichita pe vremea aceea nu intra în sfera lui de interese. Se pare că pe Ioan Alexandru l‑a prizat, se pare că i‑au plăcut primele poezii ale lui Ioan Alexandru.
Era mesianic ca şi el.
Da. Legionar, cum ziceai dumneata. Dar mic legionar, care mie nu‑mi place, care miroase a bălegar reavăn.
Ioan Alexandru avea fiorul crud al mesianicului de tip ardelenesc.
Nu. Ioan Alexandru, la început, avea un talent cu o clasă peste a lui Beniuc.
De Ioan Alexandru se vorbea la început ca de unul din marile talente…
Despre doi inşi se vorbea astfel: despre Adrian Păunescu şi despre Ioan Alexandru. Despre Ioan Alexandru ca de un blagian, iar despre Păunescu ca de un macedonskian. Amândoi păreau doi posibili mari poeţi. Înainte de a se compromite amândoi din punct de vedere profesional. Alexandru a luat prea în serios Vieţile Sfinţilor Părinţi, aşa cum le‑a înţeles el, iar Păunescu s‑a lăcomit după putere. Trebuie să trag concluzia, aici, că meseria noastră este o meserie care trebuie să se facă uneori în straie de schimnic. E o meserie a renunţărilor, e un tip de ascetism care trebuie să te sprijine, dacă vrei să rămâi pe şina mare a vocaţiei şi să profesezi tot timpul o veghe aspră pentru menţinerea lucidităţii vocaţiei.
Nu l‑aţi pus prea aproape pe Ioan Alexandru de Păunescu când vorbiţi de eşecul lor? Totuşi, Ioan Alexandru a eşuat, omeneşte, superior.
Nu, nu. E o critică a vremii, dragul meu. Ioan Alexandru a eşuat foarte puţin grav. Dar eu îl citez din punctul de vedere al speranţelor mari care s‑au pus în el. Nici Alexandru nu a ajuns Blaga, nici Păunescu n‑a ajuns Macedonski sau Victor Hugo. Asta din punct de vedere profesional. Aşa, ca oameni, nu?, ei sunt senatori, deputaţi, oameni teribil de interesanţi, însă criticii literari, care au crezut în ei, au fost dezamăgiţi. N‑au ajuns ceea ce se promitea să ajungă – mari scriitori. Lumea are nevoie de mari scriitori, nu de oameni îndemânatici în politică sau în comerţ.
Ne întoarcem la perioada când Beniuc era foarte puternic. Cine l‑a zgâlţâit primul?
A fost o chestie simplă. Ceauşescu l‑a dat jos.
Deci, schimbare de la centru!
De la centru. Când conducerea partidului se distanţa de ruşi şi Beniuc încă rezista în solidaritatea lui cu marea Uniune Sovietică. Dar Beniuc a fost nu numai un conformist şi stalinist convins… Prin soţia lui, care era evreică, el avea şi un punct de vedere al evreilor, care, o bună parte, au fost stalinişti şi prieteni ai URSS. Aceştia au fost dezamăgiţi de Ceauşescu, care mergea pe o linie naţională în politica românească.
Dar cum a fost conflictul Petru Dumitriu – Beniuc?
Un conflict între doi carierişti. Beniuc a fost mai tare ca Dumitriu, excluzându‑l pe celălalt. Petru Dumitriu a pierdut şi, neştiind să piardă, a fugit.
Credeţi că Petru Dumitriu a plecat nesuportând această cădere?
Da, n‑a suportat‑o. Se vede asta şi din prima lui carte, foarte proastă! Prima lui carte publicată în străinătate, prima lui carte în Occident. Eu în locul lui aş fi publicat un roman foarte bun, ca să arăt că sunt un bun scriitor. Ei bine, el a făcut un reglement de comptes. Întâlnire la Judecata de Apoi e o carte în care face portrete vitriolante, extrem de şarjate, lui Leonte Răutu, Beniuc. Beniuc se cheamă, de altfel, Heracle Niţeluş. El aduce, de fapt, pe scena occidentală cearta mahalagească de la Uniunea Scriitorilor.
Dar după aceea a ieşit cu Incognito!
După aceea a publicat romanul Incognito, care e un roman într‑adevăr serios, bun.
S‑a tradus acum şi la noi. E un mare roman.
E un roman scris în cheie tradiţională: cu oameni buni şi cu oameni răi, cu ticăloşi şi cu sfinţi. Scriitura e cea din Cronică de familie.
■ Fragment din Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a,Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
