Unii amabili comentatori ai volumelor mele de memorii cred că au descifrat prin moartea subită, brutală a tatălui meu, în toamna lui ’62, această… erupţie, acest salt, această reală ruptură în zona aceea încă tulbure a reflexelor profunde, abisale, ale psihicului unui tânăr în formare. Da, încă în formare, o gestaţie însă extrem de prelungită, semănând a ceea ce s‑ar numi ratare sau, mai degrabă, o gravă stângăcie şi chiar impotenţă socială vitală a ceea ce numim insul matur, stăpân, conştient de sine şi de capacităţile sale. De adaptare şi de creaţie în indiferent ce zonă.
Într‑un mod însă absolut fantastic, din unghiul existenţial în care mă aflu acum, încă îmbibat, pătruns până în detaliile fantastice ale intimităţii acelui ego pre şi post‑adolescentin, această renaştere din propria mea fiinţă, ca să zic aşa, capabil, ca să glumim puţin, ca o reptilă, o şopârlă aproape matură sau, mai ştii, deplin matur constituită fizic să‑şi să‑şi creeze un organ care, nu‑nu, nu i‑a fost smuls, ci pe care ea însăşi, această fiinţă, îl simţea… absent! Absent, dar dând semnale de o concreteţe greu de explicat. Un fel de organ al devenirii, poate chiar al unei anumite salvări ciudate, e drept, puţin aventuroase şi extrem de necesară mie, s‑a văzut apoi, în spiritul contrar oricărei logici a devenirii şi firescului, da. În spiritul acelor fantasme de care ne este îmbibată, copleşită, intoxicată adesea şi tulburată uneori până la manie sau sinucidere aceea fiinţă cântată de mulţi şi apoi uitată, în esenţă, de mai toţi, numită grosier, copil, puber şi adolescent! Da, cum se vede, fantasmele unei copilării obsedate grav de alte relaţii şi reflexe, de alte aşezări şi, da‑da, de alte imperii, un puber neconvins de o fantastică despicare a sexelor pe care abia începe şi îndrăzneşte s‑o observe, dar e incapabil s‑o accepte, s‑o înţeleagă şi are întru totul dreptate. Întreaga omenire, cu toată istoria ei, ce se scurge năvalnic şi splendid în Mit, nu va putea s‑o… nu, nu să n‑o accepte, nu, ci va trebui s‑o facă, până la urmă, dintr‑o lipsă esenţială de acel timp, sau de un anume geniu pe măsura acestui fenomen ce explică aproape totul, dar ne aruncă într‑un cu totul alt orizont şi posibilitate a fiinţei! Da, ea va trebui s‑o accepte pentru a‑şi accepta şi înţelege cât de cât propria‑i existenţă; de voie, de nevoie!
… Din nou…, îngropându‑mă în acest… formidabil aventurier de marcă al spiritului, numit Nietzsche! Nu, nu tot ce afirmă el m‑a convins, nu tot ce demonstrează şi blestemă el este adevărat, dar
totul, totul este teribil de interesant! Pentru spiritul meu, cel care, de‑a lungul deceniilor petrecute în maturitate şi activitate intelectuală, cel ce a luat diverse forme şi stiluri. O, cel puţin epice, ample, respectând regulile genului, ale romanului european al secolului al XIX‑lea, în privinţa ataşamentului şi a ceea ce numim admiraţie şi fidelitate adâncă, de fier, faţă în faţă cu acest stâlp al culturii contemporane. Iar în această vocaţie, admiraţia absolută a filosofului neamţ, fiu de preot, ca şi mine, a rămas neabătută. Una din foarte puţinele şi profundele mele statornicii, precum… să spunem iubirea de mamă sau, da‑da, de ce nu?, devotamemtul, credinţa absolută în specia numită roman, cum l‑am moştenit de la creatorii şi de la vârfurile spirituale ale secolului pomenit, o specie literară capabilă să absoarbă, în adâncime, să sprijine şi, cred eu, să continuie să ducă mai departe, în spiritul european, ideile Renaşterii şi ale vechilor Greci!
Scriam mai sus îngropându‑mă… Într‑adevăr, spre adânca mea mirare, înainte de a fi îngropat în ceea ce va fi, cu siguranţă, un mormânt de pământ sau de piatră, eu mi‑am dedicat întregul entuziasm creator, întreaga‑mi fidelitate spirituală şi umană acestui spirit. Extrem de recalcitrant, rebarbativ până la a provoca iritări profunde, uneori, de‑a dreptul fanatice, multor minţi aşezate şi înţelepte. Da, de acord, înţelepte, dar pricepute într‑o altă ordine de idei! Într‑o altă spiritualitate, a marilor, vechilor universităţi europene, ieşite, e drept, învingătoare din cea ce numim scolastica în cultură şi, mai ales, în lupta cu atotputernica şi universala Biserică! Un spirit, în primul rând, capabil de o extremă radicalitate. Acest atribut este primul care, cred eu, îl defineşte. Nu, cu siguranţă că nu tot ce afirmă Nietzsche este adevărat; în Amurgul idolilor, el însuşi răstoarnă, în maniera sa abruptă, uneori, infiltrată de o inteligenţă şi capacitate a paradoxului ideatic din cele mai neaşteptate şi noi, atât de radicale şi de neaşteptate, încât vor trebui să părăsească prezentul, trebuind să se sprijine pe viitor, afirmând o profeţie şi un curaj al unui alt fel de filosofa, apelându‑i insistent şi pe viitorii filosofi, cum îi numeşte el! Nu, nu totul este adevărat, dar totul, absolut totul mi‑a părut, de‑a lungul deceniilor mele de formare şi creaţie, teribil de interesant! De remarcabil! De necesar, în esenţă! Mie, se înţelege! De împins până la marginea unei halucinaţii treze, riguros logice. Dar logica însăşi e împinsă până la limitele capacităţii unui creier, chiar şi educat, de a forţa înţelegerea, acceptarea, continuarea lecturii, depăşind aproape întru totul orice formă sau mostră a judecăţii, sau calapod, clişeu, oricât de august, logic sau stilistic, începând cu Platon, Socrate sau Aristotel, necruţându‑i nici pe Kant sau Hegel. Şi luptând adesea cu maestrul său din tinereţe: Schopenhauer. Sau cu Wagner. Cei doi, primii maeştri, primele sale modele formatoare. Afundându‑se, pentru aceasta – şi pentru aceasta! – în secole mai vechi, cerând oarecum protecţie şi împrumutând viziuni de la vârfurile presocratice pe care el le‑a redescoperit printre primii. Şi, mai ales, într‑o manieră opusă oricărui didacticism, de un farmec ce se învecinează nu rareori, de o caldă, inspirată până la un anume grad al delirului, retorică poetică. Heraclit, în primul rând, des citat! Şi, în acest sens, cum spuneam, înainte de a fi îngropat în viitorul meu mormânt de argilă sau piatră, încă nu ştiu unde, da, m‑am îngropat, cu certitudine, şi, adeseori cântând sau dansând, cum o făcea şi maestrul meu neamţ, în textele şi ideile, afirmaţiile, negaţiile şi revelaţiile sale, chiar mai adânc decât am făcut‑o cu alte, benefice, „morminte spirituale” ale mele, precum Eminescu, Blaga, Stendhal, Th. Mann, D.H. Lawrence, Proust, Dostoievski!
Da, recunosc că nu ştiu cum se făcu, dar de pe la începuturi, de la primele lecturi ale acestui autor, descoperit de mine printre alte texte în vremea aceea, ale „stalinismului”, arse sau interzise, multă vreme, penibil de multă vreme a culturii, a rămas netradus în limba în care scriam eu, şi despre care, nimeni dintre apropiaţii sau profesorii mei, din Lugoj sau Bucureşti, nu ştiau mare lucru. Cu prietenul meu intim din tinereţe, asistent al lui Tudor Vianu, Matei Călinescu, mi‑au trebuit aproape trei decenii de ceartă, uneori aprinsă, pentru a‑l convinge că Nietzsche nu e doar un „moftolog” care ruinează „toate valorile”, deşi, e drept, Nietzsche face şi asta! Nu, până azi, în cultura română nu am convins pe nimeni că acest autor se înscrie alături de cei câţiva mari profeţi din religie, istorie sau litere! Şi azi, în România literelor el este citat şi citit din pură imitaţie faţă de occidentali, faţă de modelele culturale care ne cutreieră şi în care uneori ne încredem pe drept cuvânt, alteori din spirit de adâncă imitaţie sau din frica de a nu înţelege! De a nu rămâne în urmă.
Multe din fazele sale, din prima mea tinereţe, orbecăindă încă, mi‑au pătruns mai adânc decât, aş zice, tegumentul meu spiritual, dincolo de adevărul sau falsitatea, teribilismul, iconoclastia lor drastică. Evident, m‑a speriat anti‑creştinismul său, care, mai târziu mi‑am dat seama, era, printre altele, mai degrabă, o formă virulentă de anti‑clericalisim după ce, matur, am recitit calm Anti‑Christul său. Sau anti‑wagneriasnul său, prima lui „trădare”, din atâtea, unele de nivel ciclopic, din care e construită nu atât opera, rămasă se pare neîncheiată. (Încheierea ei, acea Voinţă de putere, este detracată în primele versiuni şi apoi apropriată şi manipulată barbar de hitlerism!) Nimeni, cu excepţia protecţiei şi dragostei infinite, neverosimile a Mamei mele, Olga, ea însăşi, şvabă, nemţoaică, nu mi‑a pătruns atât de adânc, de ireversibil, ca sintaxa, stilistica sa latină şi un anumit unghi de atac asupra celor mai mari probleme şi interogaţii ale omului istoric, gânditor.
Bineînţeles, rebel absolut al culturii contemporane, Nietzsche atacă aproape toţi marii şi veneraţii ierarhi ai istoriei culturii şi religiei europene, cu foarte, foarte puţine excepţii. Pe Shakespeare se pare că îl acceptă, dar despre el vorbeşte rar, ca un avar; evident, îl atacă pe Christos, acceptându‑l ca pe unicul creştin din Istorie! Dar, ciudat, el laudă papalitatea Renaşterii, contra căreia se ridică, se ştie, profetul neamţ al protestantismului şi creatorul limbii literare germane, Luther, dar faţă de care are totuşi accente critice. Se războieşte, apoi, cu întreaga marea pleiadă filosofică germană, cu monahul de la Königsberg, Im. Kant, nu rareori şi cu Hegel, cel ce, vedem azi, este aşezat pe un înalt tron al gândirii europene. Chiar şi cu primul său maestru, în tinereţea sa deja nomadă, alături de Wagner, se războieşte cu Schopenhauer, maestrul şi profetul teribil al pesimismului nostru, al tuturor. Cel ce a descris, a negat şi a afurisit viaţa, mai bine şi mai adânc decât toţi cei care, până azi, se plâng de existenţă.
■ Fragment din vol. Viaţa mea (II)
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
