Nicolae Breban: Despre dependenţă, naţiune şi câte ceva despre statul de drept

Aflat la un post de televiziune, unde sunt invitat uneori, Trinitas – postul şi vocea Bisericii Ortodoxe Române, orice ar zice unii, stâlp şi formator al naţiunii şi conştiinţei naţionale – am definit scurt şi puţin cam brutal, starea noastră generală de „libertate” ca pe o simplă farsă!

În larga confuzie, în zăpăceala care a cuprins în ultima vreme minţile nu puţinor cetăţeni, trebuie, iată, să ne afundăm, chiar şi în pripă, în discuţia aproape şcolărească, despre aceste concepte elementare, care multora li se păreau şi ni se păreau pe deplin cunoscute, dacă nu familiare. Prima şi într-⁠adevăr marea surpriză s-⁠a instalat la puţină vreme când, imediat după Revoluţie, sau, dacă vreţi, după evenimentele din Decembrie, în loc să vorbim şi să dezbatem mult râvnita libertate, pe care ni se părea că am dobândit-⁠o deja prin simpla şi fenomenala cădere a sistemului comunist în tot Estul Europei, ne-⁠am pomenit împinşi, aproape îmbrânciţi într-⁠un cuvânt sau termen – cum vreţi să-⁠i spuneţi – pe care nu prea l-⁠am folosit vreo jumătate de secol: cel de criză! Importat, e drept, din Apusul continentului, un cuvânt, un termen care a devenit în curând un fel de culoar, o sală de aşteptare în care vii, intri şi ieşi, aştepţi, ba chiar începi să şi speri; şi atunci, în loc de o aşteptare într-⁠o gară feroviară sau de aeroport, te trezeşti pur şi simplu într-⁠un fel de larg cabinet, tot de aşteptare şi de vagă şi nesigură speranţă, cel al unui potentat. Cel care are puterea şi pe care, de data aceasta, noi l-⁠am ales… cum se spune!

Acest nou cuvânt sau termen a făcut iute o carieră formidabilă şi încă cu atâta zarvă şi insistenţă, încât, oarecum incorigibil naivi, cum se pare că suntem noi, cetăţenii polisului, ai Cetăţii, am început că adevărat să credem în realitatea sa, a acestui cuvânt. Sau termen, noţiune, cum vreţi. Din această credinţă – deoarece când mase mari de indivizi îşi apropriază un cuvânt şi îl folosesc cu o enormă insistenţă şi în cele mai variate momente şi domenii, putem vorbi, poate chiar şi ironic, despre începutul unei credinţe – ne-⁠au scos ca dintr-⁠un fel de coşmar, în ultima vreme, poate în ultimul deceniu, alte termene, sau noţiuni. Sau concepte, căci de data aceasta au fost mai multe; cele care se referă la independenţă, la naţiune şi uneori chiar şi cele ce vizează statul de drept. Poate şi cel de democraţie. Iată-⁠ne, cum spuneam, din nou la şcoală. Din domeniul vast, e drept, dar oarecum strict limitat al economicului cum ni se păreau tuturor anii lungi, prăfoşi şi contradictorii ai „crizei” post-decembriste, iată-⁠ne aruncaţi în zone mai vaste, infinit mai profunde şi cu un insistent recul sociologic, dacă nu chiar istoric şi care ne-⁠au declanşat, vrem nu vrem, starea aceasta de zăpăceală, dacă nu de panică şi chiar de furie a multora din varii straturi sociale. Am început să ne îndoim nu numai de înţelesul unor concepte pe care înainte le manevram cu uşurinţă, dar am început să ne îndoim cu gravitate, ca unii copii sau puberi ce se trezesc dintr-⁠un fel de somn apăsător, de realitatea unor bunuri pe care ni se părea că le stăpânim deja şi la care visasem, ba pentru care unii şi luptasem decenii lungi. Zic bunuri, deoarece anumite drepturi elementare ale cetăţeanului şi ale individului trăitor într-⁠o societate democratică pot părea şi sunt cu adevărat bunuri, ale tuturor, inalienabile, în absenţa sau deteriorarea cărora întreg echilibrul şi stabilitatea socială se clatină puternic.

Cum e cuvântul libertate, de exemplu!

Aflat la un post de televiziune, unde sunt invitat uneori, Trinitas – postul şi vocea Bisericii Ortodoxe Române, orice ar zice unii, stâlp şi formator al naţiunii şi conştiinţei naţionale – am definit scurt şi puţin cam brutal, starea noastră generală de „libertate” ca pe o simplă farsă! Ne vedeam pe noi, românii – ca bătrân scriitor am dreptul de a face metafore! – păşind pe un culoar îngust, cum sunt culoarele, şi mergând, tinzând cum ni se părea multora, spre o uşă, pe care scria Libertate, dar pe care, deschizând-⁠o, în fine, în loc să intrăm într-⁠o cameră, într-⁠o încăpere ceva mai largă, ne-⁠am trezit pur şi simplu într-⁠o groapă! De unde, cum vedem, senzaţia de stupoare, la mulţi, foarte mulţi, de neîncredere în instituţiile statului şi în cei care le conduc; şi chiar de furie.

Se clatină oare pe întreg continentul? se întreabă unii, naivi sau incapabili de a se adapta destul de iute la o „nouă ordine”, se clatină conceptele, cele vechi şi încercate, de naţiune, tradiţie, chiar şi cel de valoare?! Sau, încă odată, cum ni s-⁠a mai întâmplat nu de puţine ori în scurta şi în sfârşit plenara noastră împlinire statală, un vânt sau o boală sau, mai ştii, o modă ce bate cu putere, de la Apus de astă dată, ne tulbură minţile? Dar îi şi ajută, nu ştiu cum se face, încă odată pe cei „iuţi”, „deştepţi”, cum li se spune, pe cei care nu aşteaptă să se întărească şi să se stabilizeze noile şi democraticele instituţii şi legi, care, profitând tocmai de ceea ce nouă ni se părea libertate şi, în sfârşit, stat de drept, după decenii de tiranie barbară, se constituie în grupuri de interese, găşti, acaparează sub masca alegerilor libere şi universale posturi-⁠cheie în administraţie şi ne îndrumă, fără multă vorbă, de parcă am fi o turmă, spre un tip de organizaţie statală ce seamănă încă odată cu o tiranie, una de tipul sud-⁠americam, zic unii, dar mult mai vicleană, deoarece nu face apel la puterea arbitrară a armatei; sau una a corporaţiilor, zic alţii, mai bine informaţi. Poate, mai ştii, una, încă o dată, una de tipul balcanic cu puternice miasme medievale. Nu cumva ar trebui să recitim cu ceva mai multă atenţie unele din articolele politice ale lui Eminescu, pe care unii – da-⁠da, unii şi încă dintr-⁠aceia cărora li se pare că suntem pe drumul progresului în clipa şi în ceasul în care ne rupem de tradiţia românească şi Apuseană ca şi de valorile ei – vor să-⁠l expulzeze în nu ştiu ce debara a istoriei!

Nu cumva sunt prea aspru? Nu mai am răbdare sau, ca şi altădată, îl joc pe profetul acru şi sceptic, deşi prin natura mea, se ştie, sunt un vitalist intempestiv, veşnic încrezător în valorile culturii şi ale neamului meu, bucuros de prezent şi mândru de a scrie şi publica în litere latine, dovadă că m-⁠am întors de fiecare dată din locuri şi ţări bogate, care încercau să mă ispitească cu atâtea reale şi concrete promisiuni, capcane în care, cum vedem şi azi, cad sute şi sute de mii de cona­ţionali!… Dar… unde se află oare adevărul, dacă nu cel adânc, moral, măcar cel social, cel care ar trebui să ne ajute încă o dată, în această răscruce gravă care a apărut, ca un fulger, ca un tunet asurzitor dintr-⁠un cer, în sfârşit, senin? Cine ne poate ajuta? Preoţii gravi, înţelepţii sau poate acei bătrâni despre care unii afirmă că ar trebui înmormântaţi mai repede, acei „demenţi senili”, care sunt de altă părere şi au insolenţa de a-⁠şi afirma public îndoielile? Uneori chiar şi opiniile!

■ Conferinţă ţinută în cadrul
Adunării Generale a Academiei Române
cu prilejul Zilei Culturii Naţionale
(continuare în pag. 19-⁠22)