Aveţi sentimentul că aţi răspuns comenzilor sociale?
Nu mă interesa comanda socială. În momentul când am început să public, acest termen era deja profund compromis. Nici cei de la Partid nu mai credeau în el. A fost un termen care a grevat toată generaţia lui Petru Dumitriu, Preda. De aceea aceştia au scris cărţi de compromis, neplăcute, care răspundeau comenzii sociale – Noaptea furtunii, Drum fără pulbere, o carte penibilă, sau Desfăşurarea lui Marin Preda. Noi nu mai credeam în comanda socială. Generaţia noastră a fost şi prima care s‑a răzvrătit. A făcut concesii pe plan politic şi social, dar nu a făcut concesii în operă. Asta a fost spărtura.
Care erau grupuleţele din viaţa scriitorilor în perioada ’65‑’70?
Da, erau multe grupuleţe. Şi asta arăta o democratizare a vieţii literare – începuseră să apară grupurile literare. Iar când Ţepeneag a anunţat la Europa liberă grupul literar oniric, a fost mare senzaţie. În primul rând pentru că a fost anunţat la Europa liberă, care era un post „duşmănos”. El a anunţat grupul şi s‑a întors în ţară, spre deosebire de alţii, care au anunţat tot felul de lucruri şi au fugit în Occident. Pe vremea aceea, erau activişti de partid care spumegau contra grupurilor literare, simţind că acolo e un pericol. Voiau ca toţi scriitorii să fie într‑o singură Uniune, toţi la picioarele Partidului. Or, începuse să se fărâmiţeze Uniunea Scriitorilor, apărând tot felul de grupuri literare. Eu am încurajat întotdeauna apariţia grupurilor literare. Interesant e că nu numai cei de la Partid erau contra grupurilor literare, dar şi mulţi scriitori. Acum zece ani, unii scriitori de vârsta mea mă întrebau de ce îmi pierd vremea cu tinerii ăştia care supravieţuiau în grupuri literare. Şi am spus – pentru că e utopic, e propriu literaturii apariţia acestor grupuri, şi că numai în felul ăsta un tânăr poate să creeze, stabilindu‑se într‑un grup cu care are afinităţi literare şi ideologice. Dar în felul acesta se putea rupe şi mai uşor centralismul excesiv al culturii totalitare. E adevărat că unii scriitori buni din generaţia mea s‑au depărtat de grupări şi au urmat o traiectorie individuală. Dar, repet, ca tânăr scriitor trebuie să te formezi într‑un grup sau lângă un maestru, trăind lângă oameni care fac acelaşi lucru ca şi tine, cu care te compari, cu care evoluezi.
Onirismul a fost marginalizat?
N‑a fost deloc marginalizat. Era în plin centru literar.
Era floarea exotică a literaturii?
Da. Era un grup literar afirmat. Şi noi aveam un grup literar, dar nu afirmat. Şi eu, şi prietenii mei, Nichita, Călinescu, Baltag, ne afirmam indirect, implicit prin faptul că apăream împreună, ne susţineam. Ţepeneag a avut ideea de a anunţa acest lucru frumos, spectaculos – onirismul – la Europa liberă. El spunea: textele lor nefiind politice, simţeau nevoia să sublinieze direcţia lor politică prin refuzul ideologiei comuniste. Deşi niciodată nu au folosit cuvântul anticomunist. Nici nu se putea, altfel n‑ar fi rezistat. Dar era un grup distins, care irita pe unii colegi mai în vârstă, care nu erau credincioşi Partidului, ci erau speriaţi de calităţile celor tineri. În literatură, ca şi în alte domenii profesionale, puterea şi politica folosesc mult din meschinăriile firii umane, ca să împiedice o bună dezvoltare a creaţiei.
Ivasiuc şi‑a publicat în ’70, odată cu revoluţia culturală, teoriile lui despre radicalitate şi valoare în viziunea marxist‑leninistă.
În ce‑l priveşte pe Ivasiuc personal, nu, nu era de partea revoluţiei culturale. De altfel, el şi‑a pierdut repede influenţa în Uniunea Scriitorilor şi a fost scos de la Casa de filme, pe care o conducea. E adevărat că el, uneori, avea o atitudine ambiguă – putea susţine două lucruri în acelaşi timp.
Din noutate?
Nu, dintr‑un tip de oportunism.
Era cinic?
Deloc, absolut deloc. Era un entuziast! Ţi‑am povestit cum refuzase să plece cu paşaport în Suedia pentru că nu primisem şi eu paşaport? Era apt de astfel de solidarităţi. În plus, s‑a luptat pentru Bunavestire. L‑a obligat pe Nichita să vină cu el în audienţă la Dumitru Popescu şi au provocat o Comisie a Comitetului Central pentru Bunavestire. Comisie care, bineînţeles, n‑a dat nici un rezultat, pentru că eu am refuzat, în continuare, să tai din carte.
Din cărţile sale nu se vede că regimul îl incomoda.
E adevărat, deşi el milita pentru radicalism în estetică, nu era apt de radicalism în creaţia literară. Cred că avea o frică funciară, fundamentală în el. Ţin minte, într‑o dimineaţă, mi‑a dat telefon şi mi‑a dat întâlnire la Şosea. Unul din şefii Securităţii îi propusese să colaboreze, să dea informaţii în legătură cu ambasadorii pe care‑i vedea foarte des. Era vorba de ambasadorii Germaniei şi Americii. Refuzase s‑o facă, şi acel individ, ministru adjunct la Securitate, nu mai ştiu cum îl chema, cred că Doicaru, a devenit brutal. A început să strige la el şi să‑l jignească, l‑a ameninţat cu bătaia. Când l‑am văzut pe Ivasiuc – ne‑am plimbat o oră‑două după aceea – tremura de frig şi de indignare. Ca orice fost puşcăriaş care a fost bătut, torturat şi umilit, avea în oase frica faţă de vechii satrapi ai regimului.
Mai persista o asemenea frică în perioada de care vorbiţi?
Noi n‑am trăit atunci frica. Frica au trăit‑o generaţiile din anii ’48‑’50. Atunci a fost o frică totală, frica oarbă. Şi cum am mai spus, pentru noi, scriitori, existau două moduri de supravieţuire: supravieţuirea biologică şi supravieţuirea estetică. Dar pentru anii ’48‑’50 prima cea biologică; ea influenţa totul. De aceea nu‑i putem condamna sau vorbi prea aspru despre marii scriitori români care au făcut concesii în acei ani. Ei s‑au trezit într‑o situaţie absolut nouă pentru istoria României – o putere străină, combinată cu o putere autohtonă ieşită din canale, din subsolul social, lipsită de prejudecăţi culturale şi istorice, cu dispreţ faţă de tradiţia valorilor româneşti.
Aţi trăit acest tip de frică primară?
Nu, dar frică mi‑a fost toată viaţa. Şi eu am trăit în frică. În primul rând, a fost vina mea. Sunt o natură extrem de sensibilă, extrem de imaginativă, şi astfel de naturi sunt vulnerabile la impacturile sociale. Deci, prima vină e a mea, am caracterul extrem de sensibil şi imaginativ. În al doilea rând, cum am mai vorbit, a fost vina tatălui meu… Tatăl meu era un simbol extrem de autoritar, aspru, nu mai aspru decât sunt în mod natural bărbaţii, însă eu eram băiatul său cel mare, primul născut, care fusese dotat cu această infirmitate superioară. Sensibilitate exagerată şi imaginaţie exagerată. Această frică de tată e atât de profundă, încât şi azi, la 30 de ani după moartea lui, aproape în fiecare noapte el mă terorizează în vis… E o frică fundamentală.
Aţi avut dispute cu el?
Enorme.
Pe plan teoretic?
De orice tip. Eram străini unul faţă de altul, deşi era tatăl meu. Îl contrariam cu orice făceam, cu orice spuneam. Îl contrariam cu propria mea existenţă. Nu încăpeam în orizontul său psihologic. De aici a început frica. După aceea, a început frica socială… Când comuniştii s‑au lăţit, s‑au impus cu brutalitate în universul şcolii. Când am văzut că toate structurile tradiţionale de autoritate ale şcolii se clatină, se dărâmă, când am văzut că profesorii mei tremură în faţa unui derbedeu care vine de la UTC‑ul oraşului, când am văzut că toată autoritatea şcolii nu mai face doi bani în faţa acestor nou‑veniţi, când am văzut că toate programele universitare au fost date peste cap, când am văzut că toţi marii clasici ai României sunt aruncaţi afară şi ciopârţiţi pentru a fi promovate false valori, când am văzut că toate temeliile se clatină… Iată frica mărită… După aceea au fost contactele cu activiştii de partid şi cu poliţia, după plecarea în Occident. Pe vremea aceea, toţi aceşti indivizi erau foarte îngâmfaţi şi foarte brutali. Aveau încă legitimitate istorică, lor li se părea că vor avea şi performanţe în economie. Tratau cu dispreţ pe toţi cei care erau de altă origine decât ei, de origine burgheză. Parcă eram undeva într‑o ţară străină sau în sclavia altui popor.
V‑aţi gândit la moarte atunci?
Nu, din fericire aveam o vitalitate puternică şi aveam inconştienţa fericită a vârstei. Mi‑am regăsit refugiul în carte. Norocul meu era că‑mi plăcea să citesc. Şi asta a fost pentru mine o evadare şi un paradis posibil.
Dar la sinucidere?
Niciodată. Trebuie să mai insist asupra tatălui: moştenire, idealuri ratate, cuplul părinţilor, ce înseamnă preot greco‑catolic.
Să trecem la disidenţa politică… Noi am avut disidenţe la vârf în partid?
Dacă e să ne comparăm cu ungurii, cu polonezii, noi trebuie să fim foarte modeşti la capitolul disidenţă. Şi‑n politică, şi‑n literatură. În politică, la început, ar trebui să vorbim de cazul Pătrăşcanu. Dar n‑a fost, la drept vorbind, o disidenţă, ci un fel de asasinat politic al unui om care era total deosebit, ca nivel intelectual şi ca educaţie familială, de ceilalţi, care erau de origine mai joasă, la care resentimentul şi‑a spus cuvântul, şi‑a arătat faţa lui atroce. Dacă Pătrăşcanu ar fi creat în jurul lui un nucleu şi dacă el ar fi condus România, comunismul românesc ar fi arătat altfel. Şi România ar fi arătat altfel acum…
■ Fragment din vol. Confesiuni violente.
Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
