Toate, după momentul decembrist, au curs rău şi într-o confuzie întreţinută în această ţară. Nimic din ceea ce trebuia făcut n-a intrat în sfera de interes a politicienilor şi a regimurilor ce s-au perindat la putere. S-a guvernat într-o duşmănie atroce, bineînţeles, împotriva acestui popor, cum nu s-ar fi întâmplat nici dacă am fi fost guvernaţi de o putere străină. Cangrena răului a săpat adânc în carnea speranţelor noastre.
După ce ne-a trecut printr-un fel de exorcizare cu Cărţile cărţarilor noştri, Magda Ursache ne propune, iată, o altă tulburătoare depoziţie critică, aducând în prim-planul demersului său exegetic comunismul cu rele şi rele (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013). Prima impresie la citirea titlului a fost credinţa că e vorba de o gafă tipografică. La urma-urmelor, mă gândeam, orice fapt de viaţă poate şi trebuie privit cu părţile lui bune şi rele, dar mi-am revenit repede. Comunismul n-are elemente bune şi nu poate fi reformat. Ceea ce a încercat Gorbaciov a fost o eroare puerilă, care nu putea izbuti şi l-a şi costat funcţia supremă în cadrul balşoiului vecin răsăritean. Comunismul nu poate fi decât cultivat de cei care-l ţin în graţii, sau desfiinţat pur şi simplu.
Ce se întâmplă însă după desfiinţarea lui? De desfiinţat n-a fost desfiinţat niciodată definitiv, dar, după consumarea fiecărui moment istoric vine istoricul, care rezonează, ordonează şi aşează toate într-o ecuaţie comprehensivă şi rezolubilă. Societatea românească de după momentul decembrist s-a aflat într-o situaţie adamitică, adică totul trebuia luat de la început, de unde rămăsesem la acel august prăpăstios.
Ce era de făcut? Întrebarea pe care Cernîşevski o punea la viitor, Magda Ursache o reclamă din trecutul apropiat, din istoria recentă, în speranţa că se va înţelege ceva din haosul acelor evenimente browniene de după tumultosul decembrie 1989. E în firea omului ca, după un cutremur mai pronunţat să cerceteze stabili
tatea fiecărei grinzi deplasate, a fiecărui zid rămas încă în picioare, a fiecărui acoperiş zdruncinat, să evalueze ce-a rămas bun şi ce poate fi preluat într-o eventuală re-construcţie.
Nu este deloc neimportant de văzut ce moştenire am preluat, care erau urgenţele şi priorităţile momentului şi ce s-a făcut din ceea ce se impunea imperativ? La aceste întrebări şi la încă multe altele îşi propune să răspundă Magda Ursache în ultima sa apariţie livrescă – un tulburător rechizitoriu a devălmăşiei din acel decembrie nebun şi dătător de speranţe. Ieşisem din coloană (despre lumea românească vorbesc), din conformism, din laşitate, denunţasem sentinţa celor trei F (Foame, Frig şi Frică) pronunţată de un complet cu doi judecători zănatici şi încercam să ne găsim un culoar de afirmare, de restaurare a normalităţii, de re-aşezare a vieţii în cadre fireşti. Totul în acel moment de descălecare prefigura un trend de evoluţie optim şi plin de nădejdi.
Să-l reconstituim. Ţara era într-o sinergie deplină, lumea întreagă ne îmbărbăta, ne privea cu o admiraţie stenică şi ne promitea tot felul de ajutoare, jertfa de sânge era mai mare decât cea de la revoluţia paşoptistă, economiceşte scăpasem de datorii, iar potenţialul productiv nu trebuia decât să fie reaşezat pe principii concurenţiale, dispuneam de un fond de inteligenţă laborios, care nu aştepta decât să fie pus în cadenţă – totul părea că se drenează în direcţia unei optimizări robuste şi ireversibile. Nici o ţară din lume, de-ar fi dispus de acest buchet de condiţii prielnice, n-ar fi fost încercată de teama eşecului. Ceea ce s-a întâmplat cu România, felul cum şi-a irosit toate aceste premize auguste, poartă semnul unicatului şi al intruziunii maleficului: „A mai fost alt stat în care, la schimbarea de sistem, să curgă atâta sânge? Dar a fost scos responsabil aparatul pentru crimele comunismului?”.
Toate, după momentul decembrist, au curs rău şi într-o confuzie întreţinută în această ţară. Nimic din ceea ce trebuia făcut n-a intrat în sfera de interes a politicienilor şi a regimurilor ce s-au perindat la putere. S-a guvernat într-o duşmănie atroce, bineînţeles, împotriva acestui popor, cum nu s-ar fi întâmplat nici dacă am fi fost guvernaţi de o putere străină. Cangrena răului a săpat adânc în carnea speranţelor noastre: „Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie ’90, formulată de scriitorul George Şerban, a fost depusă în Parlament la 27 mai ’99 şi nedezbătută a rămas. În 1 februarie 2001, deputaţii PSD, aliaţii liberalilor democraţi de azi, au clasat-o”.
Ce se mai poate spera de la o societate care n-a întocmit încă o „listă a scriitorilor încarceraţi, anchetaţi, arestaţi, condamnaţi la moarte în contumacie, agresaţi pe motive politice”, cu toată strădania lui Vasile Spiridon, o societate în care „procentul de exilaţi a fost superior oricărei alte ţări din Estul Europei. Peste 300 de scriitori”.
Comunismul, spuneam în introducerea acestor rânduri, nu poate fi reformat, dar putem distinge, între feluritele lui forme de impunere dictatorială, grade şi ierarhii? Cred că putem răspunde afirmativ şi să conchidem că partidul comunist român, prin felul cum s-a străduit să pângărească tot ce avea mai curat această ţară, a experimentat cea mai diabolică formă de exercitare a puterii. Raportat la numărul populaţiei, România a avut mai mulţi membri de partid decât URSS: „3,8 milioane de români, faţă de 18 milioane la sovietici”.
Cum putea fi neutralizat acest monstru cu atât de multe capete? Cel ce se consideră curat, se spune în Biblie, poate să arunce cu piatra. Dar cine, dintre cei ce-au trecut prin acest infern, nu s-au ticăloşit şi-au rămas curaţi, neinfectaţi de toxina atotcuprinzătoare? Îndoctrinarea românească a fost aşa de adânc infiltrată în firea românească, încât vindecarea de tumorile ei a devenit nu doar anevoioasă, dar chiar imposibilă. Să ne mai mirăm că atunci, în decembrie ‘89, între Coposu şi doctrinarul comunist Bârlădeanu, academicianul fără operă, a fost preferat acesta din urmă? Că între Ion Raţiu şi şcolitul la înaltele instituţii moscovite Ion Ilici Iliescu a fost ales, cu voia celor mulţi, circa 80%, cel ce ţinea fanionul eşalonului doi comunist? N-a procedat la fel şi gloata biblică atunci când a avut de ales între Iisus şi tâlharul Baraba?
Repet. Comunismul românesc a fost mult mai cumplit decât cel din ţările surate, ideologic vorbind. Ba chiar mai odios decât cel bolşevic. N-a fost guvernatorul României în Basarabia, Gh. Alexianu, achitat de tribunalul sovietic de la Odessa şi condamnat la moarte de obedienta justiţie românească? Mi se pare că Dan Culcer, citat şi de Magda Ursache a surprins foarte exact imaginea actuală a românilor: „Ţesutul social al României este alterat, zdrenţuit, peticit, găurit, ars, destrămat. În numele restauraţiei valorilor democratice, s-a făcut totul pentru a distruge, haotiza, devaloriza”. Şi la fel de exactă este şi continuarea ideii de către autoare: „S-a făcut totul ca esenţa etnică să fie depreciată, ne-am erodat în fel şi chip imaginea identitară, codul identitar”.
Ştiu că sunt în această ţară oameni cu dragoste de ţară, bolnavi de România, care, vorba lui Cioran, iubesc această ţară cu o ură grea. Pentru ei, pentru sănătatea lor, autoarea ar fi trebuit să insereze avertismentul pus de noi: carte interzisă cardiacilor. Încă două-trei lucrări de acest fel şi putem suna ambulanţa. Dar, fireşte, vina nu este a autoarei şi nici a oglinzii pe care ne-o pune în faţă.
Vina este a politicienilor noştri post-decembrişti care au lucrat cu sârg, cu duşmănie, cu sperjur.
