De douăzeci şi ceva de ani, jurnalismul din România se degradează progresiv şi iremediabil, iar în televiziune acest lucru este mai evident decât oriunde. Nu mai dispunem de profesionişti media capabili să transmită onest o informaţie oricât de banală, să articuleze un comentariu prob, aplicat, la obiect, să formuleze o apreciere corectă asupra unui fenomen, să relateze expresiv un fapt, o întâmplare ori să deseneze convingător geometria unei situaţii.
SIBERIADA, MON AMOUR…
Au fost de-ajuns două-trei zile de ninsoare ceva mai consistentă, câteva învolburări canine de viscol carpato-dâmboviţean şi un număr oarecare de grade Celsius alunecate pe gheaţă sub limita unui zero profund rezonabil în acest anotimp, de altfel, pentru ca România să cadă pradă tradiţionalei isterii mediatice pe care televiziunile autohtone, cu deosebire, o revarsă în talazuri apocaliptice asupra privirii şi nervilor noştri, oricât sunt cei din urmă de oţeliţi deja din experienţa traumatizantă a iernilor precedente. Prăpăd, nenorocire, dezastru, catastrofă, infern – un întreg repertoriu de superlative crâncene, recitate frenetic, cu patos simulat, aplomb butaforic şi înfiorări calpe de responsabilitate cetăţenească ne asaltează timpanele greu încercate. De cum prind să se bălăngăne prin aer primii fulgi de nea, redacţiile autohtone intră în fibrilaţie hibernală. Profeţii Armaghedonului meteorologic sunt scoşi la înaintare şi puşi să facă vocalize în gamă melo, după care pe micile, dar veselele noastre ecrane nu se mai înţelege om de bine cu persoană de contact. Dacă ar recepţiona transmisiunile canalelor TV cu sediul în Bucureşti, locuitorii taigalei ruseşti s-ar felicita zilnic şi ar mulţumi cu gratitudine zeilor pentru norocul chior de a avea domiciliul stabil în Siberia şi nu la Bâcleş, Tecuci, Sascut ori Babadag.
Să ne înţelegem. Nu contestă nimeni adevărul apoftegmei prezidenţiale conform căreia iarna nu-i ca vara. Iarna e mai dificil de circulat (câteodată, chiar imposibil), pretutindeni şuieră vântul sălbatic, în troiene albe se împotmolesc trenuri, maşini, avioane, pluguri şi alte utilaje de deszăpezire, aprovizionarea devine problematică, autorităţile dau din colţ în colţ – în fine… Dar, oameni buni şi cu scaun la cap, ce este scandalos, incendiar, senzaţional, terifiant sau abominabil în toate astea? Transformăm fenomene naturale fireşti în evenimente cutremurătoare doar pentru că, în homerica ei lipsă de calificare, presa românească tabloidizată şi otevizată unanim declanşează în fiecare iarnă veritabile campanii de terorism meteorologic, cu concursul amplu şi interesat al administraţiei centrale şi locale care intră cu frenezie în acest obscen joc de imagine.
M-am uitat timp de câteva zile de ianuarie 2014 la televizor mai mult decât o fac de regulă şi m-am îngrozit cât primitivism de concepţie, cât analfabetism profesional şi cât amatorism deznădăjduit se scurg de pe micile ecrane şi se varsă în pestilenţiala zgură imagistică ce configurează jalea mediatică naţională. Era mai mult decât deprimantă prestaţia acelor băieţi şi fetiţe proţăpiţi în mijlocul drumurilor înzăpezite care povesteau agramat despre ambuteiaje invizibile, despre accidente rutiere, cozi kilometrice de maşini, tentative de salvare a unor bătrâni sau copii pe care nu-i zărea nimeni. În loc să vedem cu propriii ochi cele narate de pseudo-ziariştii scoşi la produs lamentări pe bandă rulantă pentru că priveam la televizor, nu ascultam la radio, în loc să ni se ofere imagini, fiindcă asta înseamnă televiziune, ni se livrau torente de vorbe, vorbe, vorbe şi nici ele prea meşteşugit împletite în fraze inteligibile.
De douăzeci şi ceva de ani, jurnalismul din România se degradează progresiv şi iremediabil, iar în televiziune acest lucru este mai evident decât oriunde. Nu mai dispunem de profesionişti media capabili să transmită onest o informaţie oricât de banală, să articuleze un comentariu prob, aplicat, la obiect, să formuleze o apreciere corectă asupra unui fenomen, să relateze expresiv un fapt, o întâmplare ori să deseneze convingător geometria unei situaţii. Avem, în schimb, din belşug pamfletari, analişti, procurori cu microfoane care vânează pretutindeni infractori şi infracţiuni, care trăiesc doar în regim de excepţionalitate artizanală, de – scuzaţi barbarismul! – incendiaritate retorică, de senzaţionalism supt din degetul mijlociu (participanţii la trafic ştiu de ce!).
…Într-unul dintre sclipitoarele sale paradoxuri, Oscar Wilde pretinde că viaţa se străduieşte tot mai mult să imite arta. Ceva asemănător se petrece cu România reală şi cu imaginea ei din presa românească. Ţara pare a se afla pe zi ce trece într-o tot mai acerbă competiţie cu imaginea sa din mass-media, pe care ambiţionează s-o reproducă în realitatea vieţii noastre cea de toate zilele şi nopţile furtunoase ori de Sânziene. Cu preţul şi cu costurile de rigoare, of course…
INCREDIBIL, DAR ADEVĂRAT
Se înşeală amarnic cei care – în virtutea unei regretabile inerţii mentale – încă mai cred că America este ţara tuturor posibilităţilor. Nu e! Locul său într-un posibil astfel de clasament paradoxal l-a luat demult eterna şi fascinanta Românie. Vă propun un argument mic pentru om, dar uriaş pentru SNCFR oferit de o împrejurare foarte recentă. Despre ce e vorba?
Zilnic, la ora 18,55 din oraşul românesc Arad pleacă spre Capitala României, Bucureşti, un tren potrivit de accelerat care, conform orarului de mers, ajunge la destinaţie a doua zi dimineaţa, la ora 5,40. Aşadar, călătoria durează exact 10 ore şi 45 de minute. Asta pur teoretic vorbind; practic, lucrurile stau aşa cum ştiţi şi dumneavoastră că stau. Şi nu numai pe această rută…
Şi acum, întrebare de 1.000 de puncte: cât a durat drumul de la Arad la Bucureşti al acceleratului în discuţie în zilele duminică 26 – luni 27 ianuarie 2014, când, ce e drept, ţara se afla sub nămeţi, viscolul îşi făcea de cap cu furie, iar echipele de intervenţie, ajutate de armată şi jandarmerie, încercau să limiteze proporţiile dezastrului? Răspuns corect: exact 10 ore şi 45 de minute! Nu este o glumă, nu este o farsă: trenul a ajuns la Bucureşti la ora la care trebuia să ajungă. Dacă dumneavoastră înţelegeţi ceva din povestea asta, vă rog să-mi explicaţi şi mie, care m-am aflat în acel tren şi încă nu reuşesc să-mi revin din uimire…
Felurimi (titlu de rubrică preluat de la domnul I.L. Caragiale)
● Au început Jocurile Olimpice de Iarnă de la Soci unde România a deplasat 24 de excursionişti care vor viziona spectacolul întrecerilor de la faţa locului, deghizaţi în concurenţi. De ce membrii delegaţiei sportive tricolore nici măcar nu visează la vreo medalie? A explicat cu câteva zile înaintea deschiderii J.O. domnul Octavian Murariu, preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv Român: din cauza comunismului care, în ticăloşia lui ilegitimă şi criminală, n-a creat în sporturile de iarnă tradiţia necesară, fără de care în nici o disciplină nu se poate concepe performanţa.
O.K.! Ce ne facem însă cu neînsemnatul detaliu că în gimnastică, handbal, volei, box sau atletism acelaşi comunism ne-a lăsat moştenire nu doar o tradiţie solidă, ci şi câteva (multe) titluri mondiale şi olimpice?! Dacă după aproape un sfert de veac de la Revoluţie tot comunismul rămâne vinovatul de serviciu pentru neputinţele noastre multilateral dezvoltate, ceva nu e în regulă. Mai cu seamă atunci când evazionismul nu se practică doar în arealul sportiv.
Oricum, veşnica aruncare a pisicii din Bascketville în ograda lui Ceauşescu nu va ajunge niciodată probă olimpică…
● Printr-o declaraţie TV a purtătorului de cuvânt al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, Traian Băsescu, naţiunea a fost informată de ce operaţiunea de salvare a celor aflaţi în avionul prăbuşit în Apuseni a fost un eşec: pentru că n-a fost dirijată de El, Supremul. Partea îngrijorătoare este că omul vorbea cum nu se poate mai serios. Tot atât de serios ca în urmă cu câţiva ani când îl asigura pe Dan Diaconescu Direct că dacă, la vremea cuvenită, se ocupa El de căutarea Elodiei Ghinescu, persoana în cauză ar fi fost găsită fără milă.
De n-ar fi psihanalizabile, astfel de declaraţii ar avea hazul lor de necaz. Din păcate, sunt…
● Lăsând la o parte glumele (involuntare ale) lui Traian Băsescu, eu, unul, rămân cu două mici nedumeriri vizavi de accidentul aviatic care a zguduit România: 1.Ce căuta totuşi în avionul respectiv studenta Aurelia Ion?; 2.Care a fost contribuţia efectivă – în bine sau în rău – a pilotului Adrian Iovan la cele întâmplate?
Va mai curge apă pe Dunăre şi pe râurile interioare până să se întrezărească vreun răspuns la orizontul aşteptării noastre. Deocamdată, avem parte de penibila politizare a unei tragedii evitabile şi trebuie să ne mulţumim cu atât.
