Simetric, traseul exterior al lui Eliade prin India este dublat de o evoluţie interioară, translată acut în operă, care deţine prima partitură în acest experiment dialogal realizat peste vremi, fiecare etapă a periplului indian eliadesc fiind descrisă înainte de toate prin prisma autorului studiat, secondat, în tonalităţi lirice pe alocuri, de vocea exegetei
Exegeza eliadescă înregistrează multe cazuri în care exigenţa academică şi obsesia subiectului generează 
analize exemplare, cu extensii şi profunzimi surprinzătoare. Cu o teză de doctorat consacrată lui Mircea Eliade şi cu o suită de studii şi acţiuni culturale orientate de opera şi personalitatea acestuia, Sabina Fînaru reprezintă impecabil această fidelitate academică, reiterată de volumul său din 2015, Revelaţiile intimităţii. Studii despre Mircea Eliade, apărut la Editura Paralela 45 din Piteşti.
Istoria care se face, prima secvenţă a acestei cărţi compozite, ancorează în publicistica lui Mircea Eliade şi decriptează coordonatele viziunii sale asupra identităţii româneşti, fără a eluda unul dintre aspectele sensibile ale profilului eliadesc, naţionalismul. Disociind între naţionalismul politic, „respins” de Eliade, şi naţionalismul istoric, autoarea urmăreşte dezvoltarea conceptuală a celui de-al doilea în cadrele generoase ale unei morfologii complexe, care angrenează atât o concepţie personalistă, de coloratură vitalistă, cât şi o viziune tipică istoricului religiilor, atât corelarea dimensiunii naţionale cu cea universală (în condiţiile în care România reprezintă esenţialmente un „spaţiu de sinteză spirituală”), cât şi perspectiva unei renaşteri româneşti, a restaurării demnităţii româneşti prin cultură şi spirit civic. „Pentru Eliade – precizează Sabina Fînaru în cursul clarificării coordonatelor românismului eliadesc –, problema sufletului românesc este o problemă ontologică, înainte de a fi una istorică, pleacă de la problemele fiinţei şi realului către cele ale fiinţei şi realităţii româneşti”.
Abordarea hermeneutică a textelor eliadeşti din presa interbelică lasă locul, în partea secundă a volumului, intitulată India istorică şi India spirituală, unui discurs articulat la intersecţia dintre reconstituirea geografică şi reflectarea literară. Premisele experimentului cultural sunt relatate în Pe urmele lui Mircea Eliade. Reconstituirea palimpsestului indian, astfel: „Între anii 2000 şi 2002 am fost lector de limba română la Dehli University şi, deoarece în 2007 întreaga lume academică urma să aniverseze centenarul naşterii lui Mircea Eliade, mi-am propus să refac, în premieră absolută, traseul lui indian, aşa cum apare descris în colecţia de articole din India, în Memorii, în jurnalele şi în romanele sale «indiene» şi să-i găsesc pe descendenţii persoanelor pe care le-a cunoscut acolo”.
Autoarea îşi începe aventura cu o profundă cunoaştere a atitudinii dihotomice cu care Eliade însuşi abordează India, separând între India eternă, spirituală, şi India geografică. Simetric, traseul exterior al lui Eliade prin India este dublat de o evoluţie interioară, translată acut în operă, care deţine prima partitură în acest experiment dialogal realizat peste vremi, fiecare etapă a periplului indian eliadesc fiind descrisă înainte de toate prin prisma autorului studiat, secondat, în tonalităţi lirice pe alocuri, de vocea exegetei. E o voce ce confirmă atmosfera unor locuri, constată schimbarea sau imposibilitatea reconfirmării tabloului altora, inaccesibile autoarei, contextualizează istoric sau mitologic şi teoretizează implicaţiile spirituale ale geografiei urbane indiene, retroproiectând impactul lor asupra lui Mircea Eliade.
„Circulând în asemenea ţară şi oraş – speculează Sabina Fînaru –, probabil că Eliade şi-a modificat perspectiva europeană asupra spaţiului şi timpului, a vieţii şi a omului, şi a început să le regândească la o altă scară, fiindcă, pentru a le cunoaşte şi înţelege, pentru a le experimenta în specificitatea lor, îţi trebuie cu adevărat multă forţă şi măcar un dram de «nebunie», temă recurentă în textele sale”. Multă forţă şi un dram de nebunie par să fi fost necesare şi aventurii reconstitutive a Sabinei Fînaru, mai ales că multe dintre clădirile consemnate în scrierile lui Eliade s-au dovedit a fi „confiscate de prezent”. Ceea ce scapă acestei confiscări este dimensiunea religioasă a Indiei, oglindită dual, în pagini atent documentate şi sensibile la dimensiunea umană a acestui perimetru. Este o sensibilitate ce împinge în prim-plan vocea Sabinei Fînaru în episodul consacrat lui Maitreyi. Relatând vizitarea fostei case a lui Surendranath Dasgupta, autoarea cedează parcă unui impuls empatic, de factură romantică, controlat de conştientizarea faptului că „atunci când e vorba de viaţa nostră, rămânem prizonierii istoriei”. Istoria şi cultura se conjugă cu prezentul la fiecare loc de popas al Sabinei Fînaru. Descris pe două voci şi minuţios fixate în fotografiile încorporate în volum, itinerariul cuprinde locuri încărcate istoric şi mitic, precum Dehli, Agra, Jaipur, Amritsar, Benares, Shimla (oraş căruia Sabina Fînaru îi dedică un Post scriptum liric), Darjeeling, Lebong, Kurseong, Ghum, Tonglu, Hardwar sau Rishikesh, dar şi temple, ashram-uri, palate, peşteri, păduri şi, fireşte, Gangele.
În termenii din textul intitulat Jurnalul portughez şi eufemizarea răului, jurnalul unei personalităţi de talia lui Mircea Eliade înseamnă pentru Sabina Fînaru „contactul cu intimitatea autentică sau identitatea ei umană”. Consecinţa este o lectură originată în premisa autenticităţii unui discurs memorialistic destinat publicării, în care identitatea se construieşte exigent în ordine culturală, iar conştiinţa de sine a creatorului apare acut reprezentată. O axă secundară de lectură vizează meditaţiile lui Mircea Eliade despre război, insistând mai cu seamă asupra dimensiunii lor profetice, a acuităţii previziunilor cuprinse în paginile jurnalului portughez. „Clarviziunea de care dă dovadă Eliade – precizează autoarea – se datorează faptului că el depăşeşte perspectiva istorică, pe care uneori o figurează simbolic, prin termeni «esenţiali», care amintesc experienţa sa de istoric al religiilor. Pentru el, războiul era o regresiune în amorf, iar germanii îşi susţineau, paradoxal, mişcarea politică printr-o mitologie pesi-
mistă, motiv pentru care, încă din 1943, prevedea înfrângerea definitivă”.
Rezervat creaţiei diaristice a lui Mircea Eliade, capitolul Trecutul pe care-l simt mereu (din care face parte şi analiza jurnalului portughez) continuă prin survolarea mecanismelor construcţiei identitare din Jurnal. Astfel, Jurnalul ca exil, convenţii şi autenticitate disecă minuţios articulaţiile şi imaginarul jurnalului, inventariază şi analizează tematica abordată de diarist, se lansează într-o arheologie a „pasiunii [lui Eliade] pentru jurnalul intim”, redimensionează miza autenticităţii în perimetrul genului, observă mutaţia înregistrată de jurnalul lui Eliade odată cu perspectiva publicării şi o explică elegant prin nevoia de structurare, de obţinere a unei viziuni convergente asupra istoriei personale. Totodată, Sabina Fînaru radiografiază variaţiile gradului de deschidere a textului în raport cu dimensiunea intimă a autorului şi subliniază expresivitatea generată nu numai de altitudinea scriiturii sale şi de cea a ideilor, ci şi de imperfecţiunile şi caracterul imprevizibil al notaţiilor.
„Memoriile nu salvează, ca jurnalul, fiinţa concretă, ci relevă, în primul rând, totalitatea ei dinamică, facerea de sine ca devenire” – precizează Sabina Fînaru în Memoriile ca autobiografie spirituală, conştientă de rolul rafinării corective a identităţii/intimităţii în canonul acestui gen. Analizând Memoriile lui Mircea Eliade, ea izolează momentele esenţiale care structurează discursul identitar, adică triada formare–afirmare–consacrare, analizează variabilele identitare puse în joc, evaluează implicaţiile rescrierii trecutului din perspectiva prezentului şi explică multe dintre opţiunile savantului român.
Universul epistolar al lui Mircea Eliade se converteşte în centrul părţii a patra a cărţii, intitulată Cher Maître. Deficitară aprioric la palierul informaţiei, potrivit lui Eliade însuşi, citat în paginile studiului, corespondenţa poate permite revelarea sau nuanţarea unor aspecte ale intimităţii actorilor săi. În cazul savantului român, nuanţarea vizează unul dintre cele mai controversate subiecte legate de personalitatea sa: antisemitismul. Cu o miză corectivă şi cu argumente extrase din corespondenţa cuprinsă în volumul Postlegomena la Felix Culpa: Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul, analizele din Corespondenţa cu prieteni şi cunoscuţi evrei. Portrete inedite şi din Corespondenţa cu discipoli evrei. Portrete inedite sintetizează, graţie vocilor unor personalităţi precum Mihail Rinea, Beno Sebastian, Ionel Jianu, Nicolae Steinhardt sau unor tineri precum Marcel Leibovici, Nicole Morcovescu sau Arion Roşu, un portret pozitiv şi o personalitate generoasă, cu o atitudine umană necondiţionată ideologic. Conul de umbră al incursiunii prin volutele intimităţii revelate de scrisorile adresate lui Mircea Eliade se configurează în retorica Adrianei Berger, disecată şi contextualizată în Scrisori către un „Drag Maestru, drag, drag, drag de tot”.
Prologul explorării hermeneutice a Sabinei Fînaru (Rolul vieţii. O piesă în manuscris despre estetica „omului viu”) se consumă, în premieră, sub auspiciile Aventurii spirituale, piesa de teatru în care exegeta identifică „o placă turnantă a literaturii eliadeşti”, cumulând atât concepţia asupra autenticităţii şi a reprezentării din romanele interbelice, cât şi „tragicul, ca reflectare indirectă a experienţei istorice personale”. Catalogată drept text „mitic”, scris în exil, Aventura spirituală suportă o decriptare subtilă, fără rătăciri prin labirinticul joc al ipostazelor şi planurilor, articulată în discursul exersat şi exigent al unui exeget fidel.
