Ministrul post‑adevărului

Școala din România

 

Noile „arii curriculare” seamănă cu liniile misterioase trasate la Nazca sau prin lanuri de păpușoi din colțuri uitate de lume: nu știe nimeni de ce au apărut și nici, prea bine, ce înseamnă. Nu înțelege nimeni de ce ministrul unui guvern cu slabă legitimitate populară, aflat în plin conflict cu cetățenii români din pricini constituționale, adică fundamentale, rămase suspendate, al unui guvern care reprezintă mai degrabă o stare de fapt decât una de drept, se apucă să inițieze o nouă reformă a educației. Și asta în condițiile în care abia s‑a trecut o lege fundamentală, Legea „România educată”, sub patronajul unui Președinte a cărui rată de popularitate cere la acest moment protecția anonimatului și uitării.

S‑ar putea specula că e vorba de o diversiune menită a abate atenția cetățenilor de la anularea alegerilor. Că e un mod de a sparge consensul anti‑sistem apărut la alegerile din noiembrie 2024: li se oferă oamenilor, în acest fel, posibilitatea de a se certa între ei și de a se coagula în jurul altor linii de forță decât anularea fără dovezile necesare a unor alegeri prezidențiale. Se introduce în rotativa presei, a sindicatelor, a părinților și a profesorilor un nou dumicat de mursecat. Aproape că îți vine să crezi că e vorba de o tehnică de evitat conflictul social. Un tertip, o tehnică de iluzionism psihologic.

Dar nu mă interesează speculațiile. Pentru a înțelege noile panglici trasate prin lanurile din ce în ce mai modificate genetic și mai otrăvite ale ogorului educației din România, voi merge doar la ceea ce știm, la fapte, și le voi analiza pas cu pas, rațional, fără a mă desprinde fantazist de ele.

1. Școala din România a trecut, după 1989, prin mai bine de trei decenii de reformă structurală și sistemică. Dacă în primii doi ani de după căderea regimului comunist s‑a efectuat doar o necesară curățare a manualelor de amprentele peceriste sau ceaușiste, tot atunci s‑a pus în mișcare, mai întâi prin vizite în țara noastră ale unor delegații de experți internaționali, și uriașul mecanism al „reformei structurale și sistemice”. Așa s‑a numit și așa a fost. Începând de la mijlocul anilor ’90, școala românească a intrat în malaxorul acestei reforme și nu a mai ieșit niciodată de acolo. Valurile de reforme succesive au modificat scopul procesului de educație, planurile‑cadru, programele, manualele, modalitățile de predare, evaluare și promovare. Școala românească a trecut deja prin trei mari cicluri reformatoare, considerate ca atare și salutate ca victorii de factorii politici interni și de instituțiile internaționale și supranaționale care au cerut, formulat, finanțat și monitorizat aceste cicluri ale reformei. De la apariția manualelor alternative și dispariția uniformelor, de la transformarea școlii în iarmaroc al drogurilor și în laborator al ideologiilor woke la distrugerea metodelor didactice care permit învățarea, de la digitalizare la creșterea violenței în școli, a abandonului școlar și a analfabetismului, toate au fost produse ale reformei educației. Reformă care s‑a făcut în numele „modernizării”, „flexibilizării”, „eficientizării” sistemului de educație, al „așezării elevului în centrul procesului educațional” și al „educației pentru viață”.

Rezultatul acestui proces? După cum arăta un studiu realizat de Institutul de Științe ale Educației în 1994, analfabetismul funcțional afecta 10% din elevi care absolveau clasa a VIII‑a. Astăzi, rata analfabetismului funcțional afectează între 40 și 50% din elevii care termină gimnaziul, adică a crescut cu 400‑500% față de anul 1994. Cât despre rata analfabetismului numeric, rezultatele de la evaluările naționale și de la din ce în ce mai căznitul examen de bacalaureat vorbesc de la sine despre amploarea dezastrului.

2. În aceste condiții, dl Daniel David pune în mișcare o nouă reformă a sistemului de educație al cărei scop declarat ar fi o „modernizare a educației din țară, larg acceptată în sistem, care să pună în centru elevul, să susțină profesorii și să lase loc pentru implicarea părinților/societății”^[1]. Cu alte cuvinte, e vorba de aceeași Mărie cu aceeași pălărie pentru că toată reforma sistemului de educație de la începuturile anilor ’90 și până azi a avut în vedere exact aceleași lucruri: 1. modernizarea, adică aliniere la experimentele care au dus la prăbușirea sistemului public de învățământ din Vest, 2. susținerea profesorilor, adică împingerea lor în irelevanță, spre rolul de „facilitatori de cunoaștere”, adică de a cincea roată la căruța digitală și de asistenți emoționali ai elevilor din ce în ce mai tulburați, violenți și ignoranți din cauza mediului corupt, inclusiv prin digitalizare și predare digitalizată, de la școală și de acasă, 3. implicarea părinților, adică, la începuturile reformei, folosirea ignoranței și ifoselor unor părinți pentru a distruge procesul educațional, încurajarea acestor părinți de a‑și impune substandardele lor la nivelul întregii clase (cu ajutorul sponsorizării școlii, al clasei sau chiar al unor profesori), 4. așezarea în centrul procesului a elevului, nu ca beneficiar, ci ca hrană a sistemului, ca sursă de energie, ca victimă care are nevoie de ore remediale, de meditație și de psihoterapie în urma lucrurilor pe care le deprinde în spațiul toxic al școlii inclusiv de la colegi cărora li se permite, în cadrul relației speciale dintre școală și părinți, să vicieze spațiul comun al școlii. Nu e nimic nou în ce spune dl David. E aceeași manea de Untold. Și rezultatele vor fi aceleași.

3. Că așa vor sta lucrurile ne garantează și personalul din spatele acestei noi reforme. Care e același cu personalul din spatele vechii reforme, de până acum cinci zile. Vechea reformă a fost făcută, pe parte românească ministerială, de Institutul de Ştiinţe ale Educației, ISE, o instituție sculată din mormânt de Mihai Șora imediat după căderea lui Ceaușescu, și care de atunci încoace aține calea elevilor la orice cotitură. Reforma din anii ’90‑2000 s‑a făcut cu oameni de la ISE care lucrau în parteneriat cu Fundația Soros și cu Banca Mondială. ISE e în continuare în MEC. Există. Unii dintre oamenii vechi, care au făcut reforma veche, sunt tot acolo, trăgând salarii de la bugetul statului. La capătul a miliarde de euro investite în sistemul de educație, ni se spune că avem un sistem vechi care trebuie reformat pentru că produce rebuturi. Sau, după cum spune dl David: „Mă uit la testele naționale și internaționale și sunt extrem de îngrijorat când văd procente adesea de peste 40% sub sau la limita funcționalității. Mă uit în jur și văd prea mulți copii care nu vorbesc corect limba română, se plictisesc de clasicii literaturii noastre, au teorii istorice pseudoștiințifice, fac confuzii grosolane în geografia țării, latina devine subiect de ironii etc. Acestea, prin faptul că sunt un risc inacceptabil care afectează cultura națională, devin chiar probleme de securitate națională. Acum avem oportunitatea să regândim sistemul care a generat acest risc și această problemă”^[2].

Sistemul descris aici de dl David este sistemul creat de oamenii care au operat de mai bine de treizeci de ani pe el. Și acei oameni, în numele acelorași principii, sunt chemați acum de dl ministru să ne dea un alt sistem, mai bun. Vorba lui Albert Einstein: „Nebunia înseamnă să faci în mod repetat același lucru așteptându‑te de fiecare dată la rezultate diferite.”

4. Ca să dau un singur exemplu, să ne referim la dl Gabriel Vrînceanu, șeful Serviciului Dezvoltare Curriculum – CNPEE (Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație^[3]). Dl David l‑a desemnat pe dl Vrînceanu ca secretar de presă al noii echipe curriculare și ca membru al echipei care se ocupă de „elemente de viziune și strategie” privitoare la noul curriculum. Dl Vrînceanu e profesor de matematică în București și prolific autor de manuale și auxiliare realizate după programele de până acum, ale fostelor reforme. Dl Vrînceanu este și co‑coordonatorul unor cărți precum „Resurse educaționale pentru activități integrate. Material realizat în cadrul proiectului Resurse educaționale pentru profesori într‑o școală nouă – septembrie‑octombrie 2016”, ilustrativă pentru nivelul și direcția școlii reformate, interactive. În acel volum, dl Vrînceanu și dna Loredana Popescu propun, în capitolul „Matematica utilă” adresat elevilor de gimnaziu, următorul exercițiu de școală nouă:

„1) Știați că pentru pachetul Office al Microsoft Windows are programul Word  cu ajutorul căruia putem să scriem texte literare sau științifice? Mai mult, acest program oferă o serie de facilități prin care putem obține informații privind lungimea textelor, număr de cuvinte, de litere? Să luăm ca exemplu un citat al marelui matematician român Grigore Moisil […]

Dacă acest text este scris în programul Word, pentru a obține rapid informații (date) despre lungimea textului procedăm astfel:

– îl selectăm:
– accesăm butonul Tools (unelte)  din bara de instrumente
– din bara de instrumente nou apărută selectăm opțiunea Word Count
– Se va afișa un anunț tabular (imagine)

După cum observi, obținerea tuturor acestor informații necesită un timp mult mai mic decât dacă am colecta aceste informații fără utilizarea programelor. Astfel, datele obținute sunt: Textul este corespunzător unei pagini, cuprinzând două rânduri, este format din 33 de cuvinte, conținând 167 de litere (caractere, luându‑se în considerare și ghilimele, liniuțe de unire, semnele de punctuație, deci în fapt sunt 157 de litere), fără a lua în considerare spațiile dintre cuvinte, împreună cu acestea fiind 199 de caractere.

Te rog să utilizezi un calculator conectat la internet, să folosești un motor de căutare pentru a găsi un citat despre matematică, să‑l scrii într‑un document Word, pe care să‑l denumești citat_matematic_nume_prenume (numele și prenumele tău), apoi să parcurgi pașii pentru a furniza următoarele date:

Numărul de pagini este
Numărul de cuvinte este
Numărul de litere (inclusiv semne de punctuație și liniuțe de unire) este
Numărul de caractere (toate cele dinainte la care se adaugă spațiile dintre cuvinte) este
Numărul de rânduri este

O altă cerință este să subliniezi, în citatul pe care l‑am scris anterior, acele caracteristici ale matematicii cu care ești de acord, care exprimă ceea ce simți și tu când utilizezi matematica. Apoi, pornind de la acest citat scrie un eseu de maximum 200 de cuvinte cu titlul: «Sunt un prieten al matematicii»”^[4].

 

De ce zburdăm din reformă în reformă peste capetele elevilor debusolați?

 

E greu de justificat de ce trebuie pierdut atât de mult timp și de ce trebuie cheltuiți atât de mulți bani pentru a învăța niște „nativi digital” cum să folosească funcții banale din Word. În loc să li se predea lucruri atât de răsuflate și să fie ținuți atât de mult pe ecrane pentru a învăța nimic, mai bine s‑ar folosi timpul petrecut la școală pentru a‑i învăța pe elevi ceea ce nu știu, nu ceea ce știu, adică matematică, nu cum să afle numărul de semne al unui text. Pompa cu care se parcurg în paginile manualului dlui Vrînceanu pașii acestui exercițiu insignifiant este total descalificantă. Dacă școala a ajuns să trateze cu atâta seriozitate aceste nimicuri înseamnă că nu mai e bună de nimic. Vă mai miră de ce avem analfabetism numeric în România? De ce zburdăm din reformă în reformă peste capetele elevilor debusolați?

Pe lângă manuale, dl Vrînceanu este, de exemplu, și unul dintre autorii programei școlare pentru disciplina opțională „Matematică şi ştiinţe în societatea cunoașterii – Curriculum interdisciplinar integrat pentru matematică, fizică, chimie, biologie la decizia şcolii pentru învățământul primar şi secundar”. Această programă a fost concepută ca parte a programului „Formarea profesorilor de matematică şi ştiinţe în societatea cunoaşterii”, proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007‑2013 Axa prioritară 1. „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie 1.3. „Dezvoltarea resurselor umane din educaţie şi formare”.

Vi se pare un galimatias? Așa s‑a scris reforma școlii românești în ultimele trei decenii: integrat, interdisciplinar și la decizia școlii și a oricui de pe stradă. Așa sună și programa cu pricina (dar și toate celelalte programe). Limba de lemn și confuzia de sus, structurală și sistemică, s‑au transmis și elevilor și întregii societăți românești, aflată în criză de umanitate, de caracter și de competență. Cu ajutorul finanțărilor externe de diverse feluri și al experților de sus, de jos și din mijloc dornici să urmeze calea finanțărilor. De exemplu, dl Vrînceanu scrie în declarația de avere că în anul 2023 a câștigat 18621 RON de la Casa Corpului Didactic din Botoșani ca „expert resurse educaționale proiect CRED”.

CRED, „Curriculum relevant, educație deschisă pentru toți ‑ CRED” cod SMIS 2014+:118327, cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capital Uman 2014‑2020, a fost „un proiect de anvergură pentru sistemul educațional românesc, fiind lansat în anul 2017” cu o „durată de implementare de 4 ani”^[5]. La lansarea CRED, se anunța că bugetul proiectului este de 42 de milioane de euro^[6] – duse pe „consultanță, workshopuri și achiziţii de servicii instruire e‑learning și RED”.

Acesta e doar unul din zecile de programe derulate și finanțate de MEC. Trebuie să reținem că, în perioada 2014‑2020, Ministerul Educației a cheltuit doar pe proiectele cu finanțare externă menite a îmbunătăți calitatea sistemului de educație din România aproximativ 670 de milioane de euro^[7]. Pe baza acestor bani s‑au construit cariere, s‑au ridicat case, s‑au făcut vacanțe și se va ieși curând la pensie. E posibil deja să avem în sistem profesori sau experți din MEC (cum ar fi cei din ISE) care vor ieși curând la pensie după o viață întreagă dedicată reformelor. Eșuate, după cum ne asigură dl David, genitorele unei noi reforme cu idei și oameni de aceeași teapă.

5. Dl David pornește, așadar, cu oamenii și ideile vechii reforme la o nouă reformă pe care și‑o dorește fundamentală și, mai ales, de sus în jos. Domnia‑sa spune „top‑down”. Mai spune și că acest model este opus celui „bottom‑up”, de jos în sus. Dar mă întreb dacă nu cumva bottom‑ul e „on top”, astfel încât odată cu ministeriatul David vom înregistra prima reformă „bottom‑down”.

 

Dincolo de întrebările legitime

 

Dincolo de aceste întrebări legitime care nu‑și pot găsi deocamdată răspuns liniștitor, să notăm că și vechile reforme au fost făcute de sus în jos. Documentele primei reforme, cea începută la mijlocul anilor ’90, precizează cât se poate de clar că reforma se va face cu ajutorul sistemului centralizat, menținut ca atare tocmai în acest scop, al impunerii de sus în jos a reformei. Dl Marga afirma, ca ministru al Educației, că reforma sistemului de educație trebuie făcută „în orice condiții și neîntârziat”. Dl Mircea Miclea povestea cum, ca ministru al Educației, a impus, bătând cu pumnul în masă, sistemul Bologna rectorilor care se opuneau. Reforma școlii românești a fost și a rămas un proces silnic, făcut cu anasâna. Chiar și acum, după decenii bune de îndulcire a profesorilor cu fonduri și schimburi de experiență, cred că majoritatea dintre ei, dacă ar fi lăsați să aleagă, ar prefera școala clasică, în cadrul căreia să‑și poată desfășura normal activitatea, bazarului șubred al școlii interactive și digitalizate. Nu am dus lipsă de reforme de sus în jos. Am dus lipsă în schimb de un om cu minte și conștiință acolo sus.

Dl David nu pare a fi din categoria lui Spiru Haret. Spiru Haret era reprezentantul unei mișcări de consolidare a școlii românești bazate pe cele mai solide practici școlare așa cum fuseseră ele concepute și aplicate de cele mai bune școli publice și private din Franța (și Marea Britanie sau Germania) secolului al XIX‑lea. Era epoca Celei de A Treia Republici, numită Republica Institutorilor, a profesorilor eminenți ca pregătire și ca practică didactică și pedagogică. Erau oameni de catedră și de cultură clasică solidă. Și elevii lor știau și puteau, aveau și cunoștințele și caracterul, să conducă destinele unei Europe la apogeul înfloririi ei culturale. Acel model dă încă rezultate în școlile private din Occident, acolo unde se educă elitele lor, care ne conduc și pe noi prin intermediul trepădușilor noștri locali slugarnici și/sau slab școlarizați.

Dl David vine și declară că vrea să aplice modele EUropene de azi, o epocă în care performanțele sistemelor publice de educație din tot Occidentul sunt din ce în ce mai penibile pentru că se bazează pe modele dezvoltate de ideologi, de lobbiști, de vânzători de piei de cloșcă digitală și incluzivă.

Mai mult decât atât, dl David însuși pare a ignora chestiuni elementare de neuroștiințe atunci când face următoarea declarație pe Hotnews, sub titlul „De ce E BINE să permitem copilului să stea pe telefon și de ce scade coeficientul de inteligență în unele țări. Răspunsurile rectorului UBB, psihologul Daniel David”: „«Iar studiile de specialitate, ca să încheiem sau să dau o sugestie pe această problemă cu care ne confruntăm, spun așa: că între 2 și 4 ore expunere zilnică nu reprezintă un risc pentru ființa umană și nici pentru copii», explică Daniel David. Acest interval poate fi de 2 h sau de 4 h, în funcție de temperamentul fiecărui copil. Contează foarte mult, nu atât intervalul de 2‑4 ore, ci ce anume faci în acel timp, pentru că o parte din timp ar trebui să reflecte conținut educațional, iar o altă parte entertainment, jocuri. Ca mesaj general pentru publicul larg este că ecranul în sine nu este o problemă, ci poate să devină o problemă în funcție de cum îl utilizăm, a transmis psihologul, care a mai adăugat că o expunere de calitate între 2 și 4 ore zilnic nu reprezintă un pericol. «Trebuie să dăm acest mesaj, fiindcă altfel tot studiile de specialitate arată următorul lucru: copiii care n‑au această expunere pierd avantaje competitive. Lumea s‑a schimbat. Ecranul face parte din realitatea noastră, nu mai este ceva artificial, ceva neobișnuit și dacă nu ai această expunere de calitate poți să ai probleme în eficiența pe care o ai în comparație cu celelalte grupuri în comparație cu ceilalți copii», spune rectorul UBB.”^[8]
Neurosavanți eminenți precum Michel Desmurget (MIT)^[9], Manfred Spitzer^[10] și Martin Jan Stransky (Yale)^[11] au arătat, pe baza unei bibliografii imense, că timpul în care să le fie îngăduit copiilor în fața ecranului ar trebui să tindă spre ZERO. Contrar convingerii dlui David, nu conținutul e problema, ci ecranul în sine, dincolo de conținutul pornografic sau violent sau subcultural. Stransky arată că, din pricina ecranelor, creierul copiilor devine pur și simplu lichefiat în anumite zone, că involuează, pentru prima dată în istoria umanității. Desmurget, Stransky și Spitzer arată clar că ecranul zădărnicește învățarea, că a citi din carte și a citi de pe ecran nu e același lucru: creierul nostru nu absoarbe informații în mod egal, indiferent de mediu. Ecranele și digitalizarea educației/manualelor handicapează copiii. Argumentele invocate de dl David nu există și la orice dezbatere față în față cu acești specialiști s‑ar face, probabil, de râs. Chiar am de gând, dacă dă un răspuns pe acest subiect, să îi traduc răspunsul și să îl trimit specialiștilor cu pricina.

 

Dl David și „România bizară”

 

Opinia exprimată de dl David cu privire la expunerea copiilor la ecrane îl situează în afara mainstreamului științific și ni‑l identifică drept „bizar”. Dl David a stigmatizat drept „România bizară” pe acei români care nu au votat pe placul prietenilor săi din Comunitatea Declic sau al dlui George Buhnici. Dar, la urma urmelor, din punctul de vedere al democrației diverse, incluzive, tolerante și echitabile care e România EUropeană, al libertății de gândire și expresie, orice om poate avea idei cât de bizare vrea el, atât timp cât nu încalcă legea. Și poate și vota conform acestor idei; e dreptul lui. Dar dl David, ca om de știință, nu are dreptul să fie „bizar” decât cu riscul deprofesionalizării. Ca să vorbim pe limba atât de dragă dlui David încât o folosește constant pentru a stâlci limba română: „Everyone is entitled to his own opinion, but not his own facts”. România „bizară” are alte opinii decât dl David, dar dl David ignoră datele științei pe care o reprezintă la nivel aulic. România care ascultă de sfaturile dlui David are mari șanse să producă doar „cretini digitali”, oameni compromiși din toate punctele de vedere. Se impune din ce în ce mai tare investigarea conflictelor de interese în cazul afirmațiilor publice ale persoanelor cu greutate instituțională.

6. Michel Desmurget scrie că nu orice psiholog este specialist în cum anume învață creierul și că mulți psihologi se folosesc de titlurile lor științifice pe domenii care nu au nimic de‑a face cu învățarea pentru a se prezenta în ochii necunoscătorilor drept experți în chestiunile școlare. De fapt, dl David însuși este specialist în „psihoterapie cognitiv‑comportamentală” preluată direct de la fondatorii ei: „În psihoterapie şi psihologie clinică am avut șansa să lucrez şi să fiu mentorat direct de profesorii americani Albert Ellis (la Albert Ellis Institute în SUA) şi Aaron T. Beck (Academy of Cognitive Therapy, SUA; Pennsylvania University, SUA)”^[12]. Psihoterapia cognitiv‑comportamentală este o intervenție care urmărește să modifice moduri de a gândi și comportamente și a fost utilizată mai ales pentru a trata chestiuni precum depresia, dependența de droguri sau alcool, ADHD, atacurile de panică. Aplicată în școli, a funcționat în cazul copiilor sau adolescenților care suferă de anxietate, autism, depresie și abandon școlar din pricini emoționale^[13]. În SUA, încercările de a introduce psihoterapia cognitiv‑comportamentală în școli au de‑a face în mod direct cu rata mare – între 20 și 25% – de elevi cu probleme de sănătate mintală și de elevi arestați pentru crime violente. Aplicarea psihoterapiei cognitiv‑comportamentale în școli presupune transformarea clasei în spațiu terapeutic, presupune angajarea în acest exercițiu a tuturor elevilor, în grup și individual, a profesorilor, a părinților, a psihologilor, a asistenților sociali, a asistenților medicali, a conducerii școlii. Este un proces de reeducare costisitor ca investiție de timp și de bani: în cazul experimentelor care s‑au făcut, acestea au cerut ca profesorul să țină 59 de lecții în plus în clasă pentru a le preda copiilor principiile terapiei cognitiv‑comportamentale^[14]. Printre tehnicile terapiei cognitiv‑comportamentale se numără și vorbitul de unul singur^[15]. Aplicată în sistemul de educație din Mexic pentru a reduce abandonul școlar, terapia cognitiv‑comportamentală a avut „un efect pozitiv destul de limitat asupra unuia dintre cei doi parametri de abilități socio‑emoționale ale elevilor și nici un efect pozitiv asupra rezultatelor la matematică ale elevilor sau asupra abandonului școlar din liceu”^[16].

Dl David este afiliat Institutului Albert Ellis și Departamentului de Științe Oncologice de la Mount Sinai School of Medicine, unde se ocupă cu variile reacții la probleme medicale și la cancer^[17].

Cu alte cuvinte, dl David este expert în psihologie remedială. Ceea ce ne poate face să bănuim fie că cineva știe în ce stare a adus reforma continuă școala românească și acum pune un director la azil, fie că dl David e pus acolo pentru a experimenta pe școală aplicând metode psihoterapeutice/remediale (care nu funcționează sau sunt chiar dăunătoare aplicate unor copii sănătoși) în educație. Reforma școlii românești a avut deja parte de astfel de noi pedagogii apărute din preocupări de psihologie remedială (cum ar fi Teoria Inteligențelor Multiple). Oricum, reforma, inclusiv în ultima ei versiune, a legii „România educată”, a făcut ca mulți copii cu probleme psihice sau cu diverse tulburări de comportament sau învățare să fie incluși în fluxul școlar general. Ideea e că această incluziune le folosește copiilor cu probleme. Dar, de fapt, ceea ce se obține este transformarea școlii într‑o realitate care are nevoie de o rezolvare clinică. Pedagogia și didactica au fost înglobate în ceva numit „științele educației” care a fost înghițit de departamentele de Psihologie, care extind asupra pedagogiei rețete dezvoltate în cadrul intens finanțat al unor proiecte de cercetare dedicate supradotaților sau infradotaților, normalitatea fiind astfel coruptă și măcinată de excepții politic corecte. Oricum are fi, CV‑ul dlui David este legat de psihoterapia lui Ellis.

Ellis (1913‑2007) a fost unul dintre colaboratorii sinistrului Alfred Kinsey, părintele revoluției (trans)sexuale, și a fost el însuși unul dintre liderii descompunerii culturale și sociale din anii ’60‑’70, când a publicat cărți prin care încuraja promiscuitatea sexuală și articole în care susținea că pornografia nu este dăunătoare copiilor^[18]. Ellis declara în memoriile sale că se freca de femei prin metrou și lifturi pentru a ejacula: „Ellis a scris că a fost dependent de froteurism începând de la vârsta de 15 ani; el «a căutat trenuri aglomerate, locuri în picioare în spatele cinematografelor, lifturi aglomerate și alte locuri unde puteam să‑mi frec mijlocul de spatele și șoldurile femeilor și să obțin rapid orgasme încântătoare. De‑a lungul anilor, până când am făcut sex ‘regulat’ cu parteneri consimțiți, am avut sute de aventuri sexuale de froteur» […] «Sexul din metrou a fost cel mai ieftin și mai ușor sex pe care l‑am făcut vreodată și l‑am continuat până după douăzeci de ani. Dar într‑un fel a fost grozav: fără agitație, fără obligații, fără timp pierdut, fără a fi nevoit să suport conversația stupidă a majorității femeilor, fără sarcină, fără boală, fără plictiseală». Ellis se considera unul dintre cei mai activi froteuri din New York City. «Am comis acte sexuale ’cu adevărat’ imorale? Sincer să fiu, cu siguranță am făcut‑o. Câteva? Nu, multe. De fapt, sute»”.

Tipul de raționalitate fundamental pentru psihoterapia lui Ellis nu are fundamente ontologice de vreun fel, este pur pragmatic, reglat de aici și acum. De aceea, el nu excludea incestul: „Lui Ellis îi plăcea să discute despre ceea ce el considera a fi idei iraționale despre sex. De exemplu, spunea că incestul, «ca tabu, este la fel de absurd ca oricare alt tabu». Când a fost întrebat de un intervievator dacă ar face sex cu propria lui soră dacă ar fi abandonați pe o insulă pustie, Ellis a spus: «Cu siguranță aș copula cu sora mea și aș lăsa lucrurile să curgă de la sine… În condițiile ipotetice pe care le descrii, de ce nu?» El a adăugat că nu ar sfătui pe nimeni să comită incest din cauza dezavantajelor practice și a spus că comportamentul său în scenariul insulei pustii ar fi diferit dacă ar exista alte femei disponibile sau dacă există riscul de a suporta consecințe legale”^[19].

7. Institutul Albert Ellis s‑a numit inițial The Institute for Rational Living. Rațiunea lui Ellis consideră religia unul din factorii cei mai nocivi sănătății emoționale. De aici și concepția asupra incestului ca tabu. De fapt, Ellis este exponentul unui umanism radical pe care l‑a propovăduit cu vrednicie bezbojnică^[20] până aproape de ultimii ani din viață, când s‑a mai adaptat, rațional, la necesitatea de a‑și vinde psihoterapia și credincioșilor de diferite feluri.

Dacă aceasta este „rațiunea” propovăduită de Ellis, rămâne să ne întrebăm ce caută un ucenic zelos al lui Ellis în fruntea școlii românești. Dl David a studiat cu Ellis psihoterapia cognitivă, a propovăduit această psihoterapie, a rămas afiliat Institutului Albert Ellis, unde a fost între 2012‑2022 directorul programului de cercetare^[21]. Dl David a subliniat în dese rânduri că întreaga sa activitate, inclusiv cea de la Cluj, stă sub semnul lui Ellis^[22]. Dl David scrie pe frontispiciul blogului său că vrea o „Românie rațională”. În sensul lui Ellis? În ce alt sens ar putea fi?

 

„Colindele raționale” ale dlui David

 

De exemplu, dl David a propus, în 2013, „colinde raționale” și un „plugușor rațional”: „Complexul Camelot/Avalon al Institutului Internaţional de Psihoterapie din UBB a primit joi seara colindători (studenți masteranzi şi doctoranzi), în cadrul evenimentului legat de sărbătorile de iarnă! După o serie de colinde tradiționale românești superbe, surpriza, evident plăcută, a apărut în încheiere sub forma unei „Colinde Raționale” (sic! – vezi aici). Mă bucură această inițiativă a studenților noştri deoarece ea se înscrie în alte tradiții internaționale. Mari psihologi americani (ex. Albert Ellis) au pus în versuri şi/sau în cântece raționale, cu tentă mai serioasă sau mai umoristică, acele cogniții raționale care ne protejează de iraționalitate şi care susțin sănătatea noastră psihologică”^[23].

Aceste colinde mai degrabă raionale decât raționale amintesc de cele mai crunte vremuri ale proletcultismului și ale brigăzilor artistice bolșevice. Nu e de mirare că nu au mai rămas online decât colinda în limba engleză și plugușorul^[24], colinda în limba română devenind inaccesibilă publicului. Raționalitatea flexibilă, adaptativă, generatoare de fericire a dlui David l‑a determinat probabil să șteargă o blasfemie care îi dădea bătăi de cap. Dacă ar fi singur pe o insulă pustie, probabil că și‑ar fredona‑o, dar având în vedere că aici, în lumea reală, pot exista repercusiuni, a renunțat momentan la propovăduire.

Problemele tipului de „rațiune” Elliso‑Davidian se văd și din exercițiile de limbaj pe care le propune. Astfel, în noiembrie 2010, dl David evidenția meritele „limbajului E‑prime”/„R‑prime” (E, de la engleză, R, de la română): „Unul din mentorii mei în psihologie, profesorul american Albert Ellis, şi‑a rescris câteva lucrări științifice din limbajul standard în limbajul E‑prime; mesajul transmis a devenit mult mai clar decât în limbajul standard. […] Limbajul E‑prime a fost introdus de D. David Bourland Junior într‑un articol intitulat «A Linguistic Note: Writing in E‑Prime» (publicat în 1965 în General Semantics Bulletin). Simplu spus, el a argumentat că verbul «a fi» (to be) generează ambiguităţi atunci când exprimă «identitate» sau «predicaţie», putând stimula în mod gratuit interpretări eronate, divergențe false şi conflicte în argumentare.”

Dl David continuă: „Sigur că verbul «a fi» (to be) are mai multe funcții (ex. existenţă, locație etc.) care nu generează probleme din punct de vedere logic şi comunicațional. Pentru a evita însă complicațiile şi pentru simplitate, autorii conceptului de limbaj «prime» propun eliminarea oricărei forme a verbului «a fi» din limbaj. Iată cum ar apărea astfel de restructurări în:

(a) formulări celebre (Shakespeare)

Limbaj standard: «A fi sau a nu fi. Aceasta‑i întrebarea»

Limbaj R‑prime «A exista sau a nu exista. Acest lucru mă întreb»

(b) poezii (Eminescu)

Limbaj standard: «Viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe»

Limbaj R‑prime (DD): «Eu consider viitorul şi trecutul ca a filei două feţe»  sau «Viitorul şi trecutul îmi par a filei două feţe»

Limbaj standard: «Icoana stelei ce‑a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s‑a zărit,/ Azi o vedem, şi nu e»

Limbaj R‑Prime (DD):  «Icoana stelei ce‑a murit/ Încet pe cer se suie;/ Exista când n‑o vedeam,/ Azi când o văd ea nu există.»^[25]
Dl David ne atrage atenția bucuros că există și o versiune a Bibliei în acest limbaj. Răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea lui Moise în Biblia Prime nu mai e „Eu sunt Cel ce sunt”, ci „Mă proclam pe mine ca acela care există etern”. Rămas fără ontologie, Dumnezeului Prime nu‑i rămâne decât să‑și aleagă o identitate bazată pe stilul de viață eternă.

Întrebarea pe care trebuie să ne‑o punem este cum anume va acționa un astfel de jucător cu mărgele de sticlă asupra modului în care sunt scrise programele și manualele, asupra modului în care vor fi date examenele. Și, mai ales, rămâne să ne întrebăm cum anume poate percepe chestiunile identitare, legate de istoria și cultura naționale, un om dedicat unui model de raționalitate care exclude verbul „a fi”, care exclude ontologia.

În aceste condiții, în care ai de pe o parte un model de raționalitate care implică de fapt absența oricărui sistem axiologic clar, adaptarea vicleană la raportul de forțe și practica limbajului dublu, o afirmație de genul celei scrise de dl David pe propriul blog nu poate decât să ne amuze: „Așadar, să mă suspectezi că aș dezavantaja istoria națională în noile proiecte de planuri‑cadru pentru liceu, când pentru mine patriotismul și românismul sunt unele din valorile centrale, arată multe despre această suspiciune… și nimic bun!”^[26].

Dl David e complet ilogic, ceea ce e normal pentru un om dedicat limbajului R‑Prime. El spune că a‑l suspecta pe el că dezavantajează istoria, în condițiile în care ne asigură el însuși că nu dezavantajează istoria, spune multe despre această suspiciune și nimic bun. E logica fact‑checker‑ilor/ a controlorilor de conținut care ne asigură că ei nu mint și prin urmare așa stau lucrurile.

Fără predicate tari, fără verbul „a fi”, ajungi să gândești moale, e o bâlbâială Biden‑ească aici care revine și în alte texte sau ieșiri la rampă ale dlui David. Vrem un astfel de ministru la cârma sistemului preuniversitar de educație? Să zicem că pentru universități o fi bun, pentru că ele se pot apăra și singure, e vorba de adulți acolo, și de cadre didactice dedicate cercetării și explorării ambiguităților, sofismelor și chestiunilor atât de specializate încât nu se pricepe nimeni la ele, nici măcar cei care le cercetează. Dl David e în lumea lui acolo. Dar ce ne facem cu școala propriu‑zisă, cu nivelurile 0‑12? Ce fel de reformă poate livra un ministru cu un astfel de profil? Cum poți să discuți cu el despre rostul istoriei, despre câte ore de latină trebuie în școală, despre pseudo‑materii? Ce rost are să discuți cu un om care se ocupă în viața reală cu roboterapia și psihoterapia prin realitate virtuală? De ce ajung oamenii realității virtuale, atât de virtuale încât până și verbul „a fi” este abolit, să se ocupe de lumea reală, care este (prin mila lui Dumnezeu)?

9. O reformă adevărată ar trebui să fie o restaurare a sistemului de învățământ, a școlii românești. Ar trebui făcut un audit. Nu e posibil ca profesorilor să le fie condiționat salariul de performanță în vreme ce experții care închid profesorii în cămașa de forță a tuturor nebuniilor experimentale care fac imposibilă învățarea să treacă nestingheriți prin viață și prin bugetele României. Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație, care îi cuprinde pe cei de la Centrul Național pentru Curriculum și Evaluare și pe cei de la Institutul de Științe ale Educației^[27], avea la 5 iunie 2024, conform website-ului instituției, 82 de angajați^[28]. Nu e de mirare că eoliana reformei se mișcă mereu dacă asupra ei se suflă fără preget vânturile gândurilor atâtor birocrați.

 

În loc de o restaurare a școlii

 

În loc de o restaurare a școlii, dl David anunță că vrea să introducă „Stil de viață sănătos”, o nouă disciplină opțională în noile planuri cadru pentru liceu^[29]. Stilul de viață sănătos înseamnă în primul rând ca elevii să nu stea cu ochii în ecrane, ceea ce le lichefiază creierul, le distruge somnul, atenția și memoria, deci capacitatea de a învăța. Stil de viață sănătos înseamnă nu să li se predea cu ajutorul tablelor interactive de ce să nu se drogheze, ci să fie curățate școlile de traficanți de droguri, de profesori a căror instabilitate psihică se citește în culoarea stridentă și nenaturală a părului tuns scurt și vopsit și în tatuaje. Stil de viață sănătos înseamnă să se renunțe la sexualizarea timpurie și abuzivă a elevilor prin intermediul școlii asistate de ONG-uri, digitalizare și fel de fel de materiale publicitare. Stil de viață sănătos înseamnă eliminarea „blendurilor” de materii care fac zob mintea elevului și revenirea la pedagogia clasică și la practicile didactice consfințite de sute, dacă nu de mii, de ani ca funcționând pentru cea mai mare învățătură a celui mai mare număr de elevi posibil. Dl David nu a dat semnale că ar vrea nimic din toate acestea.

Dl David, până acum, a făcut un singur lucru: a izbit cu putere în ce a mai rămas din sistemul de educație, căutând să vadă unde îi doare pe părinți, pe profesori, pe academicieni, și apoi spunând că nu‑i nimic, că el poate rezolva problema și relaxa durerea. E o tehnică de acroșaj prin care orice reacție de respingere principială este citită/răstălmăcită ca cerere la care el vine cu ofertă. E un stil jignitor‑tranzacțional pe care și‑l poate face uitat doar dispărând de la conducerea MEC, ducându‑se de unde a venit. E inadmisibil ca, în contextul în care lumea occidentală se scutură de progresism, noi să avem un țârcovnic al woke‑ismului în fruntea școlii românești.

Note:
^[1] https://danieldavidubb.wordpress.com/2025/02/03/dezbatem‑modernizarea‑educatiei‑romanesti/.
^[2]  https://danieldavidubb.wordpress.com/2025/02/03/ofensiva‑
pentru‑normalitate‑si‑invitatie‑la‑parteneriat‑un‑raspuns‑unui‑coleg‑si‑prieten‑presedintele‑academiei‑romane/.
^[3] https://rocnee.eu/index.php.
^[4] Ioana Maria Cosma, Gabriel Narcis Vrînceanu, Resurse educaționale pentru activități integrate (București: Casa Corpului Didactic/Editura Atelier Didactic, 2016), pp. 70‑71.
^[5] https://www.edu.ro/proiectul-%E2%80%9Ecurriculum-relevant-educa%C8%9Bie-deschis%C4%83-pentru-to%C8%9Bi%E2%80%9D-cred-la-doi-ani-de-la-debut.
^[6] https://www.edu.ro/ministerul-educa%C8%9Biei-na%
C8%9Bionale-lansat-primul-proiect-strategic-de-abilitare-curricular%C4%83-cadrelor.
^[7] https://www.qmagazine.ro/performantele-scolii-pe-telefon-in-testele-pisa-jumatate-dintre-elevii-romani-sunt-stresati-cand-nu-au-acces-la-mobil-in-clasa-la-fel-de-stresati-ca-cei-din-teritoriile-palestinie/.
^[8] https://hotnews.ro/de-ce-e-bine-sa-permitem-copilului-sa-
stea-pe-telefon-si-de-ce-scade-coeficientul-de-inteligenta-in-unele-tari-raspunsurile-rectorului-ubb-psihologul-daniel-david-1831973
^[9] În La Fabrique du crétin digital: Les dangers des écrans pour nos enfants (2019) (tradusă în limba română) și în Faites‑les lire !: Pour en finir avec le crétin digital (2023) (care a luat premiul Revistei de Neurologie din Franța).
^[10] În Demența digitală, apărută în traducere românească.
^[11] În The Rise and Fall of the Human Mind (2024), care sper să apară în traducere românească.
^[12] https://danieldavidubb.wordpress.com/about/.
^[13] Vezi Sarah Rutter, Cathy Atkinson, „How educational psychologists use cognitive behavioural therapy interventions: a systematic literature review”, Educational Psychology in Practice, 40:1 (2024), pp. 96‑120.
^[14] Torrey A. Creed, Scott H. Waltman, Sarah A. Frankel, Michael A. Williston, „School‑Based Cognitive Behavioral Therapy: Current Status and Alternative Approaches”, Current Psychiatry Reviews, September 2015, DOI: 10.2174/1573400511666150930232419.
^[15] „Self‑talk is a significant component of CBT because it influences our thoughts, feelings and behaviours” (The Role of Self‑Talk in CBT: Strategies for Changing Negative Self‑Talk, https://www.edinburghcbttherapy.co.uk/post/the‑role‑of‑self‑talk‑in‑cbt‑strategies‑for‑changing‑negative‑self‑talk)
^[16] Ciro Avitabile, Janina Cuevas, Rafael de Hoyos, „The Impact of School‑based Cognitive Behavioral Therapy on High School Dropout Rates in Mexico”, https://www.povertyactionlab.org/evaluation/impact‑school‑based‑cognitive‑behavioral‑therapy‑high‑school‑dropout‑rates‑mexico.
^[17] https://albertellis.org/2011/08/daniel‑david‑phd/.
^[18] Albert Ellis, „If This Be Heresy….”, The Realist, Issue No. 47, February 1964 (https://www.ep.tc/realist/47/17.html).
^[19] https://openknowledge.nau.edu/id/eprint/2346/7/Thomason_
T_2016_The_Shadow_Side_of_the_Great_Psychothera-
pists(1).pdf.
^[20] Vezi Albert Ellis, The Case Against Religion: A Psychotherapist’s View and the Case Against Religiosity, American Atheist Press, 1985.
^[21] https://danieldavidubb.wordpress.com/.
^[22] „Şcoala clujeană de psihologie clinică şi psihoterapie din Universitatea Babeş‑Bolyai din Cluj‑Napoca (UBB) s‑a născut în paradigma iniţiată de Albert Ellis şi Aaron T. Beck şi chiar cu susţinerea directă a acestora. Astfel, Albert Ellis este preşedintele de onoare al Asociaţiei de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale din România, iar Albert Ellis Institute (New York, SUA) este cofondator, împreună cu UBB, al International Institute for the Advanced Study of Psychotherapy and Appplied Mental Health. Aaron T. Beck este doctor Honoris Causa al UBB, avem profesura „Aaron T. Beck” la UBB, iar Academy of Cognitive Therapy (fondată în SUA şi prezidată de Aaron T. Beck; Marsha Linehan este membră a acestei academii) recunoaşte programele clinice de la UBB (alături de Albert Ellis Institute, New York, SUA). Personal am avut şansa să‑i cunosc direct pe Albert Ellis şi Aaron T. Beck, atât ca oameni (prin relaţiile personale pe care le‑am dezvoltat împreună de‑a lungul timpului), cât şi ca supervizori (în formarea mea clinică) şi colaboratori academici (ex. am scris împreună, avem cercetări în colaborare, sunt membru în Academy of Cognitive Therapy şi directorul pentru cercetare al Albert Ellis Institute, titularul profesurii „Aaron T. Beck” la UBB etc.)” (https://danieldavidubb.wordpress.com/2014/12/24/geniilevizionarii‑care‑au‑schimbat‑lumea‑si‑colindaplugusorul‑rational/).
^[23] https://danieldavidubb.wordpress.com/2013/12/21/colinda‑rationala/.
^[24] https://www.youtube.com/watch?v=OkNXjzVT3Ck&feature=youtu.be, https://www.youtube.com/watch?v=4LbEXyE32NE.
^[25] https://danieldavidubb.wordpress.com/2010/11/10/despre‑
limbajul‑r‑prime/#comments.
^[26] https://danieldavidubb.wordpress.com/2025/02/01/hai‑sa‑
stopam‑impreuna‑conspiratiile‑acum‑despre‑discipline‑istoria‑nationala‑si‑planuri‑cadru‑macar‑in‑domeniul‑educatiei/.
^[27] https://www.edu.ro/comunicat_presa_104_2024_CNCE_ISE.
^[28] https://rocnee.eu/index.php/transparenta‑institutionala‑oriz/declaratii‑de‑avere‑2022.
^[29] https://www.edupedu.ro/video-stil-de-viata-sanatos-o-noua-disciplina-optionala-in-noile-planuri-cadru-pentru-liceu-anuntata-de-ministrul-educatiei-si-cercetarii-elevul-o-poate-alege-sau-nu-nu-mai-lasam-complet-la-dispoz/.

Mircea Platon

Total 0 Votes

0

0