Poetul este un bărbat „întâmplător şi cărunt” pe a cărui retină se înregistrează imagini disparate, fără coerenţă. Îşi scoate biciul şi începe dresajul realului, dar în scurt timp se declară învins.
Absurd de singur printre măştile lui, poetul devorator de realitate se aşază la o imaginară masă a tăcerii, unde, în mod firesc, evident şi categoric, totul se întâmplă dincolo de cuvinte. Sau cel puţin asta înţelegem din recentul volum de versuri Timpuri crimordiale, apărut în Cluj, la Editura Eikon (2014). Titlul, un inspirat şi, vai, adecvat joc de cuvinte, ne deschide o cale de lectură nu neapărat a cărţii, ci mai ales a lumii în care trăim. Cărţile, implicit cuvintele, artificii iluzorii, măşti inconsistente, caduce, îşi recunosc bicisnicia, umilinţa înfrângerii în confruntarea cu lumea: „Bufniturile câinilor în zăpada-ntristată mustind de venin/ Mai departe/ Retinele galbene, sângele galben şi sub frunţi o lambadă târzie/ Amintind de revoluţie şi de moarte/ În parc fotograful cedează: domnişoara cuprinde pe după gât/ Marele dog 
german în ciuda bărbaţilor întâmplători şi cărunţi/ Mai departe/ Spre loc luminos – când să intru şi eu în adăpost, în verdeaţă/ Mă-ntâmpină Dânsa şi cască şi-mi trage una-două peste faţă şi/ Cu această rezoluţie stau ca un prost şi/ -ntreb în dreapta şi-n stânga: «ce faci, mască»?” (joi de februarie). Poetul este un bărbat „întâmplător şi cărunt” pe a cărui retină se înregistrează imagini disparate, fără coerenţă. Îşi scoate biciul şi începe dresajul realului, dar în scurt timp se declară învins. Evidenţa e alta, absurdă şi vulgară, nu se lasă intimidată uşor, ba chiar deloc, este îndărătnică şi de nezdruncinat în obscenitatea ei. Cuvintele vor să-şi impună ordinea; războiul, din start pierdut, se duce la acest nivel. Sunt momente de graţie când cuvintele chircesc realul, îl prind în vălătuc, dar imediat acesta îşi ia revanşa, cu aplomb. În alte contexte, şi mai problematice, se stabilesc punţi de trecere între metarealitatea cuvintelor şi concreteţea obiectelor denumite, fără ca asta să fie o victorie, ci dimpotrivă, un pas hotărât spre confuzia totală, spre umilinţa absolută, spre eşec. În aceste condiţii, a mai spune ceva este o crimă asupra lumii denumite. Până şi soarele, altădată o certitudine, devine inconsistent, înşelător: „O, Tomaso Albinoni, iar s-a ivit o după-amiază a unui cer mai gri/ Decât e blana pe coioţi./ Pe când moartea (pardon!) îşi vede de treabă, ea fiind o fiinţă de treabă/ Având cordon negru sau centură de aceeaşi culoare (?)/ Muzicală. Gingaşă. Nesimţitoare. Fără mânie şi fără ură./ Nici nu întreabă, nici nu răspunde sub înşelătorul tuturor soare./ Ce frumuseţe, câtă groază, ce langoare!” (joi de aprilie). Să aduni într-un singur vers trei aşa-zise categorii estetice atât de diferite, fără nimic comun dar, în acelaşi timp, fără a înceta să fie caracteristice ale aceleiaşi realităţi – frumuseţe, groază şi langoare – capabile să deschidă căi total diferite de interpretare a lumii căreia îi datorăm ascultare, perfect disjuncte… ce poate să însemne? Cu siguranţă, poetul a făcut asta nu doar pentru că „langoare” rimează cu „soare”, ci pentru a sugera deruta totală iscată de haosul pe care existenţa îl produce în esenţa cuvintelor, miezul aspru al realului insinuându-se în ţesătura de vorbe pentru a-i compromite sensul, desfăşurarea firească. Frumuseţea, cea care ar fi trebuit să aducă mântuirea lumii, se loveşte de groază, care o sfârtecă în mici fărâme şi, fatalmente, ceea ce rezultă, în loc de salvare, este o prelungă apatie, promiscuă prin însăşi definiţia ei. Iată, deci, deturnarea sensului ascendent, firesc, spre unul descendent, distrugător. Este chiar drumul de la timpurile primordiale la cele crimordiale, pe care le trăim.
Nu numai spaţiul stă chircit, ghemuit, ci însuşi timpul. Cele două dimensiuni ale realului sunt prinse în omofonie. Poate fi această subdimensionare a timpului un semn al puterii cuvintelor, nu în totalitate apusă, şi o dovadă a punţilor de legătură între diverse paliere ale existenţei? Greu de îndrăznit o asemenea ipoteză… Dar să dăm cuvântul poetului: „O vreme mi-am mai căutat caietele/ Vechi în care timpul stătea ghemuit –/ Fostul gust al fostei pofte/ De hohotit.// Privighetoarea din alte ţări venise/ Să privegheze ţicnită în al meu cartier/ Carnea şi mie mi se-ntristase/ Barba mi se albise/ Iar a bea devenise/O afacere de mătase/ Şi de deochi şi de mister…” (o vreme). Aceste versuri, ce amintesc vag de Emil Botta, sunt nu numai o punere în scenă care se dovedeşte o coborâre în adâncuri, dar ne dezvăluie şi sursa ambiguităţii poeziei lui Ioan Moldovan, joc de cuvinte şi trimitere în neant. Aflăm că privighetoarea… priveghează, deci asocierea omofonică a cuvintelor este izvor de polifonie şi neclaritate în acelaşi timp. Se ştie, din teoria muzicală, că omofonia constă în simultaneitatea obiectelor sonore şi este privită în succesiune pe axa temporală, incluzând ideea de densitate sonoră. Dar unde duce asta? Nicăieri. Timpul, făţarnic, îşi ia revanşa. Să vedem continuarea poemului: „În fapt, nimic nu se terminase/ Doar că mă trezisem mai devreme./ Nimic nu mai căutam/ Găseam de toate fără efort, ca să pot adormi la loc/ Între vechile rime ale noului/ Nenoroc./ Între fâşiile albe rămas în grota înviatului mort”. Aşadar, totul e reductibil la veşnicul hohot bacovian.
Vedem mai departe că intertextualismul nu e doar un mod de a scrie, ci de a trăi: „Ce mai am eu să-mi demonstrez nu mai interesează pe nimeni. E o/ Chestiune de alcov. Doar că la uşă/ Aşteaptă cei care s-au săturat de mine./ Vor să se asigure că Avantajele Insomniei sunt definitiv încheiate/ Că n-o să mai particip la jocurile de cuvinte, că/ N-o să mai râd la mese lungite până dimineaţă, că/ N-o să mai vorbesc decât da-da şi nu-nu/ Ce este da, ce este nu în propria-mi viaţă, le strig/ Iar ei toţi: Închide! Închide! E frig şi ochiul tău ne-ngheaţă!” (lumina abia caldă de septembrie).
Ochiul care îngheaţă este ochiul poetului lucid care se oferă, într-o avalanşă de realitate, lumii, eonilor, materiei plângând, dar se oferă în egală măsură şi textului, la fel de acaparator. Răstignit între a fi în text şi a fi în lume, în veşnică oscilaţie, orbitând în afara lumii, acolo unde se experimentează un alt tip de text, şi suferind în interior, prins în miezul incandescent al lucrurilor, iată o imensă confuzie pe care poetul o trăieşte ca pe o penitenţă, aşa cum a fi în frumuseţe, groază şi langoare (cele trei dimensiuni ale realului) echivalează cu a fi în text, prin text, spre text, în lumea respingătoare, asasină, căreia nu i se poate sustrage în totalitate nici măcar alegând moartea.
În acest echivoc absolut se stabileşte totuşi o dihotomie clară: cea dintre lume şi ochiul care îngheaţă. Între aceste două planuri nu există împăcare şi nu există punţi; nu există cuvinte şi nici tăceri. Ochiul care îngheaţă nu devoră şi nici măcar nu vede. Doar stigmatizează. Imaginile nu mai sunt fluente, ci încremenite. Lumea devine un imens tablou static, condamnat la eroziune. Este un tablou grotesc, fixat pe a doua dimensiune a realităţii, deci groaza.
Cine vorbea de frumuseţe? Iată-ne în plină estetică a urâtului: „poezia se umflă tot dând din gură”; „Balele mele de beţiv sunt ghirlande-ngheţate-n copaci” etc., etc. Se concretizează astfel un tablou din care răzbate doar Mătuşa Schiloadă, cea care „ne hrăneşte cu o perversă înţelegere” (cerneluri oboseală spectre, p.20). Se cade brusc în a treia dimensiune, langoarea: „Odăi din case străine…”; „eliberat de lenea de-a fi treaz” (p.21); „nemaiştiind scrie…”. (În această dimensiune, Ioan Moldovan aminteşte din nou de Emil Botta, pentru care lenea era un fel de categorie estetică!)
În fapt, lumea e atât de grotescă, încât devine neverosimilă, de unde şi poeticitatea ei, exploatată din plin în această carte. Realul e prea intens pentru a fi crezut, pentru a fi luat în serios. Se produce un refuz al lui, la fel de intens şi, desigur, cu efect la fel de neverosimil. În loc de concluzie, cineva dă drumul „aparaturii de frig” (o lună de vară departe de cuvinte scrise). Este un alt fel de a spune că ochiul care îngheaţă a învins.
