Premisa de la care pleacă acad. Al. Surdu este aceea a întoarcerii la evidenţe, ocultate, în mod paradoxal, de istoria şi critica literară, cu ecou persistent şi în rândul filosofilor…
La Editura Ardealul din Târgu Mureş, a apărut, în plină pandemie, cartea acad. Alexandru Surdu Eminescu şi filosofia. Întâmplarea a făcut ca la una dintre lansări, cea din data de 23 august 2020, în satul bănăţean Ictar, com. Topolovăţ, din apropierea Lugojului, să fiu prezent, lucrarea fiind prezentată de profesorul Simion Dănilă, traducătorul Operelor complete, în şapte volume, ale lui Friedrich Nietzsche. Prilejul: dezvelirea unui bust Mihai Eminescu, într‑un peisaj eminescian, evocând şirul plopilor fără soţ, dar, de astă dată – în ipostaza atât de familiară a teilor eminescieni, străjuitori ai aleii. Bustul a ajuns la Ictar prin strădania neobositului împătimit de Eminescu, părintele Teofil Bradea, sprijinitor şi al acestei apariţii editoriale (vezi Prefaţa autorului, p. 12). Lucrarea adună cincisprezece studii şi eseuri publicate de autor, între 1986‑2020, în revistele „Manuscriptum”, „Caiete critice”, „Contemporanul”, „Astra”, „Luceafărul”, „Academica”.
Despre Eminescu, filosoful, s‑a vorbit sporadic şi, adesea, irelevant, de‑a lungul vremii, încât gânditorul n‑a atras atenţia profesioniştilor, el absentând constant din tratatele de istoria filosofiei
româneşti (de la Filosofia românească, din 1922, a lui Marin Ştefănescu, Bucureşti, Institutul Grafic „Răsăritul”, până la tratatul colectiv din 1972, Istoria filosofiei româneşti, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române). Pe de altă parte însă, majoritatea celor care au abordat opera eminesciană s‑au întâlnit, inevitabil, cu gânditorul, încât recenta O istorie a opiniilor privind filosofia lui Eminescu, primele două volume apărute deja la Editura Eikon din Bucureşti, în 2017 şi 2019, sub semnătura filosofului băcăuan Ştefan Munteanu, inventariază un număr impresionant de personalităţi din ţară şi din exil care s‑au ocupat, fie tangenţial, fie în studii aparte, de filosofia lui Eminescu. Volumul I al lucrării lui Ştefan Munteanu se opreşte la Maiorescu, Constantin Dobrogeanu‑Gherea, Grigore D. Pencioiu, Nicolae Petraşcu, Vasile Goldiş, Vasile Gherasim. I.A. Rădulescu‑Pogoneanu, Panait Cerna, Henri Sanielevici, Mircea Djuvara, Mircea Florian, Marin Ştefănescu, Romulus Demetrescu, Sterian C. Dumbravă, Henrieta Sachelarie, Cezar Papacostea, Gh. Bogdan‑Duică, Iulian Jura, Ion Sân‑Giorgiu, Grigore Tăuşan, Ion Petrovici şi Tudor Vianu. Volumul al II‑lea radiografiază opera eminescologică, sub unghi filosofic, a următorilor: Alexandru Grama, Nicolae Zaharia, Ciprian Doicescu, Demetrio Marin, Rosa Del Conte, Sergiu Al‑George, Marin Tarangul, Octavian Vuia, Constantin Amăriuţei, Alexandru Boboc, Tudor Cătineanu, Vasile Muscă, Elvira Sorohan. Lipsesc, desigur, mulţi alţii, rezervaţi, probabil, pentru volumul al II‑lea, în caz că nu vor fi mai multe.
Problema însă e alta, dacă luăm ca reper vizata Istoria filosofiei româneşti (vol. I, 1972), girată de Academia Română: schimbarea atitudinii faţă de gândirea filosofică eminesciană, având ca finalitate recunoaşterea contribuţiei poetului nu numai la revoluţionarea paradigmei poetice româneşti şi europene, ci şi a filosofiei înseşi, deşi timpul nu i‑a îngăduit s‑o facă „sistemic”, cu atât mai puţin profesoral, termen pentru care Eminescu avea repulsie, încălcând visul lui Titu Maiorescu de a‑l vedea cu doctorat, în vederea ocupării unei catedre la Universitatea din Iaşi. Destinul lui Eminescu a fost acela de semănător de arhei, ca om deplin al culturii româneşti, sintagma sintetizatoare a lui Constantin Noica, el însuşi culme a filosofiei româneşti de esenţă eminesciană. Altă măsură de comparaţie Eminescu nu a putut avea decât enciclopedismul caietelor lui Leonardo da Vinci (Noica), la nivel orizontal, iar pe dimensiunea profunzimii – „divinul brit”, Shakespeare, pentru care poetul nostru avea conştiinţa/intuiţia că reprezintă centrul iradiant al canonului literar şi cultural occidental, ca să folosesc terminologia criticului american Harold Bloom. Savantul de peste Ocean o spune foarte limpede, într‑un surprinzător spirit eminescian: „În toată istoria filozofiei nu există originalitate cognitivă comparabilă cu cea a lui Shakespeare şi este şi ironic, şi fascinant să vezi cum se întreabă Wittgenstein dacă există vreo diferenţă autentică între reprezentarea shakespeariană a gândirii şi gândirea însăşi”. În consecinţă, „Shakespeare, care nu s‑a bazat prea mult pe filozofie, e mai important în cultura occidentală decât sunt Platon şi Aristotel, Kant şi Hegel, Heidegger şi Wittgenstein”[1]. Este exact situaţia lui Eminescu în cultura românească. Cu ajutorul lui Harold Bloom, putem explica magnifica enigmă de ce Eminescu contează, în cugetarea filosofică românească, mai mult decât magistrul său Maiorescu şi decât toţi filosofii noştri iluştri, de la Vasile Conta şi C. Rădulescu‑Motru şi până la Lucian Blaga şi Noica însuşi, genialul nostru filosof recunoscând‑o în faţa a ceea ce a numit miracolul eminescian. Deşi mintea lui Eminescu întrecea pe a tuturor filosofilor vremii (exceptându‑l pe Nietzsche, cu care se putea măsura), poetul nostru şi‑a reprimat, la timp, ispita doctorală şi profesorală jinduită de binefăcătorul său Titu Maiorescu. O spune şi Alexandru Surdu în unul dintre cele mai pătrunzătoare studii ale sale, Hiperexactitate şi perfecţiune. Maiorescu, cel care l‑a vrut un discipol al său în materie de logică şi filosofie, reevaluându‑şi eşecul, îi recunoaşte, tardiv, poetului (Eminescu şi poeziile lui, 1889), dimensiunea canonică „shakeaspeariană”, providenţiind: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe
secolul al 20‑lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi‑a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”[2].
Cei mai îndreptăţiţi să explice situaţia paradoxală a filosofului Eminescu între egali sunt, cu siguranţă, Constantin Noica şi discipolul său Alexandru Surdu. Ceilalţi au adus remarcabile argumente din interiorul doctrinelor filosofice, când nu i‑au negat poetului vocaţia filosofică sau i‑au supus gândirea fenomenului sursierist, reducând‑o la epigonism, cum o face însuşi G. Călinescu, unul dintre cei care au determinat, prin uriaşul său prestigiu de primus inter pares al eminescologiei, lipsa filosofului Eminescu din tratatele academice. În ultimă instanţă, Călinescu reducea filosofia eminesciană la un comentariu în marginea filosofiei lui Kant şi Schopenhauer.
Dar începutul ambiguităţilor vine chiar de la Maiorescu. Eminescu, pe bună dreptate, a dus o campanie de apărare a Logicii mentorului junimist (la Alexandru Surdu, a se vedea excelenta radiografiere În apărarea Logicii lui Maiorescu). A fost, poate, un indiciu că poetul îi este discipol, deşi între logica şi filosofia maestrului şi cele eminesciene e distanţă de eră paradigmatică. Cu şapte ani înainte de apariţia vol. I din tratatul Istoria filosofiei româneşti, la Centrul de Logică al Academiei Române (înfiinţat prin strădania lui Athanase Joja), a oprit o maşină a Securităţii din care a coborât Constantin Noica, cel ieşit din detenţie, în 1964. L‑a recunoscut imediat Anton Dumitriu, şi el proaspăt coleg la institut cu foarte tânărul Alexandru Surdu. Au fost colegi până în 1975, când au finalizat publicarea cărţii, Mihai Eminescu, Lecturi kantiene, apărută la Editura Univers, cu un studiu introductiv semnat de Noica. Aşa s‑a prefigurat schimbarea de atitudine faţă de filosoful Eminescu (vezi eseul Amintiri despre Noica şi Eminescu). În această bătălie a fost angrenat, indirect, şi logicianul Anton Dumitriu, după cum reiese din Jurnalul de idei rămas în manuscris şi publicat abia în 2013 de revista clujeană „Tribuna”. Anton Dumitriu face notări la apariţia, în 1978, a cărţii Amitei Bhose, Eminescu şi India, din care reţine: : „Eminescu nu a vrut să arate lumii chipul său de filosof în sensul european al cuvântului, de aceea el şi‑a îmbinat toată gândirea filosofică cu imaginaţia poetică, creând o operă literară care identifică într‑un tot sublimul meditaţiei umane şi al sensibilităţii prin verb. Eminescu nu a fost filosof şi a fost mai mult decât poet; el a fost un darshan (cel care vede), a fost un Kavi (poet înţelept) în sensul termenilor indieni”[3]. Nu a fost filosof în sensul exersării profesorale europene, comentează Anton Dumitriu, dar a fost filosof într‑un fel singular în spaţiul românesc şi european, având un echivalent în modul shakespearian canonic, dar ca nouă singularitate comparativ cu „divinul brit”: „Ca Dumnezeu te‑arăţi în mii de feţe/ Şi‑nveţi ce‑un ev nu poate să te‑nveţe” (Cărţile). Aceştia sunt Shakespeare şi Eminescu.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Harold Bloom, The Western Canon: The Books and School of the Ages, New York, Harcourt Broce, 1994, v. trad. din engleză a Deliei Ungureanu, Canonul occidental – Cărţile şi şcoala Epocilor, Grupul Editorial Art, Bucureşti, ediţia a II‑a, 2007, p. 38.
[2] Titu Maiorescu, Opere, II, ediţie, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu‑Dulgheru şi Domnica Filimon, note şi comentarii de Alexandru George şi Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, seria „Scriitori români”, p. 108.
[3] Cf. Anton Dumitriu – Jurnal de idei (XV), în „Tribuna”, Cluj‑Napoca, serie nouă, an. XII, nr. 270 din 1‑15 decembrie 2013.
Theodor Codreanu
