Construcţia teoretică a lui Gheorghe Crăciun din Aisbergul poeziei moderne este, am putea spune, structurată dual; avem de a face, pe de o parte, cu o arhitectură speculativ-teoretică extrem de riguroasă şi solidă, cu aserţiuni de evidentă fermitate, mereu ilustrate prin exemple textuale concludente
Prin studiile şi eseurile sale Gheorghe Crăciun a dovedit, aşa cum au arătat criticii care i-au comentat cărţile de acest gen (Cu garda deschisă, 1997, Introducere în teoria literaturii, 1997, În căutarea referinţei, 1998, Aisbergul poeziei moderne, 2002 etc.) o remarcabilă deschidere conceptuală, dar şi o fervoare a descifrării structurilor ideatice ale operelor literare, analizate cu minuţie, interpretate din perspectivele cele mai neaşteptate. Demne de un legitim interes sunt, astfel, textele de aspect teoretic pe care Gheorghe Crăciun le include în Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice. De altfel, în întregul ei, generaţia ’80 a dovedit o anvergură teoretică remarcabilă; chiar dacă la început ezitantă sau fluctuantă, conştiinţa de sine teoretică a generaţiei s-a precizat cu tot mai multă fervoare. Profunde, chiar dacă nu spectaculoase conceptual, sunt enunţurile critice ale lui Gheorghe Crăciun desp
re raportul dintre ficţiune şi text, despre textualizare şi textualism, dar şi despre amplificarea conştiinţei teoretice a prozatorilor. Enunţurile lui Gheorghe Crăciun despre corp şi literă, despre retorica literaturii şi codurile indescifrabile ale corporalităţii, entităţi corelative, ce îşi determină reciproc relieful şi conformaţia îşi conservă intacte actualitatea şi stringenţa conceptuală. Teoreticianul relevă, în continuare, modul în care între revoluţiile ce se derulează în psihoistoria percepţiei umane şi devenirea spectaculoasă a retoricii literaturii se stabileşte un raport de indeterminare, de relevanţă reciprocă. Imaginarul şi corporalitatea se comportă, crede Gheorghe Crăciun, pe urmele lui Roland Barthes, asemenea unor vase comunicante ce-şi măsoară dimensiunile şi limitele prin interdependenţa ce le susţine metabolismul.
Eseurile lui Gheorghe Crăciun demonstrează, în mod elocvent, un fin spirit analitic, o sugestivă capacitate de disociere a nuanţelor literaturii şi ale literarităţii, dar, nu în ultimul rând, şi o certă vocaţie a sintezei. Aflate la limita dintre rigoare şi „spiritul de fineţe”, aceste texte sunt mărturii ale dinamismului/ dramatismului unei conştiinţe literare în perpetuă interogaţie a lumii şi a propriului sine, documente sufleteşti şi intelectuale ale unui scriitor care îşi defineşte cu luciditate propria condiţie, statutul său specific, în faţa unei realităţi polimorfe, ce i se impune ca o permanentă provocare. Studiile teoretice ale lui Gheorghe Crăciun au circumscris, între temele lor majore, şi problematica postm
odernismului şi a avatarurilor sale. Postmodernismul e caracterizat, între altele, de o remarcabilă conştiinţă de sine a scriitorilor care, prin intermediul unei insistente autoanalize, recuperează o imagine elocventă a propriului efort estetic, a propriei personalităţi, în fond. Mitul „inocenţei” şi al spontaneităţii autorului e, în acest fel, spulberat, în beneficiul lucidităţii şi autoreflexivităţii, ce devin elemente dominante ale proiectului estetic, constante fundamentale ale unui demers literar ce-şi propune nu doar transcrierea realităţii „exterioare”, dar şi punerea în valoare a tehnicilor expresive prin care această realitate se lasă radiografiată. Ficţiunea şi metaficţiunea se dovedesc a fi, astfel, termenii unei ecuaţii ce capătă un cu atât mai pregnant relief cu cât mitul scriitorului „total” e, cam de multă vreme, inactual. Foarte elocventă pentru condiţia postmodernă a scriitorului român e cartea lui Gheorghe Crăciun Cu garda deschisă (1997), centrată pe ideea condiţiei scriitorului într-o lume ce nu încetează să-i infirme iluziile, dar care nu poate exista, s-ar zice, fără această oglindă a esteticului, a literaturii care să-i confirme şi să-i valideze identitatea. Gheorghe Crăciun abordează, în cartea sa o arie largă de teme, de la (In)actualitatea prozei şi Literatura noastră şi ideea de direcţie, teme aşadar de reflexie exclusiv teoretică, până la reacţiile mai prompte, mai angajate în dinamica politică a momentului (Puterea între vid şi plin, Cântare lemnului, Literatura străzii, Minciună comunistă şi adevăr românesc, Feed-back post totalitar, Starea pe loc sau Patriotismul la români). Foarte interesante (şi fecunde în plan teoretic) sunt, de asemenea, reflecţiile eseistului despre „ideea de direcţie” în literatură. După ce observă, cu o resemnare mai degrabă mimată, că „direcţiile sunt o fatalitate necesară într-o cultură”, pentru că ele „ţin de regimul necesităţii în sens teologic, în măsura în care ele tind spre constituirea unui ansamblu cultural închis, specific”, Gheorghe Crăciun îşi focalizează atenţia asupra noutăţii, de limbaj şi de conţinut, pe care orice direcţie o presupune. Transformarea codurilor literare în funcţie de necesităţile unui anumit moment estetic, restructurarea „orizontului de aşteptare” al cititorului, recuperarea, dintr-un unghi nou, a tradiţiei, toate aceste elemente intră în configurarea unei definiţii pertinente a ideii de direcţie.
În aceeaşi direcţie a asumării teoretice a literaturii, ni se propun, în eseul Autenticitatea ca metodă de lucru, câteva precizări cu privire la ideea de autenticitate, care, în viziunea teoreticianului, nu e nimic altceva decât o convenţie literară între atâtea altele, ce presupune adecvarea expresiei literare la realitate. Eseistul observă, pe bună dreptate, că teoria literară nu oferă certitudini incontestabile, contribuind, însă, la consolidarea conştiinţei de sine a unei literaturi. Textele lui Gheorghe Crăciun din volumul Cu garda deschisă sunt, prin anvergura teoretică, prin deschiderile conceptuale fecunde, dar şi prin „pragul etic” pe care îl presupun, pledoarii în favoarea unei percepţii lucide a literaturii, interogaţii – lipsite de patetism, dar şi de orice retorică a iluzionării, întrebări lucide asupra condiţiei scriitorului ca martor, actor şi regizor al propriului său destin. Eseurile lui Gheorghe Crăciun demonstrează, în mod elocvent, un fin spirit analitic, o sugestivă capacitate de disociere a nuanţelor expresive ale literaturii, dar, nu în ultimul rând, şi o certă vocaţie a sintezei. În căutarea referinţei (1998) e o carte de studii şi articole structurată în patru secţiuni (Contexte şi concepte critice, Poezie şi limbaj poetic, Subtextele prozei şi Autoportret indirect). În Contexte şi concepte critice autorul defineşte sau recapitulează unele concepte ale literaturii moderne sau postmoderne, imprimând studiilor sale un caracter riguros, aplicat; aici, referinţele sunt absorbite în text cu o anumită naturaleţe, devenind, în fond, contexte în care se desfăşoară demonstraţia autorului. Cartea lui Gheorghe Crăciun despre poezia modernă, Aisbergul poeziei moderne, apărută în anul 2002, e, la origine, o teză de doctorat. Prin grila acestei constatări, trebuie să vedem cercetarea lui Gheorghe Crăciun ca o amplă configurare teoretică a poeziei moderne, de la Coleridge, Baudelaire, Whitman, până la ipostazierile postmodernismului. Avem de a face, în fond, cu o reevaluare a poeziei moderne, prin reconfigurarea tectonicii lirismului european modern din perspectiva celor două tipuri lirice fundamentale, reflexiv şi tranzitiv. Autorul operează o distincţie, fundamentală, între poezia tranzitivă şi poezia reflexivă, urmărind cu minuţie analitică şi spirit metodic, formele particulare ale modalităţii poetice tranzitive. Recurgând la o critică, uneori excesivă, a poeziei de tip reflexiv, Gheorghe Crăciun pune sub semnul interogaţiei şi unele concepte operaţionale ale teoriei literare, precum acelea de deviere, abatere, conotaţie, opacizare, limbaj poetic etc. Primele trei părţi ale cărţii sunt predominant conceptuale, ele fiind continuate printr-o Scurtă istorie a poeziei tranzitive, în care autorul încearcă să descopere o tradiţie a poeziei de acest tip, filiaţii şi corespondenţe menite să consolideze statutul şi anvergura conceptului respectiv. Poezia tranzitivă îşi modulează conformaţia şi intenţionalitatea prin intermediul a cinci dimensiuni (eul, cititorul, limbajul, versus-discursus-textus) pe care autorul le inventariază şi le descrie metodic, verificând premisele şi finalităţile ce le animă. Conceptul de individualitate creatoare beneficiază din partea lui Gheorghe Crăciun de o atenţie cu totul specială, ce recurge la detalieri ale componentelor psihologice; se vorbeşte astfel de individualitatea obiectivă (care poate fi alegorică, colectivă, contingentă), individualitatea subiectivă (la rândul ei cu mai multe dimensiuni: metaforică, infrapsihică, simbolică, mistică, trans-
raţională) şi individualitatea culturală.
Prin însuşirile pe care le presupune poezia de tip tranzitiv (retorism, numire pragmatică a lumii, eludarea construcţiilor metaforice, ignorarea epurei metafizice a lumii, utilizarea notaţiei în locul sugestiei, miza pe contingent, odată cu repudierea transcendentului etc.), ea se apropie de un ideal al gradului zero al expresivităţii, într-un fel de spaţiu edenic al denotaţiei, al „obiectivităţii”, al reprezentării veridice a unei lumi care se oferă prin toţi porii simţurilor. Această aspiraţie a poeziei de tip tranzitiv spre „gradul zero al comunicării” va rămâne, fără îndoială, mai degrabă un deziderat decât o realitate efectivă, ce ar putea fi probată prin texte lirice indubitabile. Construcţia teoretică a lui Gheorghe Crăciun din Aisbergul poeziei moderne este, am putea spune, structurată dual; avem de a face, pe de o parte, cu o arhitectură speculativ-teoretică extrem de riguroasă şi solidă, cu aserţiuni de evidentă fermitate, mereu ilustrate prin exemple textuale concludente. Pe de altă parte, în ariergarda discursului critic se regăseşte mereu un spirit interogativ, ce practică dezinvolt îndoiala metodică, temperând excesul de raţionalitate sau tăietura prea rigidă a frazei. De aici rezultă, în fond, naturaleţea discursului lui Gheorghe Crăciun, dezinvoltura formulărilor sale, memorabile adesea, asumate cu fervoare, rezumative sau extinse, îmbinând spiritul sintetic şi acurateţea demersului analitic lipsit de orice complexe sau inhibiţii.
