Fără îndoială, romanul acesta s-a sedimentat în timp şi a avut nevoie de o lungă perioadă de gestaţie. Chiar dacă numeroasele personaje sunt rod al ficţiunii, observaţia şi evaluarea lucidă, nepătimaşă şi plină de compasiune a universului citadin actual au jucat un rol esenţial.
Destinul unui jurnalist e uneori imprevizibil. Adesea se întâmplă ca talentele literare autentice să fie temporar înghiţite de gazetărie. Vocaţia, totuşi, irumpe, la un moment dat, când contextul devine 
favorabil. Aşa s-a întâmplat cu jurnalista de televiziune Cristina Andrei. După un an „sabatic”, impus de aleatoriile „restructurări” ale Televiziunii Române, darul din preaplin al scrisului a făcut posibilă naşterea romanului despre care va fi vorba în rândurile următoare. El este, în cele din urmă, mai puţin un debut întârziat cât, mai curând, o încununare a experienţei profesionale şi a experienţei de viaţă.
În octombrie 2014, la Editura Nemira, a văzut lumina tiparului romanul Abonatul nu poate fi contactat al Cristinei Andrei. Oglindire lucidă a societăţii româneşti contemporane, această construcţie literară, lecturabilă pe multiple paliere, propune cititorului un serios exerciţiu de evaluare a condiţiei noastre actuale şi, de ce nu?, de autoevaluare, în raport cu lumea unde i-a fost dat autoarei să trăiască şi să-şi susţină examenele vieţii.
Chiar de la titlul romanului pornind, provocarea propusă de Cristina Andrei se multiplică şi se amplifică de la personaj la personaj, de la pagină la pagină. Cristina Andrei sondează, deloc detaşat, o lume complet debusolată, lumea noastră, un univers în care orice rău devine posibil pentru că, odată cu îndepărtarea de Dumnezeu, omul rătăceşte şi se ataşează de chipuri cioplite. O lume unde, însă, dacă omul vrea cu adevărat să-şi redobândească demnitatea şi adevărata libertate, binele nu poate fi nicidecum exclus.
Acţiunea romanului, dinamică şi incitantă, de la prima şi până la ultima pagină, e plasată simbolic într-un interval cu profunde conotaţii religioase: între Vinerea Mare şi Înviere. Multe p
ersonaje, de diferite vârste, stări şi condiţii, interacţionând între ele, trăiesc această perioadă de înnoire a firii în conformitate cu propria educaţie, cu propriile aspiraţii, cu propriul mod de viaţă. Personajele alcătuiesc astfel o piramidă, în al cărei vârf se află potentaţi ai zilei, la a cărei bază sunt oameni de condiţie modestă, cu neputinţele, micimile şi ratările lor de tot felul: profesionale, sociale, sentimentale. Ceea ce îi leagă însă pe eroii romanului Abonatul nu poate fi contactat nu e nici starea lor materială, nici educaţia, nici aspiraţiile mai mari sau mai mărunte, ci lipsa de comunicare. Cristina Andrei reuşeşte în chip magistral să creioneze o imagine de mare impact a unui posibil iad terestru, iadul nostru cel de toate zilele, i-am putea spune.
Personajele romanului se mişcă în acest interval simbolic, al morţii şi al „Învierii celei de a treia zi”, complet absorbiţi de nevoile reale sau false ale existenţei imediate, mimează cu toate pregătirea pentru Paşte şi evocă cititorului o imagine cu rezoluţie maximă a ceea ce un preot numea „Sărbătoarea fără Sărbătorit”. Eroii Cristinei Andrei sunt atât de vii şi de convingători încât mi-i imaginez acum citind rândurile de mai sus şi luându-le în derâdere.
Fără îndoială, romanul acesta s-a sedimentat în timp şi a avut nevoie de o lungă perioadă de gestaţie. Chiar dacă numeroasele personaje sunt rod al ficţiunii, observaţia şi evaluarea lucidă, nepătimaşă şi plină de compasiune a universului citadin actual au jucat un rol esenţial.
Acţiunile mixate într-un montaj literar alert ale cărţii Cristinei Andrei se petrec în Bucureştiul contemporan, într-un prezent acut, căruia îi suntem deopotrivă eroi şi martori, mai mult sau mai puţin detaşaţi. „Personajul” cel mai percutant şi mai insinuat în existenţa multora este nimeni altul decât telefonul mobil, transmiţătorul de SMS-uri, obiect cu spoială de viaţă din pricina prezenţei lui morbide în orice mediu. Există la ora actuală o incontestabilă literatură a mesajelor de tip SMS pe care Cristina Andrei o inserează inspirat şi incitant în paginile romanului. De altfel, legătura dintre telefonul mobil şi titlul cărţii este evidentă. Iar conexiunea dintre această unealtă, devenită chip cioplit în lumea contemporană, şi Dumnezeul cel adevărat e deopotrivă spectaculoasă şi firească. Florica, Laura şi Andrei Demetriade, Laurenţiu, Ioana, Bogdan, Marga, Gogul, Sandu, Cristi sau Marcel sunt doar câteva dintre personajele romanului pe care Dumnezeu încearcă să le „contacteze” în aproape fiecare moment al vieţii lor, doar că Apelantul pare să primească mereu acelaşi răspuns de la capătul „firului”: „Abonatul nu poate fi contactat”.
Cristina Andrei a ales să vorbească despre Dumnezeu altfel decât direct, aşa cum a făcut-o ani de zile în reportajele şi documentarele ei inteligente, pline de miez, multe premiate naţional şi internaţional. A ales să vorbească despre Dumnezeu, meditând asupra alungării Lui din lume, în limba celor care, deşi sunt creaţie divină, nu-şi mai recunosc Creatorul şi-L răstignesc în fiecare zi, iar şi iar, opunându-se parcă din toate puterile Învierii Lui şi renaşterii lor. E şi aceasta un fel de „teologie negativă”, pusă în pagină cu mijloace literare şi cu o sensibilitate profundă pentru detaliul aparent nesemnificativ. Autoarea stăpâneşte arta dialogului spumos, a descrierii de atmosferă şi a portretului, creând o galerie de personaje în care-l putem regăsi pe aproapele nostru şi pe noi înşine, în egală măsură. Nu mai puţin, romanul Cristinei Andrei, lecturabil, pe un prim nivel, şi ca un reuşit policier, e o capodoperă de argou contemporan. O parte semnificativă a eroilor ei descinde din mediul underground, al tinerilor dependenţi de droguri şi de dealer-ul de substanţe menite să taie temporar legătura dintre om şi iadul terestru, spre a-i oferi un surogat de rai pentru care dependenţii sunt capabil de orice, de la furt şi până la crimă. Lumea „bună”, de fapt a celor care au urcat pe scara socială prin oportunism şi impostură, interacţionează mai mult sau mai puţin subtil cu universul decăderii şi al ratării extreme. Capitolele romanului poartă, repetitiv, numele eroilor şi ora la care se petrece acţiunea. Citez doar un mic fragment, convingător pentru însuşirea şi mânuirea abilă a argoului, în scopul alcătuirii portretelor de personaje. În capitolul „Bogdan, 19.45”:
„– De unde veniţi, tati, de nu mai ajungeţi? I-a luat la întrebări un puşti îndesat, îmbrăcat într-o geacă de baseball grena, găsită în tren. Hai, că ne aşteaptă haladiţii ăia. Afacerile se fac la fix. Aţi fost la Biserică? Aţi trecut pe sub masă? Hai, gata! La careu! Dacă nu eşti pe felie, tati, şi te vede comersantu’ manelar, e lipsă de respect şi pe urmă nu mai ai ce să pretinzi. Marfa bună ajunge la fagotistă, că e parolistă. Şi dacă ţie îţi dă buruiană uscată e că ai frecat-o aiurea. Hai, să nu fim cârloi, că şi aşa s-au hotărât greu să ne ia de clienţi. Suntem în probe. Ce aţi adus? Beţe, bastoane?
– Da, mă, am adus Beţe. De unde dracu’ bastoane? Da’ tu eşti sigur că e de calitate? (…)
– Mai întrebi? Garantat. E unu’ la mine în bloc. Ia demult. Ce e mişto la marfa de la hepatici e că e mâna întâia, nu dă dependenţă, nu prăjeşte neuronu’ şi poţi să te opreşti când vrea muşchiu’ tău. E numa’ aşa, de relax, când te disperă bătrânii tăi, profii sau bilibardesele. Îţi dă şi snagă. Perforator te face. Taur, tati! Mi-a zis mie ăla. Rupe la libelule.”
Iar într-un alt plan, făcând firesc trecerea de la registrul comic-grotesc spre un posibil registru sublim, amintind astfel, nu prin scriitură, ci prin mesaj, de romanul lui Michele Tournier, „Gaspar, Melchior, Balthazar”, citim pagini ca aceasta: „Silvia, 21.00”: „Era singură acasă, în mijlocul unui haos pe care, cu toată eficienţa ei de gospodină experimentată, nu putea să-l controleze. Peste tot erau cârpe de bucătărie, funduri murdare, resturi de carne, coji de legume, cuţite folosite, farfurii mânjite, pahare pe care se vedeau urmele degetelor şi ale buzelor (…), gunoiul aproape revărsat, aragazul plin de grăsime arsă, casa îmbâcsită de aburi lipicioşi, ferestrele desenate cu zoaie, care curgeau pe peretele de dedesubt (…). Se uita depăşită la mica apocalipsă din bucătăria ei. A ridicat din umeri şi a dat să se retragă în sufragerie. Dintr-o dată şi-a amintit de promisiunea făcută lui Cornel. Chiar dacă el nu ştia despre ea. A luat tot ce era pe masă şi a umplut chiuveta (…). A luat capul de miel şi l-a pus pe masa goală. S-a aşezat pe scaun. Se uita la el nemişcată. Faţa lui jupuită, roşie, vârstată cu fibre albe, întinse pe oase. Scobiturile din dreptul obrajilor. Dinţii mandibulei mici, albi, fără buze, încleştaţi în cei ai maxilarului superior. Şi-a imaginat behăitul disperat, frica lui, neînţelegerea. Nările încremenite, îngustate de mirosul neaşteptat al morţii. Ochii lui mari, ficşi, uscaţi, fără pleoape. Creierul înăuntru. A străbătut-o spaima că el ar mai fi putut să gândească. Să o judece. El era mielul. Cel nevinovat. Faţă în faţă cu ea. Desfrânata.”
Acest roman al lipsei de comunicare, în era tuturor mijloacelor de comunicare, are un final deschis. Autoarea nu refuză decât unui singur personaj şansa de a-şi regândi şi corecta existenţa. Există în ţesătura densă a cărţii o situaţie de viaţă în care doar anihilarea personajului malefic poate stopa un rău iremediabil. Uneori, moartea e de preferat degradării extreme a fiinţei. Cristina Andrei exprimă prin romanul său de debut o superioară înţelegere pentru drama omului care s-a rupt de sursa primară de viaţă. Mesajul ultim al cărţii ar putea fi acesta: „Abonatul nu poate fi contactat”. Deocamdată.
