Un suc foarte special, zicea Goethe, este sângele între cele ale elementului apă. Între cele ale elementului foc, la fel de specială este căldura din sângele nostru. Când pierdem focul din sânge, murim. Când pierdem apa din sânge, murim.
Vă amintiţi? I-au înţepat coasta cu o lance, ca să vadă dacă murise. Din trupul Său s-a scurs sânge şi apă. Au considerat că e mort şi nu I-au mai zdrobit fluierele picioarelor. Dar noi ştim de la medicii legişti: când
cineva e mort, sângele său nu mai are apă şi nu mai curge, se încheagă.
Precizarea aparent banală („ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă”), nu e deloc aşa. Pur şi simplu apa e aceea ce indică prezenţa viului. Ce fel de viu, dacă înaintea acestui pasaj, evanghelistul spusese: „Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul”?! Ce fel de viu fără duh?! Căci în sângele nostru locuieşte duhul, devreme ce, pierzându-ne sângele, murim.
Misteriul acestor vorbe aparent banale ale evanghelistului e grandios. Sângele lui Iisus fusese locuit de duhul lui Hristos. Duhul lui Iisus nu mai era în sânge, e adevărat, căci „Şi-a dat duhul”. Dar era prezentă acolo sinea spirituală a lui Hristos, adică acel ceva pe care îl are, de pildă, îngerul, dar nu-l are, încă nu-l are omul neîndumnezeit. Acel ceva viu s-a scurs şi evanghelistul l-a numit apă. Acel ceva nu era muritor. S-a scurs, mai întâi, în lumea elementului aer din atmosfera înconjurătoare. Atunci, dacă un cosmonaut ar fi fost prezent deasupra atmosferei circumterestre, ar fi văzut un miracol: pentru întâia oară, Pământul îşi arăta vizibilitatea învăluită în albastru. Acum, acest albastru e cu adevărat banal pentru văzul omenesc prezent deasupra atmosferei circumterestre. Ziua sa de naştere atunci a fost.
Mai târziu, ezotericii rozicruceeni au descris miracolul aşa: eterul vieţii din sângele lui Iisus a impregnat eterul elementului pământ al planetei Pământ şi i-a dat viaţă nouă pentru toate epocile ce vor urma. Acest eter al vieţii hristice care s-a scurs, mai întâi, în elementul aer, apoi în elementul pământ al planetei, are a fi sămânţa din care se va împlini vorba apocaliptică „Ceruri noi, Pământ nou” dacă omenirea va şti să ude sămânţa aceea cu „lacrimi duhovniceşti, apa viului din noi”.
Intuiţia rozicruceană nu stă închisă într-o puşcărie ezoterică. Ea este accesibilă oricui şi este accesibilă celor cu inima curată. Este cazul Elenei Cărăuşan, autoarea volumlui de versuri Sânge de nisip (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2016) căruia poetul Ion Mureşan îi scrie o prefaţă înalt-intuitivă. Nu face vorbire despre cine ştie ce artă poetică. Ci, pur şi simplu vede personajele ce trăiesc în sângele povestit de Elena Cărăuşan: Timpul, Calea, Cuvântul. Aşadar, iată, un trup poetic modest, lipsit de strălucirile căutate de snobi, dar înveşmântat în cele mai înalte intuiţii (pe care nu le caută decât cei săraci cu duhul). Pentru criticul literar consecvent uneltelor ale, poezia Elenei Cărăuşan nu face gaură în cer. Pentru înţelegerea smerită a poetului care nu se joacă de-a formele fără fond cu inima sa, cum este cazul lui Ion Mureşan, îndată curge sânge şi apă dintr-o astfel de poezie aparent fără viaţă. Nu ştiu cine trebuie felicitat. Fericit poetul care a dat prilej prefaţatorului, sau fericit prefaţatorul care a văzut prilejul? Una peste alta: rareori vezi o astfel de întâlnire între prilej şi inima care să pulseze împreună cu el.
