De la Cantemir la Conta şi de la Blaga la Mircea Vulcănescu sau Cioran, gânditorii români, chiar atunci când s-au rataşat unei direcţii autoritare de gândire, nu au motive de complexare, pentru că au indus demersului distincţii şi compliniri care au rotunjit sistematica viziunii filosofice asumate şi de multe ori le-au inserat idei, argumente şi concepte nebănuite de iniţiatori.
Că Angela Botez este o cercetătoare laborioasă a evoluţiei fenomenului filosofic românesc înţelesesem din volumul anterior Un secol de filosofie românească, apărut în 2005 la Editura Academiei. Carte pretenţioasă şi necesară menită să umple un mare gol în cultura românească. Am subliniat la momentul respectiv caracterul personal şi puţin bătătorit în modul de abordare a evoluţia filosofiei româneşti. Pentru că autoarea nu se mulţumeşte să reconstituie succesiunea gânditorilor români şi hermeneutizarea lor, ci-i expune într-un cadru lărgit, în oglindă cu ceea ce se pritoceşte în plan universal, de parcă ar vrea să respecte o indicaţie aforistică a lui Ion Petrovici. „Valoarea unei idei, spunea gânditorul tecucean se arată ca şi graţia unei fecioare: când se prinde-n horă cu altele.” Or, tocmai acesta este scopul manierei folosită de Angela Botez, de a distinge coeficientul de originalitate şi de specificitate al filosofiei elaborate în spaţiul valah, proiectându-le într-un cadru mapamondic. E un mod de a decela filosofia românească şi de a-i sublinia particularităţile în paralel cu izvodirile ce s-au remarcat în plan universal.
Maniera văd că este păstrată şi în recenta sa carte Filosofia românească în dispunere universală (Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2012), doar că accentul nu cade atât pe aspectul cronologic – important şi el bineînţeles – ci sincretic, în funcţie de analogiile gânditorilor români cu direcţiile filosofice care au ventilat veacurile şi-au generat reacţii, atitudini şi provocări în spaţiul de gândire românesc. Aşadar, accentul d-nei Angela Botez nu mai cade pe ansamblul paternurilor din filosofia românească, deşi nu se poate spune că a fost neglijat, ci pe reacţiile gânditorilor români şi pe soluţiile plăsmuite în marginile provocărilor europene.
Formaţi la Universităţile europene, gânditorii români n-au rămas necontaminaţi de filosofiile ce se profilau în lume, dar nici nu s-au conectat ca nişte rude sărace la izvodirile confraţilor europeni, n-au fost nişte simpli receptori ai viziunilor
ce s-au plăsmuit în plan universal, ci le-a complinit cu teze şi idei originale, au dat, pot spune, măsura a ceea ce se putea iriza din zariştea spiritualităţii româneşti şi-a confirmat, şi din această perspectivă, că nici într-ale duhului nu stăm mai prejos. De la Cantemir la Conta şi de la Blaga la Mircea Vulcănescu sau Cioran, gânditorii români, chiar atunci când s-au rataşat unei direcţii autoritare de gândire, nu au motive de complexare, pentru că au indus demersului distincţii şi compliniri care au rotunjit sistematica viziunii filosofice asumate şi de multe ori le-au inserat idei, argumente şi concepte nebănuite de iniţiatori. Nu suntem partizanii aşa-numitului protocronism autohton şi nu cred că au fost prea multe situaţiile când am dat tonul în gândirea europeană, dar în măsura în care putem distinge o brumă de contribuţii româneşti la articularea unui curent de gândire, ele trebuie subliniate fără emfază, fără exagerări şi fără hipopotamizări astrigente.
Orice istorie a filosofiei româneşti este greu de întocmit, cu atât mai mult una care paralelizează plăsmuirile româneşti cu afinităţile lor doctrinare de aiurea căutând în acelaşi timp să distingă şi să sublinieze coeficientul de originalitate din fiecare alăturare epistemică. Demersul d-nei Botez este deopotrivă sincronic şi diacronic, aşa cum trebuie să fie o lucrare serioasă, perspectivantă şi fără obişnuitele parti-pris-uri procustiene la cheie. În demersul său, rama rezervată unui gânditor român îşi pierde limitele reclamate de cerinţele clasice ale medalionului şi se lărgeşte generos până la cuprinderea integrală a filiaţiilor rezolubile, altfel spus, reconstituie traseul de evoluţie al gânditorului, vorba lui Hegel, cu drum cu tot.
Structurată în trei diviziuni distincte, fiecare cu subdiviziunile ei, cartea reconstituie evoluţia filosofiei româneşti şi afirmarea ei în dialog şi în asociere electivă cu gândirea universală. Filosofie în adevăratul înţeles al termenului, la noi, în Ţările Române, a început să se facă târziu, când Occidentul înjghebase deja un climat filosofic şi opera cu un sistem de concepte stenice şi productive. „Cartea aceasta, ne avertizează autoarea, încearcă prezentarea concepţiilor unor filosofi români în contextul curentelor principale în filosofia europeană şi a lumii căutând prin analize comparative idei ale acestora care se pot integra în realizările generale ale filosofiei. Referirea la publicistică, la cărţi şi reviste şi la viaţa ştiinţifică, congrese, asociaţii se fac din aceeaşi perspectivă. Credem că un astfel de unghi de interpretare poate aduce în atenţie atât specificul abordărilor româneşti în secolul al XX-lea, cât şi valorile filosofice cu care românii se pot integra în concepţiile despre viaţă occidentale alături de unele perspective inedite în diverse domenii”. Nu este o intenţie sau o mărturisire, cât un program, o viziune şi o perspectivă din care se poate privi filosofia românească, mai puţin încercate în istoriografia românească.
Există un specific al istoriei filosofiei româneşti? Pentru a răspunde la această întrebare, autoarea trece în revistă principalele opinii exprimate mai ales după 1990, de Noica, Al. Surdu, Gh. Vlăduţescu şi de alţi gânditori ce s-au încercat în istoriografia românească.
Un capitol special al primei diviziuni a cărţii este consacrat precursorilor, creatorilor de limbă şi şcoală filosofică românească şi-i include pe Dimitrie Cantemir, pe Mihai Eminescu – omul deplin al culturii româneşti, cum l-a numit Noica, pe Titu Maiorescu – constructor al culturii şi filosofiei moderne româneşti, cum l-a considerat Simion Ghiţă, şi pe Vasile Conta – primul gânditor sistematic român. Urmează fondatorii – cu C. Rădulescu-Motru – îndrumător al vieţii filosofice româneşti, cu Nae Ionescu – mentor spiritual al unei şcoli româneşti, cu Lucian Blaga – gânditorul care a pus în confluenţă eposul românesc cu ideile filosofice ale veacului şi pe Constantin Noica – autorul unor paideutici originale pentru filosofia românească.
În diviziunea a doua a lucrării, gândirea românească este privită din perspectiva disciplinelor filosofice, aşa cum şi-au găsit dispoziţii exegetice în rândurile gânditorilor români. Într-un prim capitol al acestei diviziuni figurează autorii unor cuprinzătoare studii de metafizică, precum C. Rădulescu-Motru, Mircea Florian, Ion Petrovici, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu şi, bineînţeles, Lucian Blaga – care a resurecţionat metafizica românească şi-a operat cu un ansamblu de metafore originale cărora le-a conferit funcţii conceptuale şi constructive în planul demersului metafizic. Evoluţia fenomenului filosofic românesc este privit din altă perspectivă, cea a disciplinelor filosofice, după cum şi-au găsit discipoli, izvoditori şi dispoziţii exegetice în spaţiul cultural românesc. Fireşte, în prima linie sunt menţionaţi gânditorii care au contribuit la apărarea şi dezvoltarea disciplinei metafizice, aflată deja în dificultate într-o anumită perioadă. Contestarea ei venea mai ales din partea oamenilor de ştiinţă şi-a fost meritul gânditorilor români că i-au considerat funcţiile neepuizate şi-au militat pentru apărarea ei. C. Rădulescu-Motru, Mircea Florian, Ion Petrovici, Nae Ionescu. Mircea Vulcănescu şi bineînţeles Lucian Blaga s-au implicat activ şi sporitor în apărarea metafizicii şi-au subliniat apăsat că rolul şi funcţiile ei nu sunt nici pe departe epuizate şi că trebuie să călăuzească în continuare actul de căutare a adevărului.
Alte zbateri metafizice, cu multe prelungiri şi reacţii productive în toposul românesc, au fost cele care răsfrâng problemele mentalului şi ale conştiinţei, copios abordate în filosofia contemporană – unele cumulând atâtea atitudini, poziţionări şi reacţii interdisciplinare pertinente că s-au proclamat, cu o anumită aroganţă, chiar discipline autonome, desprinse total de matriţa filosofică. Gânditorii români n-au rămas insensibili la problemele acestui proces, antrenant şi complex, şi s-au implicat cu lucrări şi contribuţii originale în torentul dezbaterilor de idei iniţiate în cadrul unor reuniuni şi congrese internaţionale. C. Rădulescu-Motru, Mircea Florian, Ion Petrovici, Mihai Ralea şi Camil Petrescu şi-au adus partea lor de contribuţie la înţelegerea acestui proces.
La fel de sporitor s-au implicat gânditorii români şi în procesarea fenomenologiei şi a filosofiei limbajului, domenii în care s-au remarcat gânditorii Constantin Floru, Camil Petrescu, dar mai ales Noica şi Mircea Vulcănescu – amândoi interesaţi să desprindă din fenomenologia limbii româneşti noime şi distincţii privind specificul modului românesc de fiinţare.
Cât priveşte filosofia religiei şi teologia, gândirea românească, prin Petru P. Ionescu, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Dumitru Stăniloaie şi Vasile Băncilă au relansat dialogul nostru cu transcendenţa şi-au fundamentat ortodoxia ca atitudinea religioasă cea mai potrivită existenţei româneşti. Şi mai consemnează autoarea şi despre implicarea gânditorilor români în domeniul filosofiei istoriei prin A.D. Xenopol, Gheorghe Brăteanu, Vasile Pârvan, sau în filosofia dreptului prin Eugeniu Speranţia, Mircea Djuvara şi Petre Pandrea.
A treia mare diviziune a cărţii răsfrânge felul în care unele curente, tendinţe şi orientări filosofice care au ventilat lumea au avut prelungiri şi discipoli şi în gândirea românească. Cea mai mare înrâurire a avut-o, bineînţeles, kantianismul şi neokantianismul care, prin raţionalismul funciar şi prin principiile furnizate a galvanizat gândirea autohtonă şi-a încurajat cercetarea românească fiind îmbrăţişată, ca mod de gândire, de un mare număr de gânditori români. Cine, dintre filosofii noştri de la Maiorescu încoace, n-a fost contaminat, într-o formă sau alta, de gândirea lui Kant şi de logica sa articulată? În eseul său Kant şi cugetarea românească Ion Petrovici a subliniat apăsat situaţia culturii româneşti la începuturile ei, când avea de ales între raţionalismul kantian şi scepticismul englez şi cât de benefică a fost opţiunea pentru filosofia gânditorului german. Dar n-au lipsit din plăsmuirile gândirii autohtone nici tendinţele holiste, viziunile sistemice în care partea se substitue totalităţii şi capătă atribute prototipale, evidente în filosofia lui Stefan Lupaşcu, C. Rădulescu-Motru, D.D.Roşca, Mihai Ralea, P. P. Negulescu, Petre Andrei, Lucian Blaga, Octav Onicescu, Mircea Florian sau Mircea Eliade, cum n-au lipsit nici tendinţele realiste, care s-au bucurat de o largă audienţă la noi şi-au fost dezvoltate de Constantin Antoniade, Alexandru Bogza, Mircea Florian şi încă mulţi alţii.
O influenţă catalitică şi cu multe optimizări endemice a avut şi filosofia hegeliană, mai cu seamă prin D.D. Roşca, dar şi filosofia contextualist-istoristă (prin Stefan Lupaşcu), dar şi postmodernismul contemporan, cu criza istorismului, cum a şi ilustrat-o aşa de personal Lucian Blaga, sau tentaţia deconstructivistă, cu irizările lui Cioran întregesc un tablou în care coexistă, deopotrivă toate devălmăşiile gândirii universale, dar şi rezonanţele activate în plan autohton. În depoziţiile gânditorilor români se resorb nestatorniciile gândirii universale aşa cum în ghiocul marin se pot descifra talazurile mării.
