Un proiect cvasimistic
Cu spatele la fereastră, citind „revelă” sau doar relevă zădărnicia tematizată în despre aşteptarea înfrântă, inexistenţa celuilalt şi chiar a sinelui: „despre inaccesibilitate/despre realitate ca imaginaţie, despre un poet/care căuta un chip iubit în oglindă dar, speriat,/observa că propriul său chip nu are reflexie”. Realitatea imaginară e contemplaţie, teorie, mutilare (pandant la tăcere, muţenie): „imaginez abstract”, constată în Trebuie să aşteptăm fără să aşteptăm, un titlul care exprimă funcţionarea antitetică a cuvântului. Totul ia expresie aici şi dintr‑o experienţă existenţială, marcată de furie şi îngrijorare la posibila vinovăţie: „poate că spusele mele au redeschis o rană”.
Dispariţia lui „M” dă, însă, un rost tragic‑conjunctural scrisului, în A venit ceasul: „Scriu/ ca să uit absenţa ta”. E mărturisit chiar un proiect cvasi‑mistic: „voiam să scriu un tratat teologic (eu, necredinciosul), o carte despre/teologia luminii”, după scrisul despre ce „nu‑ţi pasă”, acum, întâmpinând extincţia, învrăjbind metodic cuvintele, „ca tâmplarul lui Marcu Aureliu, (…) aşteptând moartea fără s‑o aştepte”.
Există la M. Călinescu nu doar o retorică, dar şi o gândire barocă: „dar nu‑i aşa că oamenii, fiind diferiţi,/sunt la fel?” (În praful anilor) Poetul cuvintelor răzvrătite intertextualizează deopotrivă la modul avangardist, în Un aparat de fotografiat viitorul: „da da dada”, introducând în text „o umbrelă pe o masă de disecţie ca Maldoror”, şi citând în italice „e vid ovid al exilului vid vag din exilul vidului o”.
Toamnă timpurie exprimă o mirabilă palinodie verbală: „Toamna mi‑a spus cuvinte frumoase şi adevărate”, dar aici cuvintele sunt născute, s‑ar zice, prozopopeic.
În Inedite şi poeme publicate în reviste vedem că limbajul de început este extra‑realist: „femeie de bumbac şi de noapte”, „stâncile sărutului”, „grâul mâniei” (Era o regină în Sumer), „praful singurătăţii” (Doamna cu ochi de nisip), iar modalitatea este păstrată până târziu: „Oglinzi auditive!” (Ascultând Suitele franceze de Bach la pian. „4 iunie 2004”), soare „sângeros de frumos”, într‑un poem fără titlu, penultimul din acest volum de „poeme alese”.
Începuturile, atestate acum, deschid un orizont existenţial întunecat, cu „oglinzi sumbre, cu ceruri negre”, pândit cu duritate: „Privesc cu ochi de cuţite/lungi şi de fulgere” (Era o regină în Sumer). Comparaţiile sunt aparent arbitrare, graţie surprinderii singulare: „Sufletul tău e profund ca un pat!”; „Te‑am iubit cu ură şi cu pustiuri” (Era o regină în Sumer).
Limba începuturilor are un temei, el există în chiar istoria ei: „Fiecare cuvânt pe care‑l rostesc înfiorat, ca într‑un delir,/e vechi asemenea pietrelor…” (Nelinişte. „4 septembrie 1960”), dar neîncrederea îşi face loc: „Semne de umbră‑mi cutreieră poate cuvintele/când respir delicatele morţi din văzduhuri” (Sunt acum pentru tine…, „1963”). Ultimul poem, şi el fără titlu, dintre inedite, expune poezia înspre „mistica” pusă sub interdicţie, eliberând verbul, adus la rostirea discretă: „Miracol: cuvânt oprit/cu care‑aş începe toate poemele/ (…) Lumină: şoaptă cu care/aş încheia toate poemele.”
„Odată ca niciodată”
Poet al toamnei (De toamnă, în Semn, 1968), ca timp recurent, deopotrivă în sens propriu şi figurat, Matei Călinescu e şi un poet al timpului în toate formele lui, aflat în „golul dintre cuvinte”. (Am putut constata că poetul este şi unul al cuvântului, al cuvintelor, într‑un fel personal.) Duminica, titlul unui poem, e infernală, dincoace de timp: „Aşteptăm ziua de Luni, începutul timpului”. Linişte, a lui M. Călinescu, e fără aluzie la Blaga, dar la Barbu: „E o linişte verticală, un timp vertical”, urcă, nu înaintează, „Şi sufletul se roteşte încet/în jurul liniştii, în jurul timpului”.
Ceva (în Versuri, 1970) e şi „despre timpul circular al tuturor lucrurilor amintirii”, „de niciodată ca odată”, Maternitate parcurge „timpul din netimp”, când „păsările nu mai zboară, străbat timpul înot”, iar în Act, „timpul ne‑mpuţinează aici cel mult cu un secol două/şi fără ca măcar să ne dăm seama”. În Umbre de apă (1972), Amintire marină percepe „timpul gol”.
S‑ar spune că timpul e intens, obsesiv, prezent, în Tu. Elegii şi invenţii (2004). „Timpul meu se transformă în pură anxietate.” (Pot şi nu pot…) Variaţii pe tema timpului înregistrează „Tema timpului, melodia lui infinită.” O infinită schimbare: „Timpul e ca vremea (…) Vreme trecând în nimic: taină însorită, noroasă.”
În Când? revine „netimpul” cu propria lui măsură şi aşteptare: „gândindu‑mă tot timpul la tine, aşteptându‑mă/să vă umbra ta meditativă, venind fără grabă/în întâmpinarea mea – împleticită în netimpul (s. m.) acestei după amiezi”, „Dar nu, azi nu ne‑am întâlnit… Altundeva, altădată?/Când? Curând? În târziul unui gând? (…) Şopteşte‑mi, în vis, la noapte, blând…”. Sculpturi ale absenţei îl evocă pe micul „M”: „încercând să fugi dinspre viitor spre trecut? (…) timpul a sculptat din absenţa ta şi‑această statuie invizibilă/a unui copil care plânge într‑o noapte obscură…”. Un aparat de fotografiat viitorul exprimă şi o nostalgie comună: „trecutul e plin de morţi pe care i‑am iubit”. În praful anilor vrea să creadă în persistenţa trecutului cauţionând regăsirea celor dragi: „Dar nu‑i aşa că noi vom fi totdeauna împreună/pentru că am existat cândva ‑ /pentru că trecutul însuşi nu poate fi şters/nici măcar de Dumnezeu?”
Un timp al ambiguităţii existenţiale îl stăpâneşte pe poet la începuturile sale: „Clipă de clipă mă‑nalţ şi mă spulber” (Sunt acum pentru tine… „1963”), când nu trăieşte în afara timpului: Fără titlu, datat „1959‑1960”, dezvăluie „timpul crescut în mine ca un zid/care mă desparte de mine însumi”, ceea ce nu uită în Nici umbra, din volumul Umbre de apă (1972): „Timpul: un zid care mă despărţea de mine însumi.”
Da cuplează timpul şi vorbirea: „Timpul e moarte”, „dar nu murim puţin câte puţin – decât atunci/când vorbim, când ne facem că vorbim”. În timp ce Uca…, poem datat „22 decembrie 1964”, află excepţia care înlătură, nu ştim dacă nefericit, măsura timpului: „Tu, făcând timpul să se retragă în sine,/Ca un corn de melc”.
În ultimul timp al poeziei, timpul ideal, nu real, e oglindire: „oglinzile acelea/înregistrau, în mod straniu, timpul” (În oglinzi, în treacăt, „9‑10 iulie 2004”). Un netimp de poveste revine. Pe „M” „nu‑l vei putea uita decât când te vei înfăşura/în marea şi încă mai limpedea uitare, cea fără urmă de urmă./Odată ca niciodată, sau niciodată ca odată, cum spunea poetul/pe care‑l iubeai pe‑atunci, ca şi prietenul tău de la care te întorceai acasă” (Îngerul din strada Franzelari, „Lui m.i.”, „7 august 2003”); „Odată ca niciodată: un fel de poveste fără început, fără sfârşit,/serafică, plină de uitare” etc. (Ascultând Suitele franceze de Bach la pian. „4 iunie 2004”); „Ca ei şi ca mulţi alţii, eu sunt unde sunt – în a fost altădată/ca niciodată – într‑o poveste care/nu există decât în amintirile tale şi care va pieri odată cu tine” (Vise, întrezăriri, „9‑10 iulie 2004”). Direct, se (de)plânsese, nostalgic, în Tu. Elegii şi invenţii (2004), „Fericirea nu mai era nicăieri. Ieri,/Nicăieri. Niciodată. O dată ca niciodată: a fost.” (Plimbare)
„Un om cu imaginaţia minciunii”
Poetul/locutorul, sceptic, şi‑a ghicit, s‑ar spune, soarta, dintru început, într‑un text, Fără titlu, din „1959‑1960”: „Niciodată n‑am crezut că voi fi pustiit”. În Semn (1968), ascuns, poetul poartă „Masca pentru sărbătorile somnului.” (Heraldică), dezvăluie că „Purtăm măşti de piatră” (Duminica), iar în Versuri (1970), măşti „pentru numele uitate,/pentru glasurile moarte” (Ca într‑un vis de mări înalte).
Împlinire (Umbre de apă, 1972) manifestă o recunoştinţă orgolioasă de a purta un cifru, supra‑real sau trans‑real, un trans‑limbaj sau limbaj‑transă: „E minunea minunilor că sunt/ceea ce trebuie să fiu: cea mai tainică/bâibâială a lumii…”.
În Ghici ghicitoarea mea (Tu. Elegii şi invenţii, 2004), miza poetului, una de incipientă încredere în operă, e lămuritoare, după ce n‑a fost observată: e poezia sa, poezia fiinţei, fiinţa din poezie: „Eram o carte deschisă: toţi ar fi trebuit să mă citească”, iar aici introduce o clauză a lecturii: „albul trebuie şi el citit, înţeles ca o tăcere,/ca o taină împărtăşită, ca un secret deschis.” Dar abducţia nu e nici calitatea ori abilitatea sa: „Rareori ghiceam bine”, iar dacă interogaţia „infinitatea de ghicitori care e lumea?” îşi răspunde afirmativ prin tăcere, non‑spusul se impune ca un strat retoric într‑un straniu palimpsest enunţiativ: „să albesc ceea ce era scris, pentru a putea tăcea,/pentru a putea bâlbâi câteva cuvinte”.
Scara din scoică oferă siguranţa identităţii, dar în identificarea cu celălalt, în alterarea sinelui: „Tu sau eu, fără umbră, totuna, eu sunt tu – nu altul; poetul spunea/„je est un autre”, dar eu sunt tu şi nimeni altcineva. Tu.”
Urmând răzvrătirea cuvântului, de‑semantizarea lui, în Trebuie să aşteptăm fără să aşteptăm, enunţarea este totodată depoetizată, „desfigurată”, fără niciun văl, fixată pe o singură atitudine, aşteptarea ontologică: „eu aştept mereu ceva, totul, deşi eu,/nu ştiu de ce, sunt o fiinţă făcută din aşteptare – din aşteptări mici şi mari,/din aşteptări imense care nu se vor sfârşi niciodată – şi din/nerăbdare care, îmi dau seama, e păcatul ce curge prin sângele meu,/împiedicându‑mă să fiu ce‑aş putea fi.” (S‑ar zice, cât o trezire din „marea noapte a Fiinţei”[1], Ciclu, din vol. Versuri, 1970).
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Note:
[1] Găsim o stranie anticipare într‑o poezie fără titlu, datată „11 septembrie 1960”: „şi lângă tine parcă aş fi o ficţiune a propriei mele fiinţe”.
Marian Victor Buciu
