„Totul se schimbă în mine,/ acum, când alerg pe vârfurile de munte/ ale cuvintelor”, scria Nichita Stănescu în poemul Cântec de om. Deocamdată, la Liceul „Dr. Ioan Meşotă” din Braşov, Constantin Ţoiu trece cu entuziasm de la câmpie spre munte. Micul om nu se schimbase. Doar reorientase curiozitatea spre alte zone de interes. Adolescentul trăia metamorfoza imaginarului hrănit de decor. Până la modificarea lui interioară, a sinelui, era cale lungă.
La înălţime, la munte, uneori, fiul câmpiei are senzaţia că e în străinătate. Oamenii vorbesc altfel, ritmurile se măsoară diferit. Încântat, speră că individualitatea din lumea nouă, străină, dar ideală, îl fericeşte, că va avea acces deplin la ea. Sindromul rămânerii singur, ca şi cum autoritatea părinţilor este inutilă şi blochează afirmarea copilului, se manifestă şi în cazul lui. Mai e un hop de trecut. Esenţial. Dar nu mai „prinde” locuri la şcolile finanţate de Stat. Totuşi, planetele se aliniază deasupra muntelui pentru Constantin – aparent, fără să facă mare lucru. Marcu, directorul şcolii, îl convinge pe profesorul Bălăcescu să‑l primească pe un loc suplimentar pe Ţoiu, asigurându‑l că „are un cap bun, o să ajungă cineva”. Accederea e formală: pentru că nu‑şi permite taxele, directorul acceptă să‑l admită cu bursă. Admiterea dublată de bursă par neverosimile. Destinul s‑a pus de acord cu locul. Ceea ce intuiau profesorii se confirmă degrabă: scriind la un extemporal despre Corneille şi Racine, profesorul de franceză, „monsieur Landrey”[1] – venit în România graţie unui schimb instituţional româno‑francez – afirmă în cancelarie că „Băiatul ăsta, Ţoiu, va ajunge scriitor!”. De aici ideea, la care prozatorul revine în nenumărate rânduri, că destinul lui a fost un extemporal.
Conţinutul opţiunii din răspunsul de la teză făcea, de fapt, adevărata senzaţie. Toată clasa alege Cidul, de Corneille. Prea facil îi pare lui Constantin destinul lui Rodrigue, simplu, spontan, frumos. Un destin fără fisuri. În pasiunea ei incestuoasă pentru fiu, Fedra fascinează. Fiul ei vitreg, Hippolyte, ca obiect al pasiunii, era în sine ceva scandalos. Dar şi greu de imaginat. Aşa încât, tânărul Ţoiu mizează pe frondă, vrea să epateze, ca toţi adolescenţii. Ştiind că este şi poate fi interesant prin lecturile aplicate şi prin interpretarea personală pe care le poate dovedi. Mai e ceva în legătură cu celebritatea primă, de după artificiile poetului: lecturile grele, din cărţi ce păreau, mai târziu, din alte lumi, ba, nu peste multă vreme, ele vor fi interzise.
În perioada aceasta, Constantin Ţoiu împrumută de la bibliotecă Critica raţiunii pure. Ce o fi înţeles şi ce‑a citit, nu ştim. Cu siguranţă, nu mare lucru. Dar ştim că directorul bibliotecii, un profesor de istorie, era şi mai curios: pentru că el cere elevului să‑i aducă, după ce termină de citit, un rezumat al cărţii împrumutate. Ordinea lucrurilor aşa trebuie urmărită: abia după ce‑i publică eseul despre Racine în revista liceului, profesorul francez – „sec, precis, riguros, cu părul alb, tuns scurt, cu ochelari sclipitori” – o citeşte, cu glas tare, în cancelarie, şi concluzionează, evident, că elevul va fi un scriitor. Emoţia celebrităţii de cancelarie îl copleşeşte pe Constantin. Transferată la clasă, în mijlocul colegilor, tânărul îşi tipăreşte euforia pentru totdeauna.
Sigur că, odată celebrat prin talent la limba şi literatura franceză, celelalte materii cad în secundar. Cel puţin în aparenţa sentimentală. Pe lângă latină şi franceză, avansează şi cu limba germană. Cabotin şi emancipat peste noapte, prietenos şi glumeţ, inteligent şi cu bun‑simţ, ialomiţeanul braşovean profită de experienţa sa: cu asemenea amestec de febrilitate şi fervoare, el câştigă repede simpatii şi nu duce lipsă de amici. Având prieten bun pe Zoltan, fiul gazdei braşovene, el pricepe şi ceva maghiară. La familia de unguri din Braşov se va simţi răsfăţat. Ferit de foame şi violenţă, tânărul elev nu se simte doar în străinătate, ci şi într‑un soi de mic paradis urban. Protecţia e pretutindeni. E încă prea crudă intuiţia lui pentru a sesiza că ceva nu funcţionează corect în destin.
Leagă prietenii cu uşurinţă la şcoală, mai ales cu cei având cumva un statut de străin sau intrus. Cum era şi Gelu Leonard, venit de la liceul german „Honterus” la „Dr. Meşota”. Previzibil, supranumit curând „Poetul şcolii”, Constantin Ţoiu se înţelege bine cu Gelu Gologan, pe care‑l reîntâlneşte şi după 70 de ani. La vremea aceea, Gelu era chiar fiul primarului. Transferat de la liceul concurent, cel german, cu care se iscau diverse competiţii – inclusiv sportive, de handbal –, Gelu aduce cu el şi nonconformismul. Anti‑rebelul Constantin nu ezită să‑i dedice repede un poem amuzant: „E omul nou al lui Nichifor Crainic/ Vitezei lui ameţitoare/ E mică chiar şi Piatra mare…/ E omul nou! Războinic, el loveşte/ Distruge tot în calea sa,/ Cuier şi ladă şi podea… Avea o faimă de haiduc”. Din poem, cunoscătorii aminteau şi altă calitate: Gologan şi Constantin se remarcă la aruncarea suliţei, cu recorduri. Nu sunt naivi, ştiu să‑i folosească pe cei mai mici să le‑aducă îndărăt obiectul aruncat. Se impun fără dificultate. Mai puţin când văd, dincolo de gardul de fier, călugăriţele de la Consistoriul catolic. Le privesc miraţi, cu admiraţie, iar dimineaţa, la recreaţie, ei speră că primesc o privire interzisă. Unele dintre cele care poartă coleretele albe şi ţepene („ca sturzii de baltă”) privesc la rândul lor mirate competiţia sportivă. Nici acum tachinările nu încetează: văzându‑l distras de prezenţele făgăduite divinităţii, Gologan îi aruncă sfidător: „Rodrigue, as‑tu du coeur?”; celălalt, jignit în orgoliul mic, dar amplificat în faţa eternului feminin, replică, asemenea lui Hippolyte:
„Théramène, fuyons. Ma surprise est extrême. Je ne puis sans horreur me regarder moi‑même”.
Vor trece aproape patru decenii până când scriitorul „revede” scena şi ea nu‑i apare altfel decât ruptă din Fellini.
Aluziile tânărului poet pentru colegul nou confirmă talentele la schi şi sport, în genere, ale lui Gelu Gologan. Dar şi indicaţii la jocul lor, cultural, de porecle. Nu întâmplător, Gelu, „argintul viu al clasei”, îi spune lui Constantin – „Dichtung und Warheit”, adică Poezie şi adevăr, cu trimitere la celebra carte. De aceea, peste timp, cei doi rămân prieteni ce împărtăşesc vârsta amintirii şi cultura. Ţoiu mai este martorul iubirii dintre Gelu şi Stanca, elevă la „Principesa Elena”, formând o pereche nedespărţită; le va cunoaşte mai apoi copiii (pe Radu şi Călin, ingineri la o fabrică de avioane germană), vizitându‑se, cu nostalgie intactă, după multe decenii.
Peripeţiile livreşti au şi o bază, să‑i zicem, tehnică, la vremea respectivă. Elevii plănuiau un banchet, deşi mulţi nu‑şi permit, şi toată clasa stă cu rândul în faţa tablei pentru a fi fotografiat. Fiind poetul clasei, Ţoiu era responsabil să scrie pe tablă ceva memorabil, un fel de strofă‑portret a celui ce urma să fie fotografiat. La urmă, suma portretelor şi fotografiilor se regăseau în albumele pe care fiecare elev le primea ca amintire.
Dincolo de ritualurile profane, cum se vede, tânărul Constantin intră repede în ritmul tinereţii ironice. Sensibil şi mereu cu simţul‑umorului pregătit, neserios în poezie, întovărăşit cu spontaneitatea, el uita depărtarea de Urziceni. Acoperit încetul cu încetul de uitare, conservat de nevoie cu amintiri ceţoase, târgul natal n‑are poezie, nici nu‑i cuprins de lirism, niciodată în evocări.
Profesorii braşoveni nu sunt doar buni pedagogi, dar şi oameni cu serioase lecturi şi preocupări culturale. Când clasa se trezeşte cu tânărul pedagog Beşliu, toată lumea e fericită: absorbit mereu de lecturi, domnul Beşliu lasă copiii în voia lor. „N‑am pomenit pedagog mai absent”, îşi amintea Ţoiu. Până într‑o zi, când curiozitatea învinge joaca bezmetică de faţă cu profesorul.
Luându‑şi inima‑n dinţi, viitorul prozator se apropie de tânărul profesor şi‑l întreabă ce citeşte el acolo? Însufleţit de elevul Ţoiu, profesorul îi spune: despre Camil Petrescu şi Patul lui Procust. Reacţia nu e chiar pe măsură. Să‑i dăm cuvântul memorialistului: „Un scriitor surd mi s‑a părut o enormitate – copilăria nu iartă defectele, şi de acest lucru, Beşliu, din contră, părea entuziasmat, auzul fiind jertfa eroică a scriitorului lăsată pe câmpul de luptă, în ţărâna răscolită de proiectilul vrăjmaş. Acest pedagog atât de intelectual şi care pentru aerul său zăpăcit de lecturi avea să fie dat afară din serviciu îmi arătase şi poza lui Camil Petrescu, ofiţer combatant. În această fotografie clasică, arta războiului părea, cel puţin după fizionomia spirituală a scriitorului, după cochetăria chipiului şi linia tunicii, – totul alb, alb, ca într‑o expunere maximă la soare – o chestiune mai mult cerebrală, de calcul şi de abnegaţie a inteligenţei (…) El a captivat cu scrisul său plin de idei generaţii la rând, iar pedagogul Beşliu – care jura „pe Camil”, făcându‑şi‑l complice, unul de‑al lui, deşi nu‑l cunoştea pe scriitor decât din poza aceea ireală de ofiţer, ce o admira atât – a fost primul fidel, dintre atâţia cunoscuţi, ai artei romancierului”[2].
Niciun alt pedagog, chiar şi atât de puţin prezent în viaţa scriitorului, nu a avut o mai mare influenţă asupra adolescentului. De altminteri, Beşliu amuză şi fascinează în acelaşi timp, e profesorul trăsnit şi tânărul cult, un model pentru cel aflat la vârsta mirărilor amânate de joc şi farse poetice. Ni se pare sau nu, dar prozatorul face personaje din toate modelele trecutului, oricât de fugitive în biografia lui intelectuală. Pe de altă parte, exerciţiul rememorării, care înseamnă selectarea amintirilor esenţiale, aduce în plan secund un amănunt care, pentru un copil sărac şi neînvăţat cu eleganţa, îl fascinează: hainele cochete, albe, impecabile. Întreaga viaţă, prozatorul va asocia evenimente şi rememorări din care nu lipsesc asocierile vestimentare.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Note:
[1] Într‑un interviu din 1970 oferit lui Adrian Păunescu, scriitorul scrie altfel numele: „Landry”.
[2] Scriitorul combatant, în „România literară”, an VIII, nr. 17, 24 aprilie 1975, p. 5.
Marius Miheţ
