Trebuie să observăm că Eugen Uricaru (n. 1 noiembrie 1946, Buhuşi) este, el însuşi, un personaj enigmatic, cu „vocaţia secretului” (cf. Alex Ştefănescu), îmbrăţişând stilul conspirativ, misteric, păstrând – în prozele sale – un rest nedezlegat, reverberând ezoteric. Chiar dacă a purces, în ramă ficţională, la o ambiţioasă cronică a societăţii româneşti şi, inevitabil, a metabolizat o imensă bibliografie, scriitorul, fantazând, propune o interpretare liberă, în halou ambiguizant şi o reconstituire afectivă, în ceaţa reveriei, plonjând în atemporalitate. „Desprinderea” faptelor din real se încarcă de taină şi procură revelaţii, asigurând, totodată, concreteţe ficţională şi o scriitură elegantă, de „stil artist”, lăudată de toată lumea. În pofida acestor premise (potrivnice?), cărţile sale pot intra, credem, sub umbrela excesiv‑primitoare a romanului politic. Ca, de pildă, Beniamin (2014), consacrat – indirect – evenimentelor din decembrie 1989 (sau „duhului Revoluţiei”, mai exact). Şi, desigur, recentul roman Ieşirea din pustie (Polirom, 2021), aflând în misteriosul Costi Condurat „punctul de legătură” între generaţia unei Românii vechi, „cu sens”, şi cea a noului „repere”, cultivând, sub oblăduirea lui Tata Ghiţă, memoria fricii.
În fond, cu ani în urmă, Petru Poantă punea aceeaşi întrebare: „Sunt romanele lui Eugen Uricaru nişte romane politice?” Or, întreprinzătorul prozator, tenace şi inteligent, desfăşurând epic un program, dovedea că testează, din varii unghiuri, această specie în configurare, nebuloasă şi expansivă, câtă vreme titlurile sale orbitau în jurul temei; erau romane despre putere, întreţinând haloul enigmistic, cu revelaţii fantastice şi prelungiri simbolistice, convocând şi invocând inexplicabilul. Ceea ce remarcase, expeditiv, Marian Popa rămâne valabil: Eugen Uricaru, un profesionist, indiscutabil, „scrie mult şi lesne”, cu stimul ocult, simetrizând descripţia realistă cu inserţia fantastică. Sfidând chingile temporale, plonjând în supranatural, în care nimic nu este ceea ce pare, el, într‑o formulă personală, urmată cu tenacitate, de elegantă identitate stilistică ne dezvăluie, dincolo de realitate, o lume în care visul şi nevoia de sacru o fac nu doar îmbogăţită, ci şi „posibilă”. În fond, exerciţiile sale de imaginaţie, dezvoltând fantasticul parabolic, sunt (ca premisă) proze cu subiect istoric, politizate pe latură conspiraţionistă.
False romane istorice, îmbrăcând evenimentul istoric (interpretabil) într‑un halou ficţional, cărţile lui Uricaru, în pofida autonomiei (relative), comunică; aduc în scenă personaje de legătură, inşi ciudaţi şi locuri stranii, propun conexiuni, sunt volume „încapsulate”, deopotrivă cronică şi parabolă, epicizând simbolul până în pragul unui tragism mistic, cu ecouri biblice, precum în Beniamin. Pomenitul roman prelungea un ciclu, deschis, reamintim, cu Supunerea (2006), continuat cu Cât ar cântări un înger (2008) şi Plan de rezervă (2011); încercând, într‑o panoramare vastă, radiografierea unui sistem, stăpânit de „strânsoarea de oţel” a fricii, impunând legea devotamentului şi, desigur, după „igrasia” sovietizantă, „curăţirea” trecutului (cel „plin de surprize”, cum ne asigură Todor Grancea, unul dintre protagonişti, un profesionist al Puterii). Construind un „năvod” satanic, controlat de răul inventiv, sistemul pare a merge de la sine, chiar în plin balamuc („al lui Ceaşcă”). Reprezentant al Instituţiei, Neculai Crăciun (purtând iniţialele secretarului general!), „omul care face daruri”, vrea să pregătească viitorul „care nu se vede”, inventând opoziţia: tineri „sub control”, viitori disidenţi, necesari plănuitei rocade, o construcţie, fireşte, invizibilă, o iniţiativă aluzivă, enigmatică. Grupul de la Acvariu este un astfel de club de discuţii, animat de profesorul Cârlan („tânărul Marx”), supravegheat de „curiosul” Crăciun, un om misterios, „anost”, acceptat acolo. Cel care asculta şi plătea. Înţelegând că preventivul „plan de rezervă” îngăduie să fiarbă apa din oală, sub capac, evident, băieţii de la Acvariu „clănţănind”, în acel presupus cenaclu, conform planului secret Fata Morgana. Deocamdată, suntem la începutul domniei lui Ceauşescu, văzut de bătrânii din Partid drept „un ţărănuş încăpăţânat, manevrabil”. Noul lider înlătură, în timp, grupul moscoviţilor; Partidul devine un partid de masă, din garda veche supravieţuieşte „vulpoiul” Bibi Ianculescu‑„nemuritorul”, creierul ideologic. Tandemul Todor Grancea, cel aproape de „flacăra puterii”, şi Neculai Crăciun, luând pulsul străzii, reprezintă cuplul de forţă, represiv, veghind „dosărelul” mişcării, atenţi la „fisura din baraj” şi pregătind explozia „controlată”.
În fine, Permafrost (2017), departe de a fi „o parabolă chinuită”, cum ne anunţa Daniel Cristea‑Enache, reconstituia, în cheie ficţională, atmosfera confuză, bântuită de zvonistică a primei săptămâni postceauşiste. „Uitat” la Suruleşti din vara lui ’89, Valer Negrea‑Negrescu este un ingineraş‑conservă, pus la păstrare, „exilat”, plătit ca să stea acolo, citind în baracă. El, în planul strategului Neculai Crăciun, avusese misiunea de a ţine legătura cu clasa muncitoare (amorţită, deşi la putere); dar maistrul Nelu Părăluţă, cel îndoctrinat, crezând în rolul sindicatelor, intrase „în vizor” după ce mâzgălise pereţii cu lozinci anticeauşiste şi va fi depus la balamuc. Pentru a fi protejat, inginerului i se încredinţează o pretinsă misiune umanitară, închizând o mină părăsită, exploatată cândva de sovietici, în „retragere parţială”. Ajuns la Suruleşti graţie camionagiului Haron Luntraşu, cu dese drumuri la Bucureşti, singurul care trecea râul Letea (simbolistica e străvezie!), Valer asistă la o Revoluţie ciudată, sub conducerea lui Gicu Bostan, patron – peste noapte – al restaurantului. Acesta va înfiinţa garda; gardiştii, în „excitaţie colectivă”, pornesc la vânătoare de terorişti, cel suspectat fiind chiar inginerul, singurul străin. Şi, desigur, iubita sa, Nora Părăluţă, sosită la Suruleşti (trimisă de Neculai Crăciun), considerată de localnici, în acel spaţiu închis, izolat, special, unde totul era ciudat, „terorista de legătură”. Nora, venită din Vladia, considerându‑se urmaşa prinţului Pangratty, va sfârşi violată de grupul beţivanilor, crezând că fac o Revoluţie. Iar Valer, refugiat în mina‑tunel, fără capăt, cu ieşire în tundra siberiană, va muri îngheţat.
***
Vădind meşteşug, disponibilitate tematică, abundenţă, scrisul lui Eugen Uricaru, seducător stilistic, probează şi „spiritul practic” al autorului, mereu „pe fază”. Pericolul, deja remarcat, stă în ispititoarea producţie „de serie”. Inventând şi stăpânind o lume, harnic şi cu har, Eugen Uricaru crede în realitatea care se naşte din cuvânt. Stivuite, cărţile sale par „cronica” unei ficţiuni, dilatată, inundând şi ocupând Lumea, trecută, totuşi, prin furcile istoriei. Scriitorul iubeşte misterul şi ceremonialul învăluit în farmec arhaic şi ne reaminteşte, prin vocea personajelor sale, că visul este o parte din viaţă. Refuzând omniscienţa, urmărind faţa nevăzută a evenimentelor, camuflate eliadesc, admiţând, ca rest nedezlegat, un ce neînţeles, Eugen Uricaru aşază, la temelia edificiului său romanesc, o enigmă sacrificială, observa Theodor Codreanu. Cu prelungire în simbol, investigând ficţional, sub pactul verosimilităţii, el ne oferă, prin vastitatea întreprinderii sale, constata Ioan Holban, „portretul‑robot” al unui secol zbuciumat.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
