George Steiner şi destrămarea absolutului

Ne este îndeajuns de cunoscut faptul că, după cel de-al Doilea Război Mondial, s-a intrat într-o epocă în care întreaga platformă a umanităţii a cunoscut modificări substanţiale, fenomen ale cărui tensiuni, intraseră în proces de dilatare, desfăşurat iniţial la umbra structuralismului, prelungit apoi în semiotică, marcând nu doar câmpul filosofiei, dar şi al ansamblului culturii. Ne aducem aminte, bunăoară, de Gianni Vattimo, cu a sa Gândire slabă, ori cu Dincolo de subiect, dar şi de galeria de filosofi şi teoreticieni francezi, de-ar fi să ne gândim numai la Roland Barthes, care – de la Gradul zero al scriiturii (1950) şi până la Plăcerea textului (1973) – a văzut şi erupţia unor Mitologii (1957), ca formule ale altei modalităţi de a fiinţa în actualitate. Cel puţin acestea din urmă au fost comentate, îndeosebi la noi, drept „mitologicale”, deci ca formule care – după modelul unor substructuri preluate din practica culturilor dezvoltate pe suport mitologic – şi-au pus amprenta, în primul rând, pe spaţiul mentalităţii, preluând principii ambalate într-un soi de fetişuri stabilizate prin inflaţia unor „imagini obsedante” (ca să folosim sintagma lui Charles Mauron). Desfăşurat în planul mentalităţii şi conturat ca aspiraţie susţinută, prin false sinonimii, de modele preluate din cotidianul supraalimentat de fotografii, filme, televiziune, spectacole diverse, modă şi de fascinaţia drogurilor, idealul însemna, astfel, adaptarea la formele superficiilor realului, respectiv asumarea exteriorităţii de suprafaţă ca sursă a manifestărilor interiorităţii, reprezentând doar o autoritate care masca, în fapt, o parodie goală de semnificaţii.

În aceeaşi perioadă, problematica respectivă a fost abordată şi de George Steiner, mai întâi, în vol. În castelul lui Barbă Albastră (tradus la noi în 2013), pe urmele lui Lévi Strauss, cu direcţie antropologică, când explicase decăderea unei porţiuni a umanului prin stimularea resurselor primitive ale socialului prin aliniamentele falsificate ale istoriei, proiectate pe fundalul încărcat de culorile politico-ideologice ale antisemitismului şi xenofobiei, până la nivelul genocidului. A revenit, apoi, urmând codul filosofiei culturii, într-un ciclu de conferinţe, prezentate în 1974 la BBC, traduse recent şi la noi, sub titlul Nostalgia după absolut (Humanitas, 2021). S-ar putea spune, totuşi, deşi nu fără unele precauţii, că poziţionările lui Vattimo, Barthes şi Steiner sunt complementare: deficitul gândirii poate avea, ca efect, superficialitatea, dacă nu chiar incorectitudinea înţelegerii atât a infuziei exteriorităţii în interioritate, cât şi a erupţiei primitivităţii în zona atitudinalului, dacă aşa apar, la nivelul conştiinţei, golurile, vidul, spărgându-i unitatea edificată în timp, o reducţie care revitalizează neantul originar.

Pentru George Steiner, însă, procesul îşi avea punctul de iniţiere încă în Renaştere, când aceasta deschisese drum raţionalismului, consolidat odată cu Iluminismul şi, apoi, cu darwinismul şi cu dezvoltarea ştiinţei în perioada revoluţiei industriale. În societatea occidentală, declinul mereu mai accentuat al sistemelor religioase instalase nu doar neîncrederea, ci şi contestarea acestora, creând un gol care nu mai putea fi acoperit. Şi, astfel, „viziunea occidentală asupra identităţii umane şi a rostului nostru în lume, ale căror practici şi simboluri infuzaseră atât de profund traiul nostru zilnic […], au încetat să ne mai stăpânească sensibilitatea şi să ne mai guverneze existenţa cotidiană”, în golul rămas apărând „noi energii şi surogate”, printre care şi teza lui Nietzsche cu privire la „moartea lui Dumnezeu” (preluată în fals, fiindcă filosoful precizase că omul fusese cel care l-a ucis).

Deci, constructul înlăturat avusese arhitectura unei „mitologii”, înţelegând prin aceasta o „doctrină esenţială”, o anume viziune asupra lumii şi existenţei, un întreg vizând acoperirea normativelor ce asigură „dreptatea socială, sensul istoriei umane, relaţia dintre minte şi trup, rolul cunoaşterii” şi esenţa moralei, fiind „o imagine completă a omului în lume”, având o stabilă „pretenţie la totalitate”. Clădită din durată şi în durată, fiindu-i străine limitările timpului, o atare mitologie funcţionează ca mecanism al adevărului unic, astfel că jocul schimbărilor, al oscilaţiilor între cunoscut şi necunoscut, între vechi şi nou, între probabil şi improbabil etc. nu îi sunt definitorii, iar omul care trăieşte – dintr-un anumit punct de vedere în adevărul ei – nu operează cu întrebări, răspunsurile fiind permanente, adică vii. Or, cel puţin dintr-un delimitabil punct de vedere al teoriei culturii, situaţia este o componentă a absolutului, ceea ce legitimează, în faţa golului, apariţia nostalgiei după ceea ce a fost, dar şi instalarea grilei în faţa soluţiei, de nedesprins de condiţia, de iminenţa unei sinonimii, fie şi numai aparente. Altfel spus, dacă „o mitologie este o imagine completă a omului în lume”, atunci ambii termeni aduşi în discuţie, atât omul şi lumea, cât şi relaţia între aceştia, vor trebui „epuizaţi” deopotrivă sub aspectul apariţiei şi sfârşitului lor, dar şi sub cel al istoriei în care s-au consumat, nu, însă, prin substituiri parţiale, prin schimbări, nuanţări şi completări, ori prin „reparaţii rapide la un colţ al structurii”. Şi totuşi, noutatea nu va apărea prin crearea unei alte matrice, fiindcă aceasta fusese creată la nivelul conştiinţei, reprezentând o necesitate a fiinţării, o condiţionare interioară a existenţei, nu o consecinţă a constituirii întregului. De aceea, o nouă mitologie va prelua patternul existent, respectând principiile fondatoare, respectiv determinativul revelaţiei sau intuiţiei declanşatoare ale începutului, conservarea actului iniţierii în paginile unor texte canonice, apoi prin crearea, instalarea şi conservarea propriului limbaj, a dezvoltării metaforelor, simbolurilor, imaginilor, gesturilor şi scenariilor emblematice, caracteristice, dar şi accentuând represiunea îndreptată nu împotriva necredincioşilor, ci a ereticilor, întrucât conştientiza că pericolul nu e cuprins în exterioritate, ci în interioritate. Aşa aduce în scenă George Steiner „Momentul Marx”, care-şi raliase şi câteva demersuri ştiinţifice, printre care economicul, antropologia structurală şi psihanaliza, precum şi presiunea atmosferei romantice şi postromantice.

Marxismul datora atmosferei romantice şi, mai târziu, gândirii, mentalităţii şi orientărilor devenite funcţionale după Revoluţia Franceză din 1789 ţinuta unei „epopei istorice”, înregistrând decăderea socială, dar şi necesitatea efortului de a progresa, sub semnul mesianic al „mântuirii finale”. Instrumentele urmau a fi principiul materialist-dialectic al unei adecvate forţe politico-economice, distrugerea claselor sociale şi, odată cu aceasta, eliberarea omului de sclavie, numită acum exploatare, înlocuirea banilor, care au luat locul armoniei sociale, dragostei şi încrederii în celălalt, deci recâştigarea inocenţei copilăriei originare, dispariţia statului, blocarea sărăciei şi a războaielor, toate acestea înscrise pe „drumul profetic al reînvierii omului în împărăţia dreptăţii pe pământ”. Dar – şi, cu aceasta, George Steiner intră în prezentul scrierii sale – marxismul nu a înţeles că simpla proiecţie edenică poate să poposească în fals, că excesul imaginativ şi entuziasmul, necontrolat critic, dat de „speranţa interioară”, au putut duce la acel „brutal totalitarism”, privit ca formă a libertăţii şi dreptăţii, în realitate fiind o altă „etapă necesară de tranziţie de la lupta de clasă la utopie”. Şi, astfel, cu el va începe o nouă „descompunere istorică”, „marxismul însuşi începe să semene azi cu o mare biserică goală”, iar promisiunile sale de „reînnoire a umanităţii” îl aduc la condiţia unui „Dumnezeu care a dat greş”. Dar, oare, o mitologie care a sfârşit în eşec, care a rămas o biserică goală, a cărei putere supremă a dat greş, mai poate deveni ceea ce nu a putut fi de la început, se mai poate reclădi sub semnul unui aparent recuperator, „neo”, deci printr-o simplă prefixare?

Totuşi, ca o constantă a orientării marxiste, rămâne convingerea că argumentele sale au necesara configurare ştiinţifică, de unde şi apropierea de teoria freudiană privitoare la relaţia trup-suflet. Preluând o parte din opiniile lui Karl Popper, George Steiner comentează pe larg eşecul lui Freud de a asigura psihanalizei posibilitatea de a-şi susţine demersul prin confirmări clinice, de a se putea legitima prin constatări neurofiziologice sau ale biochimiei. Dar până unde s-a ajuns cu preluarea lecţiei freudiene concentrate pe sexualitate, vom vedea într-un text ulterior. La modul general, însă, semnificativă este o scrisoare pe care C.G. Jung i-o trimisese la S. Freud înainte de despărţirea dintre ei, în care îi cerea „să reînvie la intelectual simţul pentru simbolic şi mitic […], de a face din cultul şi din mitul sfânt ceea ce au fost ele, anume o sărbătoare a beţiei de bucurie, în care omul are dreptul să fie animal în etos şi sfinţenie”. Nu s-a întâmplat aşa, fiindcă părintele psihanalizei fusese hotărât „să îndepărteze din psihicul uman iluziile infantile – este expresia lui Freud – ale religiei”. Am mai putea spune, doar, că psihanaliza – inclusiv pe temeiul modulelor refulării şi defulării, apoi ale delimitării inconştientului individual, dar şi pe ale formulărilor lui Jung cu privire la arhetipuri şi la inconştientul colectiv – va participa la iniţierea şi desfăşurarea actualei teorii a imaginarului. Dar nu vom insista pe această direcţie, îndeajuns de comentată.

■ Profesor, eseist, critic, teoretician şi istoric literar

Mircea Braga