„Nu voi fi eu tare la numere, dar la cuvinte am ceva trecere. Uneori le simt ca pe nişte bebeluşi pe care îi port în braţe şi le cânt, iar ele stau cuminţi, alteori parc‑ar dansa şi m‑ar invita şi pe mine să joc în ritmul lor…” – declară, sigură pe sine, Fa, micuţa protagonistă a istorioarelor pe care Mircea Petean le înşiruie în Lumea lui Fa şi Pi. Poveşti, povestiri, prevestiri, volum apărut în 2021 la Editura Limes şi dedicat nepoţeilor săi, Daria şi Robert. Afirmaţia identitară a povestitorului miniatural emergent din paginile cărţii se confruntă însă în secvenţa consecutivă cu vocea raţională a celeilalte jumătăţi a oglinzii naratoriale, Pi, al cărui avertisment sugerează necesitatea controlului lingvistic, în lipsa căruia orice scriitor/povestitor riscă să creadă că tot ceea ce îi „iese din gură e… literatură” (în Numere şi cuvinte). Avertisment pertinent din perspectiva unui scriitor şi editor rafinat, care a experimentat comprehensibil multiplele faţete ale spaţiul literar autohton, cu funcţie scindată ludic între o sentinţă socratică şi un negativ menit să accentueze literaturitarea organică, firească a universului creat de Mircea Petean cu şi pentru copii, dar savurat deopotrivă şi de cei care au reuşit să conserve ceva din spiritul copilăriei, din imperiul frumuseţilor şi iluziilor ei, din fascinaţia dinamică a cuvintelor ei.
Aventura cuvintelor începe cu pierderea unui „cuvânt nerostit” în Steaua fără nume (nu piesa lui Mihail Sebastian, deşi încărcătura intertextuală a povestirilor reprezintă o constantă a povestirilor din acest volum), căutat cu fervoare de Pi într‑un spaţiu generat exponenţial – de la geografia familiară a scării blocului şi a oraşului la una simbolico‑literară („filele ruginite ale cărţii de fier” sau borgesienele „file nesfârşite ale cărţii de nisip” etc.), orchestrate într‑un joc referenţial fabulos. Parabolic, abia când oboseala îi determină pe cei doi copii să mai caute cuvântul nerostit, acesta li se revelează prin intrarea în raza lor vizuală a semnificatului – Cassiopeea. Lecţia saussuriană se dezvoltă natural într‑una despre limitele (ne)cunoaşterii, dar şi despre importanţa misterului.
De la cuvântul nerostit la cel dintâi cuvânt rostit este doar un pas, executat în secvenţa secundă a Prologului, intitulată Sarea nu e numai nisip, unde dialogul nuanţat socratic dintre Fa şi Pi
escavează un adevăr fundamental, formulat cu subtilitate de către Mircea Petean: de cele mai multe ori nu deţinem amintirea clară a primului cuvânt pe care l‑am rostit, ci doar versiunea povestită de către ceilalţi despre eveniment. Altfel spus, naraţiunea fixează evenimentul, având în acelaşi timp fabuloase virtuţi transformatoare, soteriologice aproape, mai ales când ea este produsul unei confuzii fericite a lucrurilor şi a cuvintelor, cum este cazul unei lecturi infantile fracturate paronimic, Sarea şi Sahara iscând în final o creaţie poetică.
Înainte de a eşua într‑o omonimie jucăuşă, sinonimia asigură scheletul povestirii Salamandra, configurată ludic pe numele alternative ale creaturii, cu o excelentă aglutinare de superstiţii şi credinţe alocate ei, dar şi cu un joc asociativ ancorat în realitatea globală, în care intră o firmă germană producătoare de încălţăminte, informaţiile culese din spaţiul internautic sau nuanţe politice subversive, la palierul cărora vocea adultului se deconspiră, aşa cum o face deseori în ţesătura sofisticată a povestirilor sale.
Cele şapte mici povestiri din Despre animale, partea secundă a volumului, oscilează între o aparent simplă iniţiere în meşteşugul scrisului şi câteva lecţii existenţiale fundamentale. În Câinele dispărut, de pildă, mecanismele ficţiunii sunt la vedere, naratorul cântărindu‑şi opţiunile în funcţie de reacţiile lectorului său, care nu este în nici un caz „profesorul de poezie”, sensibil la alegorie şi jocuri de imaginaţie. În schimb, alege să relateze întâlnirea cu animalul într‑un mod „simplu, alb, nud”, preambul la un mult mai sofisticat dialog ancorat socratic în maxima „Ştiu că nu ştiu ştiu nimic” despre adevăr şi Aleşii lui. Dacă iubirea părtinitoare rămâne pivotul povestirii Lupu şi Ursu, iar o lecţie aproape karmică se desprinde din Pedeapsa, şoricelul din Şoricelul şi ariciul este declarat, silogistic, prietenul scriitorilor, din moment ce locuieşte în garajul lui tati, unde, fireşte, păzeşte cărţile adăpostite acolo. O cu totul altă lecţie se desprinde alegoric din „Opera” lui Pedrito, unde strădania fără rezultate a căţelului se dezvoltă într‑o critică socio‑politică cât se poate de adultă, ţinta fiind eterna luptă împotriva Corupţiei.
Cei doi mici protagonişti/ naratori ai povestirilor lui Mircea Petean se lasă descoperiţi mai clar în Şoricelul şi ariciul: „Fa e o fetiţă zveltă, vioaie, căreia îi râd ochii căprui sub fruntea lată, cu părul ca mătasea porumbului, mereu zâmbitoare, iar Pi e un băiat ’năltuţ, cu ochii blânzi sub fruntea înaltă, foarte serios şi atent, întotdeauna dispus să participe la jocurile lui Fa. Şi amândoi sunt copii fără vârstă, copii eterni, dacă mi se permite a folosi vorbe mari, copii care vorbesc deja în câteva limbi, inclusiv într‑o limbă inventată. Dar, mai mult decât atât, amândoi sunt mari cititori, cu adevărat nişte devoratori de cărţi, nu altceva…”
Şarpele de apă din povestirea omonimă devine pretextul perfect al unei speculaţii pe marginea posibilităţilor ficţionale furnizate de descoperirea sa. Astfel, povestea ar putea continua fie într‑o versiune ecologistă, fie într‑una realistă, fie într‑o alta didacticistă sau, în fine, să devină o istorioară horror, fiecare fiind prezentată succint în dialogul celor doi copii versaţi în teoria genurilor şi subgenurilor literare. O cunoaştere la fel de impresionantă etalează succesiunea de poeme decantate în trena descoperirii unui melc, povestirea cu acelaşi titlu încorporând versurile unui cântecel pentru copii („Melc, melc, codobelc,/ Scoate coarne boureşti/ Şi te du la baltă…”), poezia După melci a lui Ion Barbu, versurile consacrate gasteropodului de către George Coşbuc, Nichita Stănescu sau Mihai Ursachi. Culisele devin şi mai transparente în povestirea secundară din Inima, unde Marele Maestru al Iluziei şi, implicit, marele creator de miracole pentru cei mici se numeşte… Naetep Aecrim (!sic).
Ca oricare alt cititor avid, Fa ştie că poveştile generează poveşti, un asemenea subprodus fiindu‑ne prezentat în Virgilius şi Alfonzel, cea dintâi dintre istorioarele din Fa şi jocurile sale. Inspirată de lectura unei cărţi, ea se lansează într‑o clasificare ramificată a oamenilor – de rând şi aleşi, lideri şi secundanţi, tirani şi blânduţi etc. Povestea ei începe canonic – „A fost odată ca niciodată…” –, însă, potrivit logicii care guvernează clasificarea imuabilă anterioară, protagonistul ei este „dintre aceia care s‑au născut bunici şi bunici au rămas”, inversând astfel ordinea creaţiei prin naraţiune. O cu totul altă poveste se iscă, la modul postmodern, din fascinaţia cuvintelor şi a lucrurilor în O invenţie ciudată (ca toate invenţiile), unde hibridizarea pluriperspectivică are drept rezultat un stupefiant mijloc de transport numit camilaro.
Poveştile orientale schimbă registrul de referinţă, Pi inspirându‑se din perimetrul spiritual chinez în încercarea lui bicefală de a‑şi transpune narativ iubirea pentru cărţi. În Pasărea Sufletului Ars de Dorul Cărţilor ne familiarizăm cu labirintul de cărţi, manuscrise şi suluri din chilia maestrului taoist, în vreme ce în Templul Literaturii, poetul chinez Te Mir Cian (!sic) este sursa unei istorii cu o lecţie explicit formulată în sentinţa împăratului nemulţumit de greutatea cu care un text a fost găsit – „Dacă paradisul este o bibliotecă, atunci infernul este o bibliotecă în neorânduială”.
Viaţa poveştilor şi dependenţa lor de istorie şi de creatorii şi cititorii de poveşti (mai cu seamă într‑o nouă ordine în care se profilează concurenţial şi destructiv benzile desenate sau jocurile pe calculator) se transformă într‑un „fel de poveste a poveştilor” în Hotelul părăsit, în care eroul salvator este scriitorul, iar explicaţia ultimă a supravieţuirii lor nu poate fi decât că lumea are nevoie de poveste. Voluptatea oralităţii unui tată aflat într‑o fază socratică decopertează Poveşti de Crăciun (în a doua secvenţă narativă din Poveştile tatălui), rememorând nostalgic nu numai magia sărbătorilor dintr‑o copilărie consumată sub comunism, ci şi nevoia irepresibilă de a scrie, de a umple golurile din caietul pierdut care i‑a adăpostit primele creaţii literare.
Lateralele mai mult sau mai puţin nostime ale vieţii de scriitor sunt decupate cu abilitate în povestirile din Fa şi rostirile sale. Dacă, în Poetul şi mâţele sale, referinţa este Arghezi, în Comparatistul şi piţigoii, eroul poate fi identificat de către orice spirit cât de cât familiarizat cu lumea literară clujeană. Inserate rafinat în ţesătura întregului volum, secvenţele autobiografice ocupă prim‑planul în cele două Poveşti ardeleneşti, concentrate pe întâmplări mai noi (Bunicul şi pisicuţele) sau mai vechi (Şarpele‑bijuterie).
Despre bărbaţi şi despre animale marchează, în trei secvenţe dialogice, revenirea în spaţiul avid de cunoaştere şi poveste al copilăriei, interlocutorul explicit fiind de data aceasta Robi (Robert). Lui îi urmează Daria, ale cărei creaţii lirice spontane de la vârsta de trei ani şi ceva sunt consemnate cu tandreţe şi încorporate într‑o ramă narativă minimalistă (Cântecele Dariei). După această cedare a iniţiativei (dar nu şi a funcţiei de conservare a povestirii), Addenda îi revine poetului Mircea Petean prin poemul Corabia „Piraţilor”, scris la Genova‑Pegli (11‑12 mai 2019), dedicat, fireşte, nepoţilor săi, Daria şi Robert, dar rezonant, ca de altfel întregul volum, în orizontul oricărui spirit animat de magia povestirii, dependent de literatură şi de potenţialul ei teoretic, fascinat de cunoaştere şi de cuvinte. Volumul e o reuşită ingenuă, recomandată tuturor cititorilor care au mai puţin de 100 de ani.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
