Acum aproape patru decenii o mare doamnă a culturii româneşti, Zoe Dumitrescu Buşulenga, făcea o observaţie plină de miez, pornind de la un op de tinereţe al lui Mircea Eliade: „Se spune, în general, că nu există intelectual român cu adevărat cultivat care să nu aspire la o cuprindere a acelei vremi uimitoare, care să nu vrea să se apropie în felul său particular, cât mai original, de fenomenul «miraculous» al Renaşterii europene pentru a‑l rejudeca parţial sau integral, pentru a‑i iscodi tot alte şi alte articulaţii, pentru a‑l strânge într‑o sinteză mai aparte”. Pentru a urmări interesul studioşilor români pentru Renaştere va trebui să coborâm în timp spre epoca 1900, când preocupările de istorie universală ale unor cărturari – mai ales moldoveni – se manifestau în capitala culturală a lumii, Parisul: este cazul lui A.D. Xenopol cu contribuţii la teoria istoriei (în 1899 şi 1908), cel al lui Eugen Lovinescu studiind istoria literară a Franţei moderne răsfrântă în imaginea Greciei (1908), cel al lui Orest Tafrali cercetând istoria bizantină prin cea a marii metropole care era Salonicul (1913). Este, pe de altă parte, vremea (1892‑1916) în care Nicole Iorga studia un fenomen istoric al sfârşitului de ev mediu şi al începutului Renaşterii, cel al cruciadelor târzii, mai ales prin personaje ca Thoma al III‑lea de Saluzzo şi Philippe de Mézières.
Cercetarea arhivelor şi bibliotecilor îl conducea în 1908 şi 1910 pe Ioan Ursu la publicarea unui op dedicat patronului renascentist francez – La politique orientale de François I‑er (1515‑1547) – şi un altul despre Historia Turchesca a cronicarului veneţian Donado da Lezze. Erau, de fapt, contribuţii preţioase la cunoaşterea perspectivei occidentale asupra Europei răsăritene din veacurile XV şi XVI. Un nou capitol se deschidea la începutul anilor 20 ai secolului trecut, când prin strădania luminoasă a lui Iorga şi a lui Pârvan luau fiinţă în Franţa şi în Italia, la Fontenay‑aux‑Roses şi în romana Valle Giulia, cele două şcoli româneşti în care vin acum tineri istorici, arheologi, filologi, arhitecţi şi artişti meniţi să sincronizeze cercetarea şi creaţia umanistă din abia creata Românie Mare cu cele din Europa. Se înscriu, aici, studii fundamentale – uneori uitate la noi, dar ades citate încă peste hotare – precum cel al fostului meu profesor Andrei Oţetea despre umanistul florentin Francesco Guicciardini (François Guichardin. Sa vie publique et sa pensée politique, Paris, 1926), cel al latinistului, viitor eminescolog, Dumitru Murăraşu despre renaşterea antichităţii în Franţa secolului al XVI‑lea (La poésie néolatine et la renaissance des lettres antiques en France, 1500‑1549, Paris, 1928), cele ale Theodosiei Graur despre un contemporan al prinţului poeţilor, traducător al Iliadei (Un disciple de Ronsard, Amadys Jamin, 1540‑1593. Sa vie. Son oeuvre, son temps, Paris, 1929) şi despre o înjghebare academică sub ultimii Valois (L’Académie du Palais et
un discours inédit de Desportes, Bucureşti, 1940), în fine, cel al lui George Matei Cantacuzino despre arhitectul Palladio la Vicenza (Bucureşti, 1928).
În acest prestigios capitol cultural îl vom aşeza pe Mircea Eliade cu a sa Filosofie italiană de la Marsilio Ficino la Giordano Bruno, contribuţie din 1928 în care viitorul istoric al religiilor era tot mai atras de gândirea Răsăritului (şi ca urmare a unei influenţe directe a lui Nae Ionescu şi, indirect, a unor Gilson şi Maritain).
Bogat în contribuţii româneşti la studiul Renaşterii a fost deceniul următor, al patrulea, cu contribuţii notabile de istorie literară, istorie artistică şi istorie a gândirii. Aşezăm aici cercetările lui Alexandru Busuioceanu asupra colecţiei regale române (1937, 1939), asupra operelor unor Daniele de Volterra, Ercole Roberti şi El Greco.
Şi tot domeniului italian îi aparţinea monografia despre Machiavelli (1933‑1934) a lui Constantin Antoniade, cărturar care a oferit şi profiluri umaniste din Peninsulă precum Isabella d’Este, Aretino, Cellini şi Castiglione, autorul faimosului Il Cortegiano.
Simetric, Renaşterea franceză şi‑a avut erudite abordări – semnificativ, ele au aparţinut mai ales subtilei sagacităţi feminine – şi o voi aminti pe Alice Voinescu scriind despre Montaigne (Bucureşti, 1936), pe Alice Hulubei cu Etude sur quelques oeuvres poétiques d’Hugues Salet. 1504‑1553 (1935) şi cu o vastă anchetă asupra eglogei în Franţa renascentistă (L’eglogue en France au XVI siècle. Époque des Valois 1514‑1584 I – II, Paris, 1938 – 1939) sau pe venerabila noastră – până mai ieri contemporană – Maria Holban, autoritate în materie de Prereformă şi de înrâurire erasmiană în epoca unor Ludovic al XII‑lea şi Francisc I, apărute în 1934‑1955: Autour du livre d’Heures de Marguerite de Valois, François de Moulin de Rochefort et la querelle de la Madeleine, 
Un témoignage inconnu sur le rayonnement érasmien dans l’entourage immèdiat de François I‑er.
Dacă războiul a întrerupt în chip vădit şi în acest domeniu legăturile României cu marile centre de cultură din Occident, puţinele contribuţii româneşti la chestiunea Renaşterii au datat fie din anii de început ai conflagraţiei mondiale, fie din primii ani postbelici, finalizând proiecte anterioare. Putem aminti, aici, lucrarea sub pseudonim a Ninei Façon, Activismul în gândirea Renaşterii italiene (Bucureşti, 1942), studiul lui Ion Frunzetti despre Desenul lui Leonardo ca expresie a experienţei sale spirituale (Bucureşti, 1943) sau abordarea lui Edgar Papu supra ultimului gânditor al Renaşterii (Giordano Bruno. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1949).
Dincolo de hotarele ţării şi ca o prelungire a preocupărilor din şcoala de la Fontenay‑aux‑Roses, sau a efemerului Centru de Studii asupra Renaşterii, putem omagia superba activitate a lui Alexandru Ciorănescu cu monografia despre Ariosto (L’Arioste en France, des origines à la fin du XVIII‑e siècle, I, II, Paris, 1939), cu studiul despre părintele prozei franceze (Vie de Jacques Amyot d’après des documents inédits, Paris, 1941) şi mai ales cu luminosul eseu despre umanismul atlantic raportat la Cristofor Columb (Colón, humanista. Estudios de humanism atlantico, Madrid, 1967). Despre acest Ciorănescu – magnifică figură de intelectual european – ilustru profesor de universitate spaniolă – o autoritate ştiinţifică în cercetarea secolelor XV şi XVI, Pierre Champion scria: „El a arătat aceleaşi calităţi care onorează atât de mult Universitatea din Bucureşti, sensul ascuţit, înnăscut al umanismului, al imensului ataşament pentru latinitate, tot ceea ce uneşte într‑un trecut atât de lung, tradiţia umană şi latină, tot ceea ce caracterizează formarea literaturii franceze şi a celei italiene, tot ceea ce face fraternitatea civilizaţiilor noastre”.
Tot în străinătate a strălucit prin interpretările sale asupra relaţiei dintre gândire şi simbolul vizual în Renaşterea italiană timişoreanul Robert Klein, prematur şi tragic dispărut (versiunea
românească a studiilor sale străine este Forma şi inteligibilul, I, II, 1977).
În 1945 P.P. Negulescu, elev al lui Titu Maiorescu, îşi transforma cartea de tinereţe, începută în 1910, Filosofia Renaşterii, ieşită dintr‑un curs la Universitatea din Iaşi şi tot în 1945, un alt universitar român, istoricul P.P. Panaitescu, aşternea pe hârtie gândurile sale despre Renaşterea şi românii, rămase inedite timp de patruzeci de ani.
Concluzia este limpede. Se încheia, aici, cercul unei preocupări savante naţionale de o particulară pregnanţă, aproape ignorată. Se încheia, spre paguba de neevaluat, a întregii inteligenţe româneşti.
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
